Nu tot atât de repede şi-a revenit Iuliana. A deschis ochii după câteva minute, speriată şi năucă, s-a ridicat şi a încercat să se aşeze pe canapea. În oglinda retrovizoare de interior nu distingea faţa bărbatului aflat la volan, dar i-a văzut privirea atentă. O fixa cu ochi mici şi răi, la fiecare trei-patru secunde, fără să reducă viteza maşinii. Nu a reuşit să vorbească şi nici nu a putut să suporte acea privire.
A început să privească afară, cu coada ochiului, deşi nu-şi revenise din şocul provocat de cele întâmplate, încercând să înţeleagă în ce zonă se deplasează maşina. Era convinsă că nu se merge către Băneasa, deoarece şoseaua nu era luminată uniform şi nici circulaţie intensă nu a observat. Drumul nu era prea bun, ceea ce a făcut-o să presupună că nici spre autostrada către Piteşti nu se îndreptau. Nu a reuşit să înţeleagă prea multe, pentru că şoferul a sesizat şi a ţipat la ea:
– Uită-te aici, târfă! Îl vezi? Te spintec dacă te mai holbezi pe geam. Culcă-te pe canapea!
Iuliana a privit încremenită cuţitul fluturat cu mâna dreaptă de şofer. S-a înfiorat când a văzut lama lungă şi subţire ce strălucea în semiîntunericul din maşină. Mai mult de frică decât prin act de voinţă, s-a îndoit şi s-a lăsat pe o parte în lungul canapelei, fără să dea jos rucsacul ce încă stătea fixat pe spatele ei.
Realizase deja pericolul situaţiei în care se afla şi gândea cum să scape. A căutat cu privirea clanţele interioare ale portierei şi sistemul de siguranţă. Nu a reuşit să înţeleagă mare lucru dar a întins piciorul încet, cu mare teamă dar cu hotărâre, către mânerul ce părea că ar deschide uşa. S-a ghemuit atentă, puţin câte puţin, pregătindu-se să sară imediat ce o va deschide. Nu-i păsa că maşina se deplasa cu mare viteză. Dorea să sară şi atât.
Când a izbit clanţa, s-a şi ridicat, gata să se arunce. Nu a speriat-o uşa blocată care nu a cedat, deşi împinsese cu toată forţa de care era în stare, cât a paralizat-o din nou vocea scrâşnită a omului de la volan:
– Nu ştiam că eşti proastă, târfă! Sunt blocate toate uşile şi geamurile. Numai eu le pot desface. De nu vrei sa te înţep puţin, stai dracului cuminte acolo, că te omor!
Vocea bărbatului şi ameninţarea scăpată printre dinţi, departe de a părea o glumă, au lovit-o în tot trupul şi lama cuţitului fluturat cu îndemânare atât de aproape de piept, a îngrozit-o pe Iuliana. Nu a putut scoate vreun sunet. Doar câteva icnete de aprobare ori de supunere…
Două schimbări mai bruşte de direcţie au clătinat-o pe canapea. A îndrăznit să tragă atunci, din nou, cu coada ochiului. Nu-şi putea imagina cât s-a mers şi nu bănuia în ce direcţie. Cu rugăciuni în gând şi cu lacrimi în ochi, a încercat să-şi stăpânească tremurul corpului. Era pur şi simplu înnebunită de teamă.
Nu înţelegea încă ce doreşte bărbatul ăsta de la ea. Nu avea bani, nu purta lucruri de valoare. În cap i se învârtejeau cu viteză multe întrebări la care nu găsea răspunsuri care să o liniştească.
A recunoscut strada pe care locuia o prietenă. O vizitase de câteva ori. „Nu, cred că mi se pare… Ba nu! Iată, acolo întoarce tramvaiul. E cap de linie. Doamne, unde mă duce dacă ieşim din Bucureşti? Pe şoseaua asta se merge spre Alexandria… Doamne, ce are de gând să facă animalul ăsta? De ce m-a…”. Nu a apucat să vadă mai mult, nici să-şi termine gândul. O lovitură de palmă mare şi puternică, ce i-a acoperit fruntea şi ochii, a culcat-o pe canapea. De durere şi de frică nu a mai deschis ochii. A rămas încremenită, încercând să măsoare timpul.
Nu avea ceas. Telefonul mobil era la acel bărbat. Îşi aducea aminte că a simţit când i l-a smuls din mână. „Oare îl mai are sau l-a aruncat?” Mai avea unul mititel într-un buzunărel discret din rucsac şi se ruga Domnului să nu fie găsit de cel ce o răpise de pe stradă. Încărcase bateria în seara precedentă. Spera să-l poată folosi cât mai degrabă. Acum nu îndrăznea. Era singura ei speranţă.
Autoturismul se întâlnea, după zgomotul motoarelor şi umbrele aruncate, cu maşini mari, de marfă, cu TIR-uri. Era singurul aspect ce i s-a întipărit în memorie. În rest, era haos în capul ei. Lovitura aceea peste ochi o zdruncinase destul de rău.
După circa o jumătate de oră, potrivit calculului ei, maşina s-a oprit. Omul de la volan a deschis portiera, i-a arătat cuţitul şi l-a răsucit de câteva ori ameninţător aproape de ochii ei, în timp ce o privea cu satisfacţie răutăcioasă, rânjind. Apoi a coborât, trântind cu putere uşa maşinii. A deschis cu îndemânare o poartă mare ce părea a fi din metal forjat, s-a întors la maşină, a intrat şi a pornit motorul. Nu observase că Iuliana a încercat în timpul acela să deschidă portierele. Erau blocate.
Afară era întuneric, dar nu a aprins farurile. A condus autoturismul în curtea împrejmuită în beton şi metal, numai cu lămpile de poziţie aprinse. Imediat după ce maşina a depăşit linia gardului a oprit şi a coborât din nou. A închis porţile. Iuliana se făcuse mai mică decât îşi imagina vreodată că poate reuşi. Stătea ghemuită, cu picioarele aduse cu genunchii sub bărbie, tremurând de groază. Nu vedea nimic în jur, decât gardul uriaş prin geamurile laterale şi din spate şi un drumuleţ de beton în coastă, prin parbriz, atât cât putea fi văzut în lumina slabă a lămpilor.
Înainte de a porni motorul, bărbatul s-a uitat la ea şi i-a vorbit batjocoritor, acoperindu-i cu voce guturală scâncetele ce se transformau în ţipete scurte:
– Linişteşte-te, târfuliţo! Am ajuns.
A pornit motorul şi a demarat în trombă., urcând forţat circa 15-20 de metri peste barele de fier-beton ce traversau învelişul drumului amenajat special, până în faţa unei case. După ce a oprit motorul şi a stins toate lămpile, a acţionat frâna de mână, a coborât, a deschis portiera din spate-dreapta, a prins fata de încheietura mâinii şi a tras-o afară cu brutalitate. Cu cuţitul în mână, la vedere, aproape că a târât-o până în casa ce părea pustie în întunericul care domina platoul pe care se găsea.
A acţionat comutatorul şi lumina slabă a două becuri murdare a înfăţişat o cameră în care nu se făcuse curat de mult timp. Era un fel de dormitor, cu pat, şifonier, o masă şi două scaune vechi cu spătar, două tablouri de familie pe pereţi şi perdele prăfuite la fereastră.
– Ei, aici poţi să ţipi cât vrei că nu te aude nimeni Dar să ţipi când îţi spun eu, că altfel mă enervez rău. Şi dacă mă enervezi, te bat până te omor. E clar?
– Domnule, eu nu…
– Să taci! Numai eu vorbesc aici. Când te întreb eu ceva, ai voie să vorbeşti. Dezbracă-te!
Lacrimile şiroiau şi Iuliana scâncea tot mai puternic, vizibil îngrozită, lipsită până şi de ajutorul Domnului pe care-l rugase tot drumul să o salveze. Nu era în stare să se mişte şi avea mereu senzaţia că o să cadă într-un abis. A întins mâna să se sprijine de ceva, dar a întâlnit mâna bărbatului care a strâns-o cu putere şi a început să râdă batjocoritor.
