Meditație și contemplare, sentiment și trăire, bucurie și tristețe, pasiune și dezamăgire, iată temele și motivele poetice  care fac din NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU un poet original, extrem de fecund prin numeroasele volume cu sute de poeme unde încearcă să dezlege tainele vieții și pe ale universului dăruindu-le, cu altruism, iubire de oameni și de cuvinte, tuturor celor pasionați de metaforă.

De această dată, ne încântă cu un nou volum, „Frunze pe ramuri de os” (Editura Armonii Culturale, 2019), cultivând aceeași bogată tematică, autorul rămânând poetul dintotdeauna, conștient de rolul său, de menirea poeziei în existența umană, o poezie înscrisă într-un neomodernism contemporan cu tot ceea ce presupune el: imagini poetice inedite, metafore scânteietoare, versul liber și, bineînțeles, prozodia cu ingambamentul aducând un suflu nou armoniei versurilor.

Ca în toate celelalte volume, femeia este ființa căreia îi dedică o mare parte dintre poeme, autorul acordând o atenție deosebită sentimentului de dragoste care se naște când te aștepți mai puțin și care poate dăinui până în ultima clipă a vieții, o încercare de definire a iubirii ca origine a vieții aflându-se în poemul care dă titlul cărții, ea fiind „o descătușare din conveniențe” și „o stocare sublimă” a apropierii și a atingerii în inima tremurândă de emoție, de simțire și de trăire, mai ales atunci „când carnea îmi tremură în frunze pe ramuri de os”. Ca un legendar Pygmalion, creatorul depășește toate dificultățile  realizându-și creația, o nouă Galatee, întruchipată de mult timp în visele și în visurile sale și de care se apropie cu emoție și cu dragoste nespusă, pentru „a săruta opera înainte de a o expune izbândirii”, gest egoist al artistului orgolios, dornic să se bucure singur de rodul eforturilor sale creatoare înaintea tuturor. Cu „sufletul încărcat de toate poemele de dragoste”, cratorul înfruntă toate împotrivirile și calcă pe „țărmurile speranței”, fiindcă orice artist și opera sa sunt îngemănați, trăind sentimentul că „cerul meu și al tău capătă aceeași culoare/într-un echilibru pe talerele nopții din urmă” („Frunze pe ramuri de os”).

Dragostea împlinită, durabilă prin unirea definitivă a destinelor celor îndrăgostiți, este evocată în momentul revederii „orașului medieval” și al plimbării pe „podul bârfelor de odinioară” pe care și azi „îndrăgostiții își leagă iubirea cu lacăte”, pare-se locul dintotdeauna al nașterii idilelor, al înfiripării iubirii. Rememorarea gesturilor și a trăirilor din „casa noastră veche flancată de turnuri” îi umple sufletul de bucurie amintindu-și de „liniștea îmbrățișărilor calde” care precedau „noaptea de foc”, toate subliniind eternitatea iubirii, fiindcă ea este „legată de mult cu lanțuri invizibile/pe care nu le rupe decât moartea” („Pe podul bârfelor de odinioară”), semn că dragostea este o „tandrețe de floare mirositoare”, sentimentul cel mai cântat de poeți, căci el „intră în trupul poeziei fără cuvinte” și, în sufletul fiecăruia, „crește ca iarba/și flori de înfășoară în albul purității/cu aura norocoasă” („Aură norocoasă”).

Și de această dată, satul natal, „sat de vise”, îi redeșteaptă, nostalgic, amintirile de pe vremea când liniștea și farmecul rustic îi umpleau sufletul de „drag și dor”. Satul înseamnă „căsuța-ntre coline”, hambarul unde dormea „în fân copt mirositor”, plopii care „lasă puful peste vișini” sau „dudul nostru din ogradă”, dar, mai ales, mama, lângă care ar vrea să mai fie, o dată, „unde-am fost la început” („Nostalgie”). Același „sat cu biserica pe dealul viei” și cu o „clopotniță/din care bat clopotele învierii” este evocat cu aceeași nostalgie, revăzut cu ochii minții, așa cum îl știa, locul unde „pomii înfloriți sunt în sărbătoare” și unde „oamenii respiră-n clipe fermecate/cuvinte dătătoare de viață”. Satul de odinioară este și locul unde „se deschid porțile iubirii” și care, ca „o visare sub o pânză de pe ochi”, îi reamintește despre neuitatul în veci prim „sărut fierbinte” („În aer totul e un zbor”). Neuitat rămâne satul și la sărbătoarea Paștelui, căci, „în miezul nopții când lumina vestește/minunată Învierea”, oamenii primesc „darul de a-l întâmpina înviat pe Iisus”, moment când „ruga fierbinte se preface-n pâine,/vin, caș dulce și ouă încondeiate/ce dau culorilor durerea pătimirii,/capătă strălucire divină” („Noaptea Învierii”).

