Un nou volum, o nouă primăvară!
Numele predestinat Carmen (despre Carmen Popescu este vorba) apare în peisajul poeţilor ca o sevă pe sub o coajă groasă, discretă şi fermă, căutându-şi lumina din degete cu sfială şi clocot. Cu o trudă nesătulă, aşa cum inspirat rosteşte în poemul Orator fără oraţie, aceasta se zbate între spirala beată a prezentului şi asceza urcării cu o jertfă asumată şi acceptată cu generozitate.
Aparenta inconsecvenţă în lungimile versurilor, care urmează tainic o regulă aparte, sparge tiparul monotoniei melodioase lăsând, când şi când, câte un geamăt sau strigăt să răzbată ca o rază de lumină printr-un cer încărcat de nori.
Poezia descoperită de Carmen cu delicateţe şi sensibilitate, respiră universul agățat de degetele clipei printr-o nişă. Vieţile transcendente ale poetei îşi cântă tăcerile cu strigăt, cu rugăciune, cu metafore sugerate, aparent nefinalizate, spre fuiorul nemuririi. Lutul asudat oboseşte rătăcirile, oprindu-le în punctele ce-i picură-n păr, cu sfială.
Nevăzutul pipăit cu artă poetică capătă nemuriri, bănuindu-se în forme moi pe care cititorul, indiferent de priceperea lui poetică, le simte cu un al şaselea simţ. Autoarea ne creează acest al şaselea simţ născând sinapse între care emoţia exultă discret şi tandru între previzibil şi surprinzător, uneori şocant. Răbdarea ascunsă de tăceri, uneori vinovate, se lasă turnată în forme pe care parcă te temi să le străbaţi. Rime interioare care fac să vibreze spaţii nebănuite apar surprinzător: Te umileşti, te nărui între porniri fecunde/ Iar timpu-n tine-ascunde bătrânele secunde.
În Sensul schimbat, ochiul opac ne aruncă în profunzimea ochiului interior care contrabalansează al treilea ochi: În noi desăvârşeşte o trecere, tăcând. Proiecţia în beznă a luminii leagănă tăcerile de pe gleznele poetei, luminând uşile în spatele cărora sunt refugiate sufletele fără soare, dar pline de speranţă.
Cu fiecare pagină parcursă, ne pierdem în emoţii pe care le intuim cu bucuria frumosului, trezind sensibilităţi acolo unde nici nu ne aşteptăm. Răscoala florilor ce se ridică după tăceri profunde şi inocente, ne relevă o sensibilitate pudică, soră a albului zăpezilor de pe vârfurile greu de atins. Învelită cu lumina din care sufletul poetei este zămislit, poezia acesteia se lasă greu de pătruns, supunându-ne unei provocări, de parcă am dori să desenăm după natură petele din soare.
Poemele sfârşite în semne de întrebare se aliniază ca un şir de plopi încovoiaţi de vânt şi ne cheamă să ne întrebăm despre noi şi despre sufletele noastre, cu o tandreţe sfâşietoare, gravă. Citindu-le uneori noaptea târziu, mă rup cu greu din lectură, iar somnul aşteptat nu-şi găseşte spaţiul, aducându-mi sub pleoape un tremur de ore strivite cu teamă, care-şi lasă uneori semnul la colţul ochiului. Dragul de visare îmi relevă lutul şi timpul cu care poeta creează strălucirile color ale acelui fortuna labilis, desenând cu mână sigură semnele de întrebare la răscrucea dintre ce a fost şi ce-ar fi dacă…
Din poemul Timpul, vântul… aş cita: Timpul roade destinul cu un dinte de lapte/ Are forţă în clipe. Unul e – parcă-s şapte./ Vântu-adulmecă lutul, biciuind nişte trupuri/ Domoleşte privirea. Se topeşte-n văzduhuri. Tăcerile curbate, ce adesea se ascund pentru odihna din zbucium, se retrag în unghiuri interioare, rotunjindu-se mimetic în sfera fără colţuri de odihnă. Căutarea perpetuă a esenţei, a miezului lucrurilor, a centrului sentimentelor, astfel încât retragerea în propriul teatru de vise îşi găseşte justificarea pe deplin.
Carmen Popescu ne face să intuim o oarecare teamă de a străpunge coaja adevărurilor irevocabile, invocând tema oglinzii, direct sau aluziv, inefabilul. Lucirile oglinzii mişcate copilăreşte ne relevă adevărul, asemenea viziunii Gorgonei în scutul lui Perseu (Bântuie-n oglindă). Sinceritatea inimii poetei, ca în simbolismul creştin (speculum sine macula), o descoperim cu uimire în poemul Lacăte pe suflet.
Îmi este greu, de asemenea, să nu remarc bijuterii poetice precum: În viață, pururi se face târziu din E scaunul gol sau vifor rănit din Sub mantia albă.
Semn al armoniei, simbol lunar feminin, poeta Carmen Popescu îşi face un adevărat crez din a urma porunca scrisă pe oglinda muzeului din Hanoi: Precum soarele, precum luna, precum apa, precum aurul, fii limpede şi strălucitor şi oglindeşte ceea ce se află în inima ta.
Viorel Gongu
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..