– Hei, târfă! Ffaci scene cu mine ?!
I-a smuls rucsacul cu mâna liberă şi l-a aruncat într-un colţ al camerei, după care i-a desfăcut fermoarul de la pantaloni. Şi pentru că nu nimerea să-i desfacă cureaua lată şi fata se opunea cât putea, apărându-se cu picioarele, a lovit-o cu dosul palmei peste obraji, o dată, de două ori…, până ce fata a căzut. A prins-o pe după umeri şi a târât-o până la patul de lângă perete. A mai lovit-o de câteva ori, deşi fata era leşinată. I-a dat pantalonii jos şi i-a rupt bikini, fără să contenească a râde în neştire.
Nu a mai avut răbdare să-şi tragă pantalonii jos. După ce şi-a dezbrăcat şi aruncat la întâmplare geaca de piele, şi-a desfăcut nasturele mare de la betelie şi fermoarul. Rânjind, s-a aruncat asupra ei printr-un salt scurt, ca într-o luptă. I-a depărtat şi îndoit din genunchi picioarele inerte şi a violat-o cu greutate, râzând nefiresc a satisfacţie şi icnind la fiecare pătrundere.
Durerea ascuţită a trezit-o pe Iuliana. A încercat să-l împingă, să-l lovească peste faţă şi să-l zgârie pentru a se elibera. Nu a reuşit. Nu avea putere în braţele pe care le avea prinse cu forţă de încheieturi, ca în cătuşe. Bărbatul nu a încetat opintirile, pătruns subit de o bucurie vecină cu sminteala. După ce s-a simţit satisfăcut, a coborât, şi-a tras pantalonii şi i-a aruncat un prosop vorbindu-i batjocoritor:
– De ce n-ai spus, târfă, că eşti neîncepută ? Poate te iertam şi te luam de nevastă.. Ha, ha, ha! Ai pătat şi frumuseţe de aşternut. Şterge-te bine că mai avem de lucru, proasto! Nu am canalizare aici. O să-ţi dau şi apă mai târziu.
Iuliana nu a răspuns. De durere şi teamă să nu-l provoace s-o lovească din nou, a preferat să tacă, strângând din dinţi şi mocnind a ură neputincioasă. Încerca cu disperare să-şi ascundă goliciunea şi nu reuşea. Mâinile îi tremurau puternic pe prosopul ce-l înghesuise între picioare. Nu îndrăznea să-l privească. Îşi ascundea ochii înlăcrimaţi şi plini de ură de privirea lui. Ştia, simţea că se uită la trupul ei…
Pentru ea a fost o noapte de coşmar. Bărbatul s-a mai folosit de trupul ei încă de două ori, după ce a dezbrăcat-o complet. A muşcat-o de sâni, de umeri şi de coapse cu multă cruzime, până la sânge, plin de poftă animalică. A întors-o şi pe o parte şi pe alta şi a ameninţat-o că face şi sex oral, dacă nu stă cum vrea el şi nu se mişcă precum striga la ea să o facă. La un moment dat i-a cerut să se zbuciume, să plângă, să ţipe.
– Mişcă-te, vaca dracu’! Mişcă-te când îţi spun şi plângi, strigă tare! Ţipă, f…i gura mă-tii de târfă! Mişcă-te, n-auzi?
Şi pentru că biata fată nu răspundea cu vorba sau cu trupul, a mai lovit-o de câteva ori pe unde a nimerit şi, într-un târziu, a scos cureaua lată de la pantalonii ei şi a ameninţat-o că o spânzură. Degeaba. Iuliana stătea inertă, cu gura încleştată şi cu ochii închişi. Reuşise să-şi potolească şi plânsul şi doar respiraţia grea, întreruptă de scâncete reţinute, i se mai auzea.
După ce a obosit ori nu a mai fost în stare să o posede, i-a adus un lighean cu apă. Văzând-o că tremură de frig, i-a spus că are voie să se îmbrace şi să pună pătura pe ea, după care a ieşit afară înjurând.
A adus din maşină două conserve, o pâine, o bucată mare de brânză şi o sticlă de coniac. Le-a rânduit pe masă, a desfăcut o conservă de fasole cu costiţă afumată şi a chemat-o să mănânce. Ea a refuzat, deşi simţea că o doare stomacul de foame. A îndrăznit să ceară apă de băut.
El i-a întins sticla de coniac, îndemnând-o:
– Ia şi bea! Îţi face poftă de mâncare şi de viaţă, nu fi proastă!
Ea a refuzat. I-a mulţumit şi a repetat rugămintea de a-i da apă. Până la urmă, i-a adus, dar numai după ce a golit jumătate din sticla cu coniac.
– Dormim aici. Să te odihneşti! Mâine avem treabă de făcut. Poate te duc la mine acasă. Să fii cuminte, dacă ţii la viaţa ta… Nu uita, vorbeşti numai când eu îţi dau voie! Ai înţeles, târfă?
Iuliana nu a răspuns. A mişcat încet din cap, afirmativ, strângând pătura sub bărbie. Bărbatul, clătinându-se uşor, a trecut în camera de alături şi s-a întors cu încă două pături şi o pernă. Ea nu se mişcase din locul în care o lăsase. Îşi stăpânea cu greu plânsul şi urletele ce-i stăteau în capul pieptului, cu ochii ţintă pe perete. Se întreba dacă este real ceea ce i se întâmplă ori este doar un coşmar.
– Să-ţi dai pantalonii jos. Poate ca până dimineaţă mai am poftă de tine. Cu păturile astea o să fie destul de cald. Tu dormi la perete. Să nu te pună dracu’ să te gândeşti la vreo prostie, că de mâna mea mori, târfuliţo!
Nu a mai fost abuzată până dimineaţa, dar nici nu a putut dormi. Lacrimile-i curgeau în neştire pe perna ce mirosea a mucegai şi cu greu se abţinea să nu ţipe, să nu urle, să nu lovească. Teama de acest bărbat şi de pornirile lui sadice o paralizau…
*
Silvia spăla îngândurată vasele la bucătărie. Ştiind că Iuliana soseşte acasă între şapte şi opt seara, aproape în acelaşi timp cu tatăl ei, pregătise cina din timp şi masa era deja aranjată când soţul a intrat în casă.
Tudor, ca de obicei, plin de praf şi uleiuri de la utilajul destul de depăşit moral pe care lucra la drumuri, a intrat aproape imediat la baie să se spele. Când a ieşit, proaspăt bărbierit şi cu poftă de mâncare şi vorbă, a ridicat din sprâncene şi, oarecum nemulţumit, şi-a privit întrebător nevasta. Ea a dat din umeri, evitându-i privirea şi s-a apropiat de fereastră.
– Nu trebuia să fie acasă ? Îmi este foame şi sunt destul de obosit, a rupt el tăcerea nefiresc de lungă ce se lăsase în încăpere.
– Trebuie să sosească, este ora, a răspuns liniştită Silvia. Mai stăm la televizor, zece minute…, ca să mănânce şi ea cu noi… Ce zici?
– Păi. Mai e ceva de zis? O aşteptăm, să mâncăm ca de obicei. Numai să nu adorm pe scaun, a răspuns Tudor binevoitor.
– Ei, lasă, că am eu grijă… Treci în sufragerie! Am să vin şi eu, după ce aranjez aici să nu se răcească mâncarea asta…
Au rămas aproape vreo jumătate de oră în faţa televizorului, fără să urmărească vreo emisiune. Au vorbit de una de alta, au făcut nişte socoteli, au mai glumit un pic, până când Tudor, uşor iritat, s-a ridicat de pe scaun şi s-a uitat lung la femeia de alături înainte de a-i vorbi:
– Măi, femeie, eu te cunosc pe tine destul de bine… Nu prea eşti liniştită…
– N-am nimic. Ţi se pare ţie, omule…
– A dat fata vreun telefon să spună că întârzie ?
– Nu, nu a dat. Ştii bine că întotdeauna ne anunţă dacă îşi modifică programul, a răspuns femeia ferindu-şi privirea de a lui tocmai pentru a nu-i citi îngrijorarea ce începuse să o macine de câtva timp. Dar, cu circulaţia asta, poţi să ştii când ajunge? a continuat ea, retoric, sperând din toată inima ca acesta să fie motivul real.
– Da, aşa este, dar aproape că s-a făcut de nouă… Am avut o zi grea. Sunt destul de obosit, crede-mă!
– Hai să mâncăm! O să ajungă şi ea…
Au mâncat în linişte, din ce în ce mai fără poftă şi vorbă. Se făcuse târziu şi Tudor s-a culcat. Silvia a mai aşteptat liniştită până la ştirile de la ora 22,00. Apoi, tot mai nervoasa şi plină de întrebări la care nu găsea răspunsuri, a luat telefonul în braţe şi a format numărul de mobil al fiicei. Iuliana nu a răspuns la niciun apel.
Fata ei nu a minţit-o niciodată. Anunţa când întârzie pe motiv că se duce la teatru ori la vreo prietenă. Ştia când merge la discotecă ori la vreo aniversare. Oricum, se întâmpla destul de rar. Dar aşa conveniseră şi au respectat permanent această decizie. Nu existau secrete între mamă şi fiică. Silvia îşi creştea copila în credinţă faţă de Dumnezeu, aşa cum şi ea fusese crescută de mama ei, în ciuda vremurilor în care, la biserică, se ducea cu teamă. Era membră de partid şi trebuia să pară că ideologia comunistă a îndepărtat-o de perceptele religioase. Altfel, risca să-şi piardă locul de muncă. Poate că nu era adevărat, dar teama insuflată de activiştii de partid era înfricoşător de reală.
Şi-a amintit că a avut parte de o copilărie săracă în zile fericite. În schimb, nu putea uita că adolescenţa a fost mult mai bogată în zile senine, lipsite de griji. Când a mers la liceu, părinţii ei erau foarte mulţumiţi. Examenul de admitere era dificil pe atunci. Locuri puţine şi pretenţii mari. Reuşita Silviei a adus în casă nu numai bucurie şi mulţumire, dar şi acel echilibru şi stabilitate de care familia avea nevoie. Tatăl ei începuse să calce strâmb, să neglijeze nevasta şi copilul, iar o parte din salariu se cheltuia în afara casei. Nu-şi explica Silvia la 12-13 ani acele probleme, dar ştia că mama ei plângea adesea, că tatăl nu venea în unele nopţi acasă şi aveau destul de des certuri după care nu vorbeau câteva zile.
În anul în care Silvia a început să meargă la liceul industrial din oraşul natal, părinţii au obţinut de la primărie apartament nou, de trei camere, prin repartiţie de la uzina la care erau angajaţi. Au fost două evenimente care i-au adus tatăl pe drumul bun, pe cel firesc, de familist corect. Întreţinerea era destul de mică, manualele şcolare încă erau gratuite, uniforma şcolară ieftină şi au avut posibilitatea să-şi cumpere mobilă, frigider şi îmbrăcăminte. Toate au fost cumpărate în rate lunare, care se puteau achita fără probleme, dar numai dacă reuşeau să folosească veniturile băneşti cu prudenţă şi chibzuinţă. Erau poate cei mai reuşiţi ani ai României socialiste…
A zâmbit amintirilor ce o năpădiseră, dar grija ce o frământa nu i-a dat pace. A oftat adânc şi a trecut să facă ordine în bucătărie, apoi a mers în pat, neliniştită. Nu putea adormi. Se întorcea când pe o parte, când pe alta, până când Tudor a mormăit ceva a nemulţumire ori a rugăminte, fără să deschidă ochii. S-a dat încet jos din pat, a tras un pulover pe ea şi a trecut din nou în bucătărie. Starea de nelinişte creştea. Trecuse de miezul nopţii şi ea stătea încremenită la fereastră, privind în gol.
A mai format de două ori numărul Iulianei, dar în zadar încerca. Pentru că nu a răspuns şi o teamă apăsătoare o năpădea insistent, a mers în dormitor şi l-a trezit pe Tudor.
– Măi, omule! Este trei noaptea şi fata nu a venit. Ce facem? Ce i s-a întâmplat?