Ca un adevărat poeta vates, Nicolae Vălăreanu Sârbu nu se izolează în propriul tour d’ ivoire și nu rămâne indiferent față de realitățile contemporane, constatând, cu amărăciune, degradarea până la dispariție a sentimentului patriotic, acea iubire de țară care înflăcăra inimile românilor în alte vremuri, acum abia pâlpâindă, căci „focul arde-n paie ude,/nu se mai aprinde lemnul”, nemaiexistând patrioții de altădată care se ridicau în fruntea norodului conducându-l în lupta pentru adevăr, dreptate și libertate, căci astăzi „n-are cine să mai asude/inimii să-i fure-ndemnul” și nimeni nu mai luptă împotriva dușmanilor de orice fel atunci când țara are „suferințe multe/și amenințări cu carul/de la forțele oculte”, astfel că poetul devine unul dintre luptătorii capabili să înlăture orice „zâzanie-n neștire”, să strângă întregul neam românesc „ca să-și apere pământul” pe care îl visează unit, pe veci, „într-un popor măreț, întreg” („Doar o vorbă aș vrea să spun”). Cu toate acestea, poetul nu-și pierde încrederea în „conaționalii mei cinstiți” și, convins că ei sunt „vigoarea acestui neam milenar”, devine „cel care vă declară iubirea/și nu știe să mintă”, sigur că „sufletul poporului” își trage lumina și puterea de la „soarele nostru”, ca „un măr de aur” călăuzitor în lupta împotriva celor ce ne vor răul („Manifest”).

Ca de obicei, poezia metafizică este la ea acasă, din moment ce poetul încearcă să-și explice unele trăiri interioare pe care nu le poate percepe în mod natural, aplecându-se asupra propriului sine. El se autoanalizează și constată că propriul sine îi oferă siguranță și putere de creație deschizându-i „porțile cuvântului” pentru a-l reda „albului hârtiei” exprimând stările sale sufletești și sentimentele fie că este vorba despre tristețea singurătății care nu-l sperie, fie că trăiește „o cădere în beatitudine” plutind deasupra relelor și a greșelilor, inerente într-o viață de om („Meditez la singurătate”). Cunoașterea sinelui se poate materializa și prin relația cu „ceilalți”, căutând-o insistent pentru „adâncirea cunoașterii interioare”, iar starea de singurătate poate fi depășită prin iubirea de aproapele tău când îți „înfășori trăirile cu ale celuilalt”, urmarea fiind bucuria „de a te regăsi în persoana iubită/cu nebunia de la începuturi („Uneori mă îndepărtez de mine”). Chiar dacă propriul sine îi creează momente de derută simțindu-se singur, eul liric se simte ca „o ființă liberă sub cer” și se adună simțind „pământul sub picioare” trecând peste toate vicisitudinile vieții, peste gândurile negre, reușind să-și facă propriul „contur”, chiar dacă însăși existența „vrea să-mi pună la încercare spiritul/și să curgă asemeni apelor/din fiecare anotimp” („Orice rugă e plină de sens”).

