Ora e înaintată, afară plouă mărunt, întunericul a cuprins toată făptura, liniștea pare să închidă treptat pleoapele obosite, iar cuvintele, în acest decor fabulos, au început să mocnească, să treacă dincolo de zid fără teamă, ca un Gavrilescu din nuvela „La țigănci“ a lui Mircea Eliade, un Gavrilescu eliberat de toate. Cât a putut să rătăcească Gavrilescu! A băut prea multă cafea, nu a ghicit țiganca, iar viața a trecut pe lângă el fără să o mai observe. Alerga zadarnic în căutarea țigăncii și pierdea ce ar fi putut să fie mai frumos pe lume. Dacă nu rătăcea prea mult printre temerile lui și ghicea țiganca, totul ar fi fost frumos. După ani de zile, când a evadat o clipă din închisoarea vieții lui și a observat că nimic nu mai era ca înainte, se întoarce în același loc, în locul unde s-a rătăcit, pentru că i-a fost frică. Hildegard, marea iubire a vieții lui, iubirea ce a pierdut-o în lumea reală, devine atât de vie în acel loc fabulos, apoi îl trece pragul dincolo de lume ca într-un vis.

Mulți oameni pățesc asemenea lui Gavrilescu, pentru că le este teamă. Adesea adevărata iubire le pune mâna în piept, îi scutură ca să-i trezească din amorțire, dar ei se sperie și continuă să alerge după himere, iar timpul trece pe lângă ei, se trezesc că viața s-a scurs, nu au ghicit țiganca, iar Hildegard a rămas acolo, într-un vis, de unde îi întinde o mână spre o lume nematerială.

„Murim de o mie de ori până să murim cu adevărat.“ (W. Shakespeare) Grăitoare și adevărate aceste cuvinte, parcă ar desena viața omului prin scheletul câtorva litere și le-ar reflecta într-o oglindă a vieții și a morții, într-un portal spre veșnicie. Câte răni adună omul în viață! Cu fiecare rană moare și o părticică din el.

Spuneam că nu voi mai posta nicio filă din noul volum „Emoții“ până nu îl voi finaliza, dar, după ce am privit în jurul meu și am observat că toate au nevoie de vindecare, m-am gândit să mă abat puțin de la ceea ce am menționat anterior, cu puține zile în urmă și să mai adaug o filă într-o revistă online, pe urmă să o distribui și pe pagina mea de Facebook, de data aceasta despre vindecare.

De-a lungul timpului omul adună răni, multe răni, căci viața aceasta e ca o școală pe un câmp de bătălie. Mulți spun că rănile se vindecă cu timpul. Poate se vindecă. Nu-i contrazic. Dacă omul e curajos se poate vindeca. În toate ai nevoie de curaj. Te poți vindeca ajutat de „Hildegard“. Totul este să nu îți fie teamă, să conștientizezi că este Eva ta, Adamul tău, umărul pe care să-ți pleci fruntea, brațele călduroase și protectoare. Da, în doi te vindeci de toate, trebuie doar să nu-ți fie teamă. Te poți vindeca și singur, mai greu ce-i drept, dar există oameni atât de puternici care reușesc. Totuși, aș vrea să vă întreb dacă vindecarea rănii șterge și cicatricea? Eu cred că acea urmă rămâne atât de vie și urmărește omul toată viața. Tot mai bine e să nu îți fie teamă de Hildegard și să rătăcești singur în căutarea țigăncii.