– De unde să ştiu, măi, femeie?! Caută telefonul prietenei la care merge ea mai des. Poate că este acolo. Dar, la ora asta… Hai să aşteptăm până se face dimineaţă.
Dacă de el s-a mai prins câte puţin somnul, biata femeie nu a reuşit să închidă ochii nici un minut…
… Când întunericul se destrăma şi cerul se lumina dinspre răsărit, Silvia era ghemuită în pat cu genunchii la piept, cu cearcăne adânc săpate în jurul ochilor de noaptea albă plină de nelinişte. Pentru că nu s-a prins somnul de ea, a mers de multe ori la fereastra dinspre stradă, încet, ca o nălucă, să privească în gol şi să numere maşinile care mai treceau din când în când, sperând să zărească silueta fetei. Niciodată nu s-a întâmplat ca Iuliana să nu vină noaptea acasă fără să anunţe unde şi cu cine este. Mii de gânduri se adunau şi se destrămau în mintea ei obosită şi tot atâtea întrebări rămâneau fără răspuns. Neliniştea o stăpânea deja puternic şi-i provoca un sentiment ciudat de panică.
L-a trezit pe Tudor şi a intrat apoi în bucătărie, să-i pregătească micul dejun, după care a început să se îmbrace. Se priveau în tăcere, fără să-şi vorbească. Aceeaşi teamă şi nelinişte se citea şi pe faţa lui, dar niciunul nu îndrăznea să rupă tăcerea. Bărbatul a băut doar cafeaua. Nu a putut să mănânce.
Au plecat împreună la secţia de poliţie şi au cerut să vorbească cu şeful. Nu se începuse programul de lucru. Au fost nevoiţi să aştepte. Veneau agenţi obosiţi din teren şi treceau prin sala mare de aşteptare unde erau mai multe mese şi scaune. Unii intrau în birouri, alţii rămâneau aici şi completau nişte formulare, schimbau informaţii între ei ori povesteau câte o întâmplare, fără să le acorde lor vreo atenţie.
Într-un târziu, un agent mai vârstnic i-a întrebat ce probleme au, de ce au venit şi stau acolo supăraţi.
– Aşteptăm să vină şeful ca să facem o plângere, a zis Tudor cu voce scăzută şi cu privirea în pământ.
– Plângere contra cui? V-a făcut cineva de la noi necazuri?
– Nu, domnule, dar fata noastră nu a ajuns acasă în noaptea asta… Nu răspunde la telefon… Şi nu ştim nimic despre ea…
– Aha! Despre asta-i vorba… Câţi ani are fata? Este majoră?
– Nu a împlinit 18 ani. La toamnă-i face, a adăugat Tudor, abia şoptit, simţind că i se frânge vocea.
Poliţistul l-a privit mai atent, a măsurat-o din cap până-n picioare şi pe Silvia, modificându-şi vizibil atitudinea.
– Păi…, haideţi la ofiţerul de serviciu! De ce să-l aşteptaţi pe şef? Îl cunoaşteţi personal ?
– Nu, dar cui să spunem, dacă nu lui ? a îndrăznit femeia să intervină.
– La ofiţerul de serviciu. Staţi de vorbă cu el, scrieţi o sesizare aşa cum vă învaţă el şi mergeţi acasă. Poate că a venit fata între timp…
Tudor se uita la Silvia întrebător şi neputincios, în timp ce ea îşi muşca buzele în neştire.
– Rămâi tu aici, femeie! Trebuie să merg la slujbă, că este târziu, deja… Dacă pot să mă învoiesc vin imediat acasă. Să nu pleci nicăieri.
– Bine, Tudore, du-te! zise femeia cu jumătate de gură şi plecă încruntată spre încăperea în care agentul i-a spus că se află ofiţerul de serviciu…
– … Vă rog să mă înţelegeţi, doamnă. Aşa spune legea. Este prea devreme ca să dăm fata în urmărire şi să facem cercetări. Aşteptaţi 24 de ore. În răstimpul ăsta este posibil şi foarte probabil să ajungă acasă. Aşa fac copiii din zilele noastre… Se mai distrează şi ei. Dacă nu apare, atunci ştim noi ce avem de făcut.