Parcă mai mult ca oricând, poetul este preocupat de vârsta senectuții care se strecoară, pe nesimțite, în viața sa. Este vremea când omul stă „la umbra bătrânului nuc” și, în tăcere, își rememorează viața. Copilăria este departe, frumoasă ca „diminețile” senine care „se plimbă prin oraș/ca niște fete nemăritate”, iar tinerețea este acea „amiază de lapte bătut” retrăită cu inima plină, văzută ca un tren care l-a purtat peste tot. „Lumina” senectuții „își face loc printre copaci”, printre anii care au trecut, dar nu îl înspăimântă, căci este „mirosul sănătos” al aceluiași bărbat „verde”, este speranța „zilei de mâine” pe care o așteaptă și îl așteaptă „cu alte întâmplări” („Ziua de mâine”). Când „clipele se suprimă grăbit”, poetul este hotărât să rămână „înrădăcinat în cuvinte”, să soarbă „lumina” poeziei, deși senectutea este tot mai evidentă prin „picioarele ce dor și obosesc” și când „mâinile nu pot face mai mult”, dar se va mai bucura de plăcerile vieții atâta timp cât „ochii nu se dau bătuți/privesc cu părtinire ce se întâmplă/și caută” („Înrădăcinat în cuvinte”). Optimismul funciar și speranța, credința în Dumnezeu, alături de care „e loc de mai bine”, nu îl părăsesc și îi vor redeștepta „harul divin” putându-și edifica opera, convins că „din îndemnul tău măreț/voi construi o altă casă verde” („Mă-ntunec, Doamne”).  Fiindcă „speranța este o căsuță nouă/din care se vede mai departe/decât pot scrie”, este convins că „și trăirile pot înflori mai târziu/la fel cum se nasc ideile din întâmplare/și fructifică” („Speranța este o căsuță nouă”), iar dragostea de viață și iubirea îi dau siguranța unei existențe în care „moartea și viața sunt dincolo de pereți” atunci când „se citește prin gânduri trăirea/pofta de aer și de priviri” și având încă „sufletul înverzit/din care crește arborele vieții/cu ramuri nemărginite” („Fiecare pasiune naște un vis”).

Câteva poeme sunt arte poetice în care autorul își exprimă profesiunea de credință, încercând să definească poezia și pe creatorul ei. Astfel, într-o lume a ignoranților și a îmbogățiților prin mijloace oneroase în care „buzunarele îți dau greutate”, iar „prostia capătă orgoliu de invidiat”, poetul rămâne cel ce își dăruiește scrisul „cititorilor iubitori/cu dragostea încorporată-n cuvinte”, poemele sale cuprinzând „gânduri și vise” ori „sentimente neîmpărtășite” de orgolioșii pentru care „bunul-simț este o poveste desuetă” („Însetat de gânduri și vise”). Pentru poet, bogăția nu are nicio valoare și „trăiește din pagubă”, nemaifiind apreciat în „orașul în care se simțea străin”, rămânând doar artistul care „înghite litere, ronțăie cuvinte și se hrănește cu poeme” înșirate, prin arta spunerii, pe „file albe, unele chiar scrise și îngălbenite” de timpul care „trece pe lângă el grăbit” („Scrisul, o patimă sau moft”). Este conștient de ingratitudinea posterității, căci creațiile lui vor rămâne „pe niște rafturi de cărți/unde mi se odihnesc poemele/în cuvinte șlefuite-n suflet/uitate și ele”, deși întreaga sa opera „dospește cum aluatul în freamăt,/sedimentează mierea-n fagurii copți/zidește dulcele în straturi suprapuse”, surprinzând binele, adevărul, dreptatea și frumosul ca valori respectate cu sfințenie toată viața („Nu voi fi”). De asemenea, este convins că „în poezie sufletul meu se regăsește întreg/încoronat de un spirit angelic”, mai ales că operelor sale „le insuflă har și dragoste de ființă” și le asigură „armonia cuvintelor în auz”. Că ele exprimă trăirile sale afective, gândurile și frământările sale o demonstrează acea „stare contemplativă” trăită dintr-o „imensă dragoste de a gusta mirarea”. Opera lirică rămâne rodul fanteziei și al plăsmuirii creatorului care știe că „în aura poeziei imaginarul n-are hotar” și că „o ficțiune pură uimește mirificul/mai mult decât tot ce este real”, este creația „unde visătoare plutesc destăinuirile”, unde „se sedimentează vii trăirile/cu firescul din zborul unei păsări” și unde „sufletul meu se regăsește întreg” și în care „taina se ascunde dincolo de noi” („În aura poeziei”).

Și prin acest volum, Nicolae Vălăreanu Sârbu se dovedește același poet dăruit cu har artistic, cultivând o poezie metafizică și existențială originală, conștient de misiunea de a dărui cititorilor  simțămintele și trăirile sale afective, de a-i încânta sufletul cu întregul prinos al inimii sale calde, mari, încăpătoare, tresăltând și meditând la minunățiile lumii și ale vieții.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA-TELEORMAN

by

Referinţă Bibliografică

UNIVERSUL TAINIC AL POEZIEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 aprilie 2020