Avui problemǎ cu o profesoarǎ
Despre un bob, ea, vere, din Paşcani,
Pǎ litoral, venitǎ-a noua oarǎ,
Cum mi-a tot zîs în ultimii doi ani;
Mǎ zǎpǎcise, nu ştiam dǎ mine:
Un bob, ea susţinea cǎ, la plural
E boabe, cǎ aşa sună mai bine,
Nu boburi, cum e clar, gramatical;
O fi el bobu-boabe, nu zic ba,
Da’ chestia e doar la numǎrat,
Însǎ cam rar sǎ-ntâmplǎ-aşa ceva,
Cǎ de-s puţini, e bobi, i-am explicat…
Ţigǎncile ghicesc în bobi, pǎ bune,
Nici “boabe” şi nici “boburi” cum zîsei,
Da’ ea, verică, ce bine le pune:
O boabǎ, douǎ boabe, iaca trei!…
O boabǎ şi cu-n bob, e douǎ boburi,
Cum dracu’ poa’ sǎ fie douǎ boabe(?!)
Cǎ şi un ou, de-s multe zicem “ouri”
Şi-o strachinǎ de-o spargi, e multe cioabe!…
A doua zi, la ultraviolete,
Se aruncǎ din nou sǎ-mi facǎ fiţe,
Îmi explica, rozând la un ştiulete,
Cǎ boburile mici, este „bobiţe”(?!)…
De-am luat-o eu, chiar de se lăuda
Că mai preda şi cursuri la seral,
Şi am adus-o tot la vorba mea:
Un bob, corect, e “boabe”…la plural!
Valeriu Cercel