Unde s-a mutat Marea Neagră?
Te întrebi, așa, într-o doară, unde s-a mutat Marea Neagră? E o chestiune
De principiu, nu găsești locul în care valurile au înlocuit amprentele tale
Mângâind, în locul tău, un continent de piele cu cernoziom însorit.
La Curtea Veche deja bate vântul, tocmai îndeși valuri în oglinzi crețe.
Ai văzut fluturi rămași în stare suspendată, între larvă și aer condiționat.
Ai văzut îngeri în maternități, luați de acolo de roaba care i-a descărcat și
Crescut în limitele întunericului mat. Ce fac oamenii din/cu oameni e artă
Curată. Lumea e un holocaust permanent, o lume a noii naturi cibernetice.
Să fie lăsată marea la locul ei, în furtuna buzelor din paharul cu apă.
Se fac proiecte fabuloase, aeroporturi pentru muște, drone pentru sufletul
Fiecărui consumator de aer și de apă. Gânduri negre pentru zilele albe ale
Beznei. Undeva, nimicul există și e un fel de talpă a iadului, un mers prin
Molecule și prin atomi, prin globule, prin leucocite, prin toate insulele și
Peninsulele unei alcătuiri umane dominată de apă și pământ. Nimicul, această
Boală concretă și etern umană, nu are limite decât închis în vid, precum
Duhurile rele în vase unice. Copiilor tăi le lași bogății lumești sau sărăcie
Sfântă, sfaturi drepte sau strâmbe, însă, niciodată, drumul prin care tu
Ai mers necondiționat, o cărare unică, nu va fi sub tălpile lor din ce în ce
Mai reci și mai ninse spre iubiri glaciare. Nu te mai întrebi nimic, e un nou
Început căreia îi știi bine finalul, precum un scenarist care se lasă scris
De propriul său spectacol nejucat decât în visuri din ce în ce mai lipsite
De visători. Asta e, planeta nu mai poate visa. Nici visurile nu mai pot
Locui în oameni, darmite în pomi, în vinuri celeste sau în imaginații sterpe!
Te întrebi, așa, într-o doară, unde s-a mutat Marea Neagră? și strângi nisipul
Din rinichi, în brațe, ca și cum la urechi ți-ar cânta o sirenă cu miez în cuvinte.
Marin Ifrim, 20.08.2017