Am văzut în mediul online bărbați care afirmau că urăsc toate femeile. De ce să le urască? O femeie le-a dat viața, i-a iubit necondiționat. Ce poate să fie mai profund ca dragostea de mamă? Problema e că nu au căutat unde trebuie. Au repetat la infinit aceleași greșeli. Au fost răniți de un anumit tip de femeie, au căutat poate o alta după același tipar și au fost răniți iar și iar. Ei au refuzat să iasă din confortul lor și s-au lovit de același prototip. Dacă în drumul lor s-a ivit ceva diferit, ceva care i-ar fi împlinit, ceva sincer și înfloritor, au alergat speriați înapoi, în aceeași căutare zadarnică ca un Gavrilescu nesigur. Le-a fost teamă, au dat cu piciorul la acel altceva ca și cum nu ar fi existat, s-au întors în căutarea țigăncii, pierduți printre aceleași tipare ale zădarniciei. Teama te face să pierzi lupta vieții tale, iar când ai dori acel umăr pe care să îți pleci fruntea așteptând o mângâiere, să te trezești singur, în alte temeri, cu răni mai adânci.

Am văzut tot în mediul online și femei ce s-au plâns că nu au avut noroc în viață, că le-a urmărit ghinionul ori blestemele căzute pe umerii lor prin cine știe ce împrejurări ciudate. Le-aș întreba dacă e chiar așa? Omul își scrie soarta prin acțiunile lui. Și lor le-a fost teamă. Nu au reușit să se detașeze de anumite șabloane, au ales după același reguli, le-a fost teamă de ceva nou, de eșec, de alte răni mai adânci, iar viața a trecut și pe lângă ele, le-a adâncit rănile. Și ele au afirmat că toți bărbații sunt ipocriți, că vorbele lor vrăjesc ca mai apoi să guste fructul oprit, iar după ce și-au atins scopul să zboare spre altă floare. Le-a fost frică. Au uitat că tatăl lor le-a luat de mână în copilărie, iar ele se simțeau puternice. Poate au uitat și de prietenul copilăriei care le-a apărat de mingea aruncată de alți băieți și care s-a îndrăgostit de zâmbetul lor. Le-a fost teamă când s-au împiedicat în adevăratul foc al vieții și au ales greșit gheața.

Îmi amintesc de drama „Trecătorul“ a lui Matei Vișniec, de omul a cărui rană sângera și pe care un trecător speriat a vrut să îl ajute. Omul a cărui rană sângera i-a refuzat ajutorul certându-l să-i lase rana în pace, rana aceea îl privea doar pe el. Ideea aceasta a omului ce se oglindește în propria lui rană ar putea să fie foarte grăitoare pentru temeri și vindecare. Dacă ți-e teamă să sângerezi ca acel om ce încerca să ajute, te poți pierde în jocul amăgitor al țigăncilor, te învârte viața până timpul tău s-a scurs. Dacă înveți din propria rană, nu ți-e teamă să sângerezi, o păstrezi mereu vie spre înțelepciune, ca o călăuză în viață, vei reuși să te înalți, să te vindeci, în ciuda acelor trecători care au ochii închiși și nu pot vedea dincolo de acea sângerare.

Rănile sunt de multe feluri. Am văzut, tot în mediul online, un scriitor, nu îmi place să dau nume decât atunci când împodobesc ceva într-o aură pozitivă, dacă oscilez între pozitiv și negativ, ca o pildă de învățătură pentru alții, prefer să las un termen general în care se poate regăsi sau nu cineva, un scriitor după cum am precizat, ce a avut curajul să posteze în versuri temerile și neajunsurile lui, îndemnând oamenii să-i cumpere volumele publicate, fiind într-o situație financiară jalnică. A fost acuzat de aceia care se pricep la toate că cerșește în loc să muncească, la care versul celui acuzat le explica că scriitori muncesc mult, scriu pentru alții, oferă atâtea informații. Da, îi dau aici dreptate, însă această muncă nu e văzută într-o lume oarbă ce nu mai știe să citească, ce aleargă după senzații de moment, o fericire de o clipă. Dau dreptate și celor ce l-au trimis la muncă. Nimic nu reușești fără muncă. Focul creație va arde și după ce scriitorul închide ochii, dar trebuie să își facă timp și pentru ale Cezarului, dacă dorește să supraviețuiască printre hienele vieții. În basmele ce-mi înseninau copilăria, fata cea frumoasă până nu a devenit harnică nu a înțeles cât de frumoasă este familia și ea însăși, când sunt cu toții fericiți și în armonie. „Cine nu muncește, nu mănâncă. “ După ce a răbdat de foame, a descopetit adevărata viață. Ce-i drept, îi admir curajul acelui scriitor, sper să fie curaj și nu disperare, pentru că puțini, după ce și-au făcut o imagine, nu o mai pătează cu nimic nedemn, nici dacă ar muri de durere sau foame, dar pe de altă parte îi condamn lamentarea. Ar trebui să alunge depresia, temerile, să caute soluții constructive și să pășească mai departe.

