MARIANA EFTIMIE KABBOUT: NICICÂND…

E dimineață, mamă… În strai de șoaptă sfântă,

Se-ntoarce de prin noapte, sfios, bătrânul cer.

La geamul casei noastre, o lăcrămioară cântă,

Pictând pe rouă zorii și vântul pasager.

O nouă zi mă-mparte vremelniciei, mamă…

Dar eu la piept strâng clipa când mă conduci firesc

La școala unde timpul nerăbdător mă cheamă,

Să-nvăț cum demn se poartă hazardul pământesc.

Culc visele degrabă-n zburdălnicii nescrise,

Cuminți să mă aștepte-n odaia cu păpuși,

Îmi pregătesc ghiozdanul cu zâmbete și vise,

Ascund copilăria-ndărătul unei uși,

Și, ca un fulg sfielnic, las mâna-ți să-mi cuprindă

Întreaga-nsuflețire ce-adânc o voi purta,

Cât rădăcina-mi știe nicicând să se desprindă

De tot ce-n miezul firii îmi ești, măicuța mea.

„Să ne grăbim! E timpul!”, îmi spui cu glas de clipă,

Nețărmurită încă de cert deznodământ.

„Doar timpul… din risipa-i, mereu se înfiripă!”,

Ne amintește tata… azi, zâmbet de pământ…

„Și grabă multă-i calea străpunsă cu ardoare

De lumea ce se varsă în albii de-asfințit!”,

Se tânguie vioara lui nea Pandele care

De-o săptămână-ncoace, un basm a devenit.

Iar eu, din viața-aceasta cu oameni de zăpadă,

Mă-ntorc cu brațe pline de drum împovărat…

Prin multe școli trecut-am și-nvățături grămadă,

Dar să te pierd, măicuță, nicicând n-am învățat…

Mariana Eftimie Kabbout

Poezia mai poate fi citită și aici: