Nu e deloc de mirare că în cursul firesc al vieţii, în ciclicitatea naturală a anotimpurilor, apariţia vizibilă a unui înnoit peisaj autumnal face ca trăirile noastre fizice şi sufleteşti să fie accentuat influenţate de sentimentele alese ale propriei simţiri, cele ale „iubirii, nostalgiei, romantismului, visării”, compatibile sezonului, toate îngemânându-se încăpător „într-o singură inimă cu chip de crizantemă” – acea milenară şi distină regină a florilor de toamnă.

Şi poate că, aflat sub acelaşi vibrant imbold lăuntric, nu ar fi deloc întâmplător nici faptul că autorul recentului volum liric „restul la 30 de arginţi”, Gheorghe A. Stroia, a uzitat drept „motto” acest aforism, chintesenţă a propriei sale gândiri despre repetabila întomnare.

  La simpla lui citire, interesată sau nu, incitatantul titlu al volumului face o imediată  trimitere de gând  înspre tărâmul biblic al „Noului Testament” şi anume la acel moment bicisnic şi discreditar al trădării şi vinderii Mântuitorului, Iisus din Nazaret, de către  Iuda Iscarioteanul, pe… „30 de arginţi”.

Pentru cei care asemeni mie s-au dedat lecturii, ideea încolţită la prima vedere prinde rădăcina viguroasă în ceea ce ţine „loc de argument” al autorului: „Cel mai probabil, Timpul trece peste noi sporindu-ne preocuparea pentru latura spirituală a lumii, făcându-ne să reflectăm mai des la calea pe care am străbătut-o, dar și la rostul nostru teluric, la viața de dincolo, la Dumnezeu, la moștenirea pe care am primit-o, dar și cea pe care o lăsăm, la rându-ne.”  

De aici încolo, după cum bine se va vedea, autorul, conştientizându-şi menirea se dedă năvalnic, cu fiorul propriei simţiri, susţinerii unei litanii lirice de profundă meditaţie şi înălţare spirituală, la care îşi invită credincioşii săi cititori să vibreze pe o aceeaşi…lungime de undă a divinităţii.

Mai înainte de toate, Gheorghe A. Stroia, întrupându-se parcă dinadins în  postura ingrată a „vânzătorului” infam, îşi face cunoscută „mea culpa”, căindu-se cu smerenie şi pocăinţă dinaintea Celui de Sus Părinte: „- Iertare Păinte, / n-am decât 30 de arginţi, / Iertare, / mi-e vina grea, / n-o mai pot duce…” Sfânta iertăciune este dobândită „în dar”, însă adevărata „dezlegare de păcate” trebuie să-i parvină din propriul lăuntru al păcătosului: „Iartă-te şi tu, fiule! / Iartă-te!…”

Pentru propria-i iertare autorul alege calea anevoioasă a unei „golgote” lirice, sperând ca sfârşitul corvoadei impuse să-l izbăvească definitiv de a mai lua vreodată… „rest la 30 de arginţi”. Lucid şi încrezător în propriul „eu”, poetul îşi întocmeşte „foaia de parcurs” al acestui drum lung şi aspru de „ispăşire a păcatelor”, la început în două etape, denumindu-le: „Restul la 30 de arginţi” şi „E-atâta pace”, prin care îi sunt „iertaţi” 28 din cei „30 de arginţi” murdari şi ticăloşiţi de vina abominabilei  trădări; 13, în prima dintre ele şi 15, în cealaltă. Cum n-a dorit să mai aibă vreun „rest la 30 de arginţi”, suspinând de atâta efort, a  iniţiat şi a urmat acoperitor şi cea de a treia etapă, intitulată sugestiv şi metaforic: „Grădina cu suspine”, prin care, nu numai că şi-a iertat în întregime cei „30 de arginţi” blestemaţi, ci, recăpătându-şi pe deplin iertarea de sine, cum şi generozitatea milostivă, i-a şi sporit în număr cu …3!

Aşadar, atins de titlul ispititor al acestui volum în coarda sensibilă a cititorului împătimit, ce mă consider a fi, îmi ofer „privilegiul” lecturii. Şi, nota bene (!), parcurgerea lui cap – coadă avea să-mi recompenseze buna intenţie.

Drumul poetic al iertăciunii porneşte de la … „o margine de lume”, imediat după ce „cocoşul a strigat iar de trei ori”, nu înainte de înălţarea rugăciunii de dimineaţă:  „Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, / plin de Luceferi și de stelele cuminți, / Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, / din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”( E dimineaţă). Odată pornit la drum, „durerile tălpilor”, cum şi toate „durerile sufleteşti” acumulate de-a lungul vieţii încep să-şi pună amprenta lor potrivnică şi chinuitoare, iar pentru vindecarea lor este invocată divinitatea: „ – Pe Tine te aștept, Doamne, / în încremenirea Timpului, / ca rănile să mi le faci…/ DE PIATRĂ!” ( DE PIATRĂ… ). Gândul însoţitor îi asmuţeşte opinteala sa lirică către Poetul – Poet, pe care „doar Lumina-l îmbracă” şi „Cuvântu-l ridică la rangul de Zeu” ( TU, …).  Drumul e dificil, paşii sunt mici şi grei, iar versurile scurte şi blajine îndeamnă la întrebări sincopate cu iz eminescian: „Şi dacă mâine / e un ieri”. Scăpat de cingătoarea clasicismului poeziei, poetul Gheorghe A. Stroia, „pelerin pe calea propriei vieţi”, îşi dă frâu liber vibraţiei sale lirice prin care îşi „întâlneşte Copilăria (…), unde era cald, era bine”.

Mereu fremătânde, versurile sale redau metaforic până şi „plânsul pietrelor”, şi tânguirile anilor „ce-au trecut-n clopoţei de vânt”, şi „lacrimile dorului, ce strigă până dincolo de marginile văzduhului”, şi „lacrima poetului care plânge”, picurată în acrostihul ei lizibil, şi zborul înalt şi tânguitor al „viselor ce nu mor … vreodată”; toate acestea împletindu-se măiastru în adevărate florilegii poetice pe care, cititorul care mă simt le gustă dulceaţa faguriilor de miere.

Împlinindu-se „CEASUL, MINUTA, SECUNDA în care Liniştea va redeveni stăpână peste suflete”, poetul îşi oferă meritat o clipă de respiro înainte de a urma întru stoicismul său cea de a doua etapă a drumului iertării, de data asta una acalmică în denumirea ei: „E-ATÂTA PACE…” . Versul curge lin şi melodios: „E-atâta pace-n flori și în văzduh, /…/ Rămas-a doar petala cea de floare, /
Pe care Domnul însuși a pus scut.” Iar aromele metaforelor şi osebitelor figuri de stil frumos împreunate dau acea saţietate a liniştii şi păcii sufleteşti: „Miroase în grădină / a mâinii Maicii, / plin este apusul / de aroma ei, / e Veşnicia parcă / prinsă-n ramă, / e vară-n rătăcite / flori de tei.” (AROME…)

Mereu în căutarea  tihnei râvnite… „Doar viţa-de-vie / îşi înalţă mlădiţele, / bucurându-se / de stropul / de soare, / de la Răsărit / până la Apus.”     ( VIŢA-DE-VIE…). Glasul de bronz al clopotului bisericii satului „trezit din adormire în Duminica cea sfântă” îşi cheamă îndelung enoriaşii la slujbă: „ E glasul Veşniciei / ce ne cheamă / – Veniţi, veniţi, / la rugă, fără teamă!” ( VENIŢI )

Într-atâta linişte şi pace versul poetic prinde aripi şi fâlfâiri de zbor temerar, de la răsăritul soarelui „de după ierburile / încă adormite, / sărutând / vârfurile copacilor” şi, survolând amurgul „ce adulmecă / aromele ierburilor / pregătite de coasă”, până la căderea nopţii când „S-a stins / Luminatorul cel Mare, / s-au aprins stelele…” şi „Întunericul …îşi alintă florile”.

Trecând şi strigând „de unul singur / prin ploaie”, poetul, „asemenea lui Ulise”, se simte „încărcat de lumină / … / şi / cununat cu o stea”, o admirabilă declamaţie pe care cititorul nu o poate pune doar sub tăcerea interioară. Aceleaşi preţioase „giuvaiere de gând” se întâlnesc mai departe, la toţi „paşii versificaţi” ai drumului parcurs cu arzătoarea dorinţă a iertăciunii: „Înfloriri / de verde / peste suflete…” ( ÎNFLORIRI ), „Sunt suma / dimineţilor-miracol!”    ( DIMINEŢILOR… ).

Nu s-ar fi putut ca duioasa liră a trubadurului-poet să nu-şi reverse, fie şi doar pentru o clipă de eternitate, plinătatea fiorului iubirii împărtăşite faţă de fiinţa dragă, a iubitei sale soţii, muză inspiratoare la bine şi la greu a  creaţiei sale tumultoase, dedicându-i cu dor şi har versurile aripate ale dragostei împlinite, aşa cum apar ele înstelate în „SPECTACOLUL NOPŢII”, pe care le consider a fi aparţinătoare uneia dintre cele mai expresive „declaraţii de iubire” din literatura contemporană: „Curg anii, fără milă, / cum Perseidele / în spectacolul nopţii. / … / Doar tu, iubita mea, iubită / eşti neschimbată!… / Doar tu, iubita mea, / eşti spectacolul nopţii / jucat de Perseidele anilor / ce cad… fără milă!”

Femeia, eterna poveste a vieţii, este însoţitoare poetului şi pe ultimile pătimiri la care îl supun asprimile colţuroase ale drumului propriei sale credinţe nestrămutate, susţinându-i, numai cum ea ştie