Grigore Vieru este unul dintre puținii scriitori pe care-aș dori să-l reîntâlnesc și în lumea cealaltă, de peste moarte.
Că voi fi în iadul veșnic ori în Raiul veșnic numai Unul Dumnezeu știe.
În fața unor asemenea scriitori, mesianici, și pe dreptate astfel catalogați, îmi pun mereu întrebarea: „Talent sau Har?”.
Ce este această Operă nestricăcioasă, cu plăcută mireasmă?
Așa e parfumul adevăratei Smerenii?
Precum zice și Mitropolitul Petru al Basarabiei: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, atunci Smerenia l-a înălțat”.
Mă-ntreabă zilele trecute un om pe blogul meu „Sinceritatea ca Sentință” și pe cele patru pagini de facebook ce mai face Grigore Vieru?
Acel om a învățat abia recent să înoate în oceanele internetiste și nu s-a prea uitat la televizor.
– E primăvară, îi răspund, și copacul Vieru e din nou „verdele care ne vede” și are-o „taină, care îl apără”, „făgăduit” fiind „Iubirii” lui „Hristos”, Cel Care „nu are nici o vină”.
Știți cine a fost Vieru, cu adevărat?
Un om, ce mergea oriunde era așteptat.

Scria versuri la toate cîntecele compozitorilor și aspiranților la titlul de compozitor.

Și toate acestea – fără remunerare.

Scria versuri și la propriile cîntece pentru copii. Cu greu a trebuit să accepte o școală cu numele lui la Băcioi, în timpul primei sale vieți de pe
pămînt. Vorba Poetului însuși: „Trăiește, fiule, o viață/Și cu a morții – două!”.
Nu ne-a lăsat doar un roman și o piesă de teatru, excelând în poezia lirică și în cea pentru copii, în cea patriotică și în cugetări, în publicistică și în arta antologiilor realizate, prin noi și noi ediții, completate o viață întreagă.
În ultimii 20 de ani, fiind atacat săptămânal pe ambele maluri de Prut de frații lui români creștini, nu de cei păgâni, Vieru le răspundea cu inima ciuruită de răni, chiar dacă medicii îl rugau să nu o facă.
Nemiloși, cei de un sânge, de-un tricolor și de-o Credință îl atacau din nou, voindu-i moartea!
Altfel spus, ultimele două decenii ale Poetului au fost o continuă răstignire
de către frați.
Îmi vine să plâng scriind și citind aceste firave rânduri, dar adevărul acesta este, oameni buni!
Durerea e și mai mare când ne aducem aminte că cei de i-au luat apărarea au fost, pînă la urmă, așa de puțini!!!
Am vorbit despre Vieru, scriitorul, și era să uit de Sufletul Vieru. Numai un asemenea Suflet putea să trimită printr-o călăuză de nădejde, de la Chișinău la București, o desagă cu cireșe pentru Poetul Adrian Păunescu, într-un timp, când omul-Flacără era blestemat și vânat spre a fi linșat de unii protestatari.
Iată de ce îmi place să spun: Suflet de Vieru, Albastru de Voroneț, Alb de Esenin, Verde (crud) de Bacovia… și alte cărți de vizită cunoscute ori ușor de intuit.
Vieru avea Suflet de dăruit cât un Cer. Dovadă e toată Opera lui. În ea ne aruncăm ca într-un ocean de Dragoste plin și uităm pe loc de faptul că Vieru a fost și om, ca noi, toți, „lumii astea nestrăini”.
A fost om pe pământ, care, prin Poezie, însă, l-a cunoscut și pe Mântuitorul la față.
Sfinții, după un număr de ani, mai mulți sau mai puțini ani, sunt dezgropați pentru a trece testul canonizării bisericești.
După atâția ani de la plecarea lui Vieru „la strămoși” (vorba Poetului), vă îndemn să dezgropați din uitare Opera lui.
Suflați-i colbul, aplecați-vă cu sufletul, nu cu judecarea minții, asupra ei și veți vedea că în fața voastră luminează o Lucrare nestricăcioasă, cu plăcută mireasmă, de tei.
O Lucrare ce merită să stea în Casa cea Mare a inimii oricărui om, ca busuiocul, lângă icoane.

Traian VASILCĂU

by

Referinţă Bibliografică

Un om, de care dor îmi va fi și peste moarte/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 aprilie 2025