– Domnule, chiar nu înţelegeţi că fata mea este cuminte? Nu înţelegeţi că i s-a întâmplat ceva rău, dacă nu a ajuns acasă ?
– Eu înţeleg şi cred ce-mi spuneţi… Dar facem aşa cum avem noi dispoziţiile noastre, doamnă. Dacă nu vine până în seară, începem cercetările…
Silvia a ieşit supărată din clădire şi a rămas nemişcată în apropierea uşii de la intrare. Tot mai des îşi ştergea pe ascuns lacrimile ce începuseră să nu-i dea pace. Cum vedea câte un poliţist cu fireturi pe epoleţi, îl întreba dacă el este şeful secţiei de poliţie. Până la urmă, din descrierea făcută de câţiva băieţi mai de treabă, l-a recunoscut, în timp ce acesta urca pe treptele de la intrare, chiar daca era îmbrăcat civil şi nu în uniformă.
A început să plângă, a mers repede după el şi l-a oprit în cadrul uşii.
– Domnule şef, fata mea a dispărut de acasă, domnule! Adică…, aseară, nu a mai venit de la şcoală. Şi nimeni nu mă ajută, domnule!
– O să vă ascult, dar ceva mai târziu. Mergeţi să scrieţi o …
– Am fost la ofiţerul de serviciu şi am scris, domnule, dar de ce nu faceţi nimic să o căutaţi, să o găsiţi? Dacă a omorât-o vreo maşină? Nu aveţi copii, nu aveţi milă, domnule ofiţer?
Lucrătorul de poliţie s-a uitat lung la femeie, a analizat-o cu blândeţe, apoi i-a întins mâna şi s-a prezentat scurt:
– Sunt comisarul Grosu, şeful Secţiei de Poliţie. Vă rog să veniţi cu mine, doamnă. Să discutăm în birou. Poftiţi!
I-a oferit un scaun şi a luat un telefon în mână în timp ce studia fugar câteva hârtii de pe birou. Cu voce hotărâtă, impunătoare, alta decât cea pe care o auzise femeia când i-a vorbit, a cerut să i se aducă mapa de la dispecerat. A citit atent, filă cu filă şi a scris câte ceva pe o agendă de buzunar. Nici un muşchi nu se mişca pe faţa sa. Doar sprâncenele s-au ridicat uşor a aprobare ori a nedumerire de câteva ori. După ultima filă citită a închis mapa şi a privit liniştit femeia obosită, care-i urmărise toate mişcările în acest timp, aproape fără să clipească, cu speranţă şi teamă întipărite pe chipu-i crispat.
– Doamnă, în ultimele 24 de ore, nu s-a înregistrat nici-un eveniment rutier soldat cu victime de vârsta fiicei dumneavoastră. Nici în alt gen de evenimente, numele ori descrierea făcută în faţa mea, nu sunt evidenţiate. Totuşi, a adăugat ofiţerul cu un plus de hotărâre în voce, voi dispune să se verifice şi la spitale, pentru orice eventualitate, dacă din vreun motiv oarecare a fost internată. A fost ieri la şcoală?
– Da, sigur ca da! A fost. A plecat la orele 12,00 de acasă…
– Bine, vom verifica dacă a participat la toate orele şi vom afla când şi cu cine a plecat de la şcoală. Voi dispune o serie de verificări şi vă rog sa ne daţi o fotografie de a ei.
– Am să vă dau… Merg acasă să iau şi… O, Doamne! a gemut Silvia, nereuşind să se ridice de pe scaun. Lacrimile i-au invadat faţa.
– Încet…, încet, nu vă grăbiţi! Va veni un agent cu dumneavoastră şi i-o daţi lui, i-a vorbit liniştitor ofiţerul, în timp ce o sprijinea să se poată ridica de pe scaun. Cu această ocazie, vă rog să-i descrieţi tot drumul pe care se deplasează fata acasă, atunci când vine de la şcoală, în mod obişnuit. Cu toate amănuntele, vă rog!. Vă veţi deplasa cu maşina, deci va fi, apoi, timp suficient.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..