Vasile Posteuca: SATUL MEU
Acesta-i centrul lumii: satul meu…
La marginea lui Taica Dumnezeu:
De-aicea-ncep cosminele și plaiul
În care mai demult fusese raiul…
Aici am stat cioban și-am plâns cu naiul.
E-n fund de codri satul meu, departe,
Și nu-l batjocorește nici o carte.
Când mânios trimite cerul vânt,
S-ascunde-ntre văioage la pământ…
El nu cunoaște lumea cea de-apoi:
Cei morți petrecu-și viața pentru noi,
Și-n zilele cu cer de sărbătoare
Le duc cei vii la țintirim mâncare
Ca să le treacă dorul de-arătură,
Le dau peste morminte băutură…
În satul meu stau stelele pe loc.
E fără calendar și ipisoc…
Doar soarele domnind peste furtună
Îi risipește-n câmpuri și-i adună,
Căci ziua trag amarnic în resteu,
Iar seara stau la sfat cu Dumnezeu,
Și se-nțeleg tăcând la un pahar
Că-s doar vecini cu casa-ntr-un hotar…
Își duce omul traiu-n satul meu
Frumos ca jocul plin de curcubeu,
Ușor precum e zborul de libarcă,
Se duce totul ca să se reântoarcă…
Din mâinile celor pierduți în fum
Fântâni și vechi troițe ies la drum
Și stau plecate pentru cel ce cere,
Un strop de apă, pâne, mângâiere.
Dar cel mai mare-n sat e viitorul,
În el ne crește fără umbră dorul
Și toți acei ce-așteaptă ca să vină
Se cumpenesc în noi ca o lumină,
Din care toată fapta prinde cheag,
El ni-i avutul nostru cel mai drag…
De-aceea-i tare mândru satul meu,
La marginea lui Taica Dumnezeu…
Trimite: Ioan Miclău-Gepianu
by