Fără muncă, nimic nu reușești. Mulți, atât de la locul de muncă, cât și cunoștințe, mi-au spus să scriu eu despre un eveniment, să informez pe cei din jur utilizând cuvinte potrivite, că eu sunt talentată, vine acea muză și îmi șoptește cuvinte tainice. De fiecare dată le-am spus că se înșală, că nu e deloc așa. Firesc că am scris ce m-au rugat, dar nu pentru că a venit muza, ci pentru că în spate se află ani de muncă și nopți dormite pe jumătate sau sferturi. Nouăzeci și nouă la sută din tot ce realizează omul în viață e muncă, restul de acel unu la sută e talentul, înzestrarea aceea de la Bunul Dumnezeu. Mereu am spus și susțin că sunt un om normal, în ceea ce privește arta cuvântului, nu unul genial, dar un om în spatele căruia e multă muncă și care poate să lumineze prin cuvânt oricând.

Așa este în orice domeniu. Un sportiv, oricât de talentat este, fără antrenament, a pierdut concursul.

Nimeni nu trăiește de pe urmă acelui foc ce-l arde. Pe acel foc creativ îl lași să ardă în momentele de liniște, în timpul tău liber, în rest trebuie să fii și în rând cu lumea în care trăiești.

Vindecarea o găsești în tine. Ce-i drept, în jurul tău pot să fie oameni ce-ți oferă soluții, un umăr pe care poți să te sprijini, dar, dacă fugi de toate, ți-e teamă? Poate mai fugi și te tine însuți.

Și eu am temerile mele. Câteodată îmi vine să strig că am nevoie de prieteni, nu mulți, un prieten acolo, adevărat, care să mă asculte ca Micul Prinț pe floarea lui, să îmi sprijin capul pe umărul lui și să mă cufund în vise. Prietenii adevărați sunt puțini și prețioși. Ai mei au plecat printre îngeri, mai sunt doi în viață, mama și sora mea. Restul, oricât de prieteni par, sunt doar cunoștințe. Cel ce îți e alături în orice clipă, chiar și atunci când fizic nu poate să fie lângă tine, ci te poartă în suflet, în cuget curat, în rugăciune, e adevăratul prieten. Cu el poți împărtăși totul, atât binele, cât și cele nefaste. El îți vindecă rănile sângerânde, îți aduce zâmbet, speranță. Totul este să nu îți fie frică și să lași să îți scape pasărea din mână.

Sunt și oameni singuri puternici, dar nici aceia nu sunt singuri. Marii pustnici l-au avut mereu pe Dumnezeu călăuzitor, acoperământ, sprijinitor.

Vindecarea bate la ușă de pretutindeni. Tai o mladiță din viața de vie, dar ea se împodobește cu alte mlădițe și aduce rod, pentru că nu-i e teamă să o ia de la capăt. Nu trebuie să judecăm nimic din ceea ce e în jurul nostru, să ajutăm și să ne vedem de propria rană.

Când vom accepta propria rană, vom alunga vălul de pe ochi, vom ieși din comoditatea prototipurilor luând de mână razele soarelui ivite în drumul nostru, atunci ne vom vindeca și vom gusta fericirea.

Vindecare

din volumul în lucru „Emoții“ / Ana-Cristina Popescu

by

Referinţă Bibliografică

Vindecare – din volumul în lucru „Emoții“ de Ana-Cristina Popescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 martie 2025