„Ce bucurie, ce plăcere să vă revăd…! Sunteți frumoasă ca primăvara, sunteți o primăvară a florilor lăcuite de sărutul soarelui, sunteți frumoasa poemului de iubire, frumoasa sărutării exilate pe viață în umbra sufletului…!” – scriam astfel în comentariile la o „coliziune” de exprimări afective între frumoasa și talentata artistă Vasilica Tătaru și prietenii ei admiratori, pe Facebook. Scriind, nu am stat pironit cu mintea în analize și prudență, căci este apogeul absurdului încercarea de a trage piedica pe bătaia inimii ca pe soneria unui ceas – sunetul ceasului poate fi oprit, dar al inimii are ecouri prin toți porii cărnii și sufletului ființei, lunecă și vibrează de la prima până la ultima miime de secundă de viață.
Clipele regăsirii virtuale cu artista pe care o îndrăgesc fără să camuflez o singură silabă din mărturisire se ivesc din ce în ce mai rar, dar și așa îmi spun că norocul mă mai și nimerește, chiar dacă poate din greșeală. Am reascultat-o, am revăzut-o pe Vasilica Tătaru dulce vorbind și cu o lumină frumoasă în oglinda privirii, cu o floare de surâs frumos în umbra colțurilor gurii, cu doi obraji frumoși ca bujorul sălbatic, alb, cu o voce frumoasă a cuvântului lin ca vioara…!
Îmi era drag să o privesc, îmi era drag să o aud, îmi era drag să trăiesc această clipă a unui timp fără apus, această clipă înveșnicită în timpul numai și numai al meu, pe care-l împart cu iubirea mea, cu viața mea, cu alinarea mea, cu bucuria mea, cu strigătul inimii mele…!
Iubirea lașă nu e agreată de Dumnezeu, ea nu poate fi decât închisă în sărutarea uitării! Dacă am putea iubi ca Dumnezeu…! Ce suntem noi decât crisalide din care pleacă în prefacerea eternă ce e pur?! Iar mai pur decât iubirea nu e nimic. Ea nu are ancoră și cântărește mai puțin decât o rază de soare în brațele vieții. Nu este grea și ar trebui să fie pedepsiți cei care o lasă din brațe.
Cu atât mai mult un artist fără iubire e un mim ce cară o piatră grea…! În brațe încap multe pietre și o singură iubire. Doar Dumnezeu are brațe de îmbrățișat pentru lumea întreagă și pentru deplina veșnicie. El, îi iubește și pe cei care nu iubesc deloc, pe cei care îmbrățișează cu mâinile nedesfăcute, pe cei care sărută cu gura nedeschisă! Dar îi iubește…!
De ce să spun eu sau de ce să nu spun?! Pe Vasilica Tătaru Dumnezeu o iubește atât de mult încât ea aparține iubirii! Cine o vede, cine o ascultă, de dragul ei nu scapă!
Partea Lui Dumnezeu de iubire pentru artiști este iubirea Lui, partea noastră de iubire pentru artiști e iubirea noastră…, seamănă atât de mult iubirile…! Fără trup am putea iubi, dar goi de suflet nu, totul dacă am pierde afară de suflet, nu am rămâne goi, numai iubirea noastră dacă o pierdem nu mai avem nimic. Dacă luna, dacă soarele nu ar răsări câteodată mai devreme, câteodată mai târziu, noi n-am înțelege niciodată că lumea și viața nu sunt mecanisme în funcțiune după regulile omului ci după legile universului. Și-atunci, cum am vrea ca iubirea să ticăie precum un ceas în noi și nu ca o inimă?!
Nu mai vorbisem de mult cu Vasilica Tătaru – „de mult nu ne-am mai auzit”, spunea ea în videodiscuția cu noi pe Facebook, dar eu tot timpul am auzit-o, dar eu tot timpul am văzut-o…! Eu nu am uitat nici o lumină frumoasă a chipului ei, eu nu am uitat nici o vibrație a glasului cântecelor ei pe care le-am ascultat! Glasul și chipul ei erau în prada timpului ce trece și trece și trece…! Dar eu le-am ținut în grija sufletului meu cum ar sta adunat de pe cărări gândul condus din urmă și primit în brațe…!
Orice regăsire cu artista Vasilica Tătaru parcă vine din amintiri ca din clipe înzăpezite și din zilele și din anii cei dintotdeauna căci fiecare azi al fiecărei regăsiri cu ea este unul și același cu fiecare ieri, de fiecare dată întrebându-te: cine-ar fi crezut că pot uita orice dar ce iubesc nu!
Fără iubire te simți ca un om furat! Iubirea, ea însăși se păzește pe sine, altminteri se fură ea pe sine… Ceea ce dă dreptul rândurilor acestora de a se fi așteptat înainte de a fi scrise să premeargă și să prelungească o direcție oblică prin timpul păsărilor, prin timpul stelelor, prin timpul apelor, prin timpul frunzelor…, toate dezghețate din sloiurile zdrobite cu pintenii clipelor alergătoare prin viața noastră…!
Iată o poveste:
A fost odată, mai este și azi și va mai fi ani fără număr, ani fără apartenență de calendar, ani fără timp…, cineva (poate eu, poate tu, poate oricine) care zărise din toate frumoasele pe cea care lui i se părea cea mai frumoasă pentru că o iubea…, ce frumos era să o iubească, ce frumos era să zărească pe cea mai frumoasă a frumoaselor, din ce în ce mai frumoasă încât a vrut să fie oglindă; oglinda ce-ar fi fost ar fi iubit-o atât de mult pe frumoasă încât ar fi vrut să înflorească; florile ce-ar fi înflorit le-ar fi inundat seve și culori ce-ar fi parfumat toți fluturii; fluturii s-ar fi îmbătat de dragoste încât ar fi vrut să fie paiete de nuntă; paietele ar fi învelit frumoasa încât ea ar fi părut de argint; argintului i-ar fi stat frumos în părul frumoasei încât luna s-ar fi arătat pentru prima oară despletită după nebunia amorului și, de dor de nuntire s-ar fi prins să cunune soarele, care zărind frumoasa ar fi ars de dragoste și ar fi vrut să fie mire.
Aceasta este povestea oricui, poate că e și povestea unei iubiri secrete. Într-o zi oricine întâlnește o frumoasă pentru care vrea să fie soare ce coboară din așezământul lui sferic într-un lac albastru, adânc, în care cad în fiecare seară stelele și luna de înșirat pe razele iubirilor.
Nebunule Putin, oprește războiul să ne ducem la frumoasele noastre, ca să le iubim! Nu preschimba, monstrule al lumii, luna în văduva nopții și soarele în holtei singuratic deasupra unei lumi pustii…!
Aici se sfârșește povestea primăverii și frumoasei fiecăruia – a mea, eu v-am spus deja cine este: artista sorbită în ochii mei din tablouri florentine…!
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..