10 Mai – Ziua Independenței, a Regalității și Ziua Națională a României (1866-1947)
„Independența nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor.” – Nicolae Iorga
În decursul istoriei, ziua de 10 mai a fost marcată de mai multe evenimente naționale, având o însemnătate aniversară multiplă.
La 10 mai 1966, Carol I a fost proclamat Domnitor al României, iar la 10 mai 1881, a fost proclamat Regatul României, în consecință, această zi fiind declarată Ziua Regalității și sărbătorită.
Pentru poporul român, ziua de 10 mai are însemnătate covârșitoare, fiind legată şi de proclamarea Independenţei de Stat a României – 1877
Deși aceasta a fost dezbătută la 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor, a fost promulgată a doua zi, respectiv la 10 mai 1877, de către regele Carol I, odată cu legea pentru desfiinţarea tributului către Înalta Poartă.
Înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la cârma Principatelor Unite de către „Monstruoasa Coaliție”, la 11 februarie 1866, a determinat o acutizare a crizei politice din ţara noastră, între grupările opoziţiei existând mari frământări în legătură cu succesiunea la domnie.
Pe fondul unui grav conflict în acea perioadă, între Prusia (ţara natală a prinţului) şi Imperiul Habsburgic, prințul Carol a fost nevoit să călătorească sub o identitatea falsă de Karl Hettingen, până la Turnu Severin, de unde I.C.Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura prin oraşele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte, vechiul drum al ţării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. Vestea sosirii lui Carol la Bucureşti fusese transmisă prin telegraf şi a fost întîmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să-şi cunoască noul conducător.
La 10 mai 1866 Carol intra în Bucureşti şi aclamat de mulţimi a fost escortat până în Dealul Mitropoliei, unde şi-a rostit jurămîntul în limba franceză:
„Jur să păzesc legile României, să-i apar drepturile şi integritatea teritorială”.
Venirea prințului străin la domnie avea ca obiective: menținerea stabilităţii interne, a coeziunii şi unităţii naţionale, consolidarea autonomiei şi pregătirea terenului pentru dobândirea mai rapidă a independenței și pentru modernizarea statului unitar român – primul stat unitar român proclamat în scurta dar glorioasa domnie a voievodului Alexandru Ioan Cuza.
La 30 martie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o „Proclamație către popor”, prin care recomanda alegerea principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I. Plebiscitul (consultarea electorilor) s-a desfăşurat între 2 și 8 aprilie 1866, rezultatul confirmând – cu majoritate covârșitoare – alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca Domnitor al României, la 10 mai 1866 depunând jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante, a Locotenenţei Domneşti şi Guvernului, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I – „Istoria României în date” (2003).
De numele domnitorului, apoi al regelui Carol I (1866-1914) se leagă evenimente deosebite din viaţa şi istoria poporului român – adoptarea Constituţiei de la 1866 şi mai ales proclamarea şi câştigarea independenţei de stat a României.
Războiul ruso-turc, izbucnit în aprilie 1877, a constituit ocazia ideală pentru ca România, aflată sub suzeranitate otomană, să-şi câştige independenţa. Implicarea ţării noastre, oficializată prin actele adoptate de Adunarea Deputaţilor şi de Senat, în zilele de 29 şi 30 aprilie 1877, a decis soarta conflictului şi stabilirea învingătorilor.
Pe acest fond, la 9 mai 1877, ministrul de externe din acea perioada, Mihail Kogălniceanu, rostea:
„Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă… Guvernul va face tot ce va fi în putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa”.
A doua zi, la 10 mai, independenţa a fost proclamată din nou, dar de data aceasta de Camerele reunite, după care declaraţia a fost promulgată de către domnitorul Carol. Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul armatei.
Dintre marile puteri europene, Franţa a primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, iar Regatul Unit al Marii Britanii chiar cu ostilitate, în timp ce Imperiul Otoman a reacţionat dur la acţiunile politice şi militare ale românilor cu măsuri de descurajare: diplomaţii români de la Constantinopol au fost suspendaţi, nave româneşti cu cereale au fost sechestrate, oraşele Brăila şi Reni au fost bombardate, iar pichete de frontieră au fost atacate.
Războiul ruso-româno-otoman se desfășura pe 2 fronturi, unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armata rusă din Balcani au luptat armata română, sârbii, muntenegrenii şi bulgarii. În bătăliile de la Plevna şi Griviţa tupele române, conduse de Regele Carol I, s-au comportat admirabil, iar cucerirea Vidinului a încheiat participarea victorioasă a armatei române la Războiul de Independenţă.
Armata română şi-a făcut intrarea triumfală pe Podul Mogoşoaiei din Bucureşti pe 8 octombrie 1877.
În secolul al XIX-lea, în memoria marilor bătălii din Războiul de Independenţă, cele patru mari artere ale Bucureştiului au fost numite: Calea Victoriei, Calea Griviţei, Calea Plevnei, şi Calea Rahovei.
În 13 iulie 1878 – Tratatul de la Berlin – marile puteri europene au recunoscut independenţa României, în a cărei componenţă intrau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea, până la linia de la est de Silistra – sud de Mangalia. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad şi Ismail – reveneau Rusiei.
După Războiul de Independenţă (1877-1878), un obiectiv central al guvernului român a fost recunoaşterea în plan extern a independenţei şi a transformărilor ce i-au urmat în statutul politic al ţării. Încă din toamna anului 1878, Carol I a luat titlul de Alteţă Regală, acesta fiindu-i recunoscut în anul următor. Acesta a fost un prim pas către modificarea statutului politic şi internaţional al ţării. La 10 mai 1881, când se împlineau 15 ani de la urcarea pe tronul statului român, au avut loc festivităţile prilejuite de proclamarea regatului şi încoronarea domnitorului Carol I ca Rege al României. Preşedintele Parlamentului a înmânat, cu acest prilej, regelui Carol I şi reginei Elisabeta coroana făurită din oţelul unui tun capturat de la turci, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878).
Până la momentul abdicării regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), ziua de 10 Mai a fost Ziua Naţională a României.
Ca primă semnificație a zilei de 10 Mai este glorificat momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România în anul 1866. Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lui aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, intrând în București pe 10 Mai 1866, începutul domniei de 48 de ani, cea mai lungă din istorie, perioadă în care 10 Mai a fost în conștiința românilor ca Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei.
„La 10 mai 1866, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul ca domnitor , Carol I, iar în 10 mai 1877 proclama Independenţa României, după secole de stăpânire otomană. În 10 mai 1881, domnitorul Carol I era încoronat ca prim rege al noului Regat al României. Din 1866 până în 1947, 10 mai a fost : Ziua Regalităţii , Ziua Independenţei şi Ziua Naţională a României.” – Historia
Carol I – primul rege al României şi primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, s-a stins din viaţă la 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş, după o domnie de 48 de ani şi a lăsat în urma sa o monarhie consolidată, respectată în Europa, dar şi un stat modern şi puternic economic şi politic.
În urma Regeleui Carol I au rămas Independenţa, Dobrogea românească, calea ferată, Academia Română, Constituţia, Banca Naţională şi moneda numită leu. În planul patrimoniului cultural, printre operele Regelui Carol I şi ale soţiei sale, Regina Elisabeta a României, se numără Palatul Peleş, dar şi sprijinirea unor exponenţi de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri.
După Carol I s-au succedat la tronul Romaniei: Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, Dinastia Hohenzollern-Sigmaringen conducând ţara până la proclamarea Republicii Populare Române – 1947.
„Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate de popor dacă nu aş face totul pentru a apăra integritatea, independenţa, suveranitatea României, dreptul deplin al poporului nostru de a-şi hotărî dezvoltarea în mod independent, fără nici un amestec din afară.” – Nicolae Ceaușeșcu – Mesajul din 20 dec. 1989 (Citatepedia)
Trăiască România Liberă și Independentă!
10 mai 2021
Maria Filipoiu / UZPR – București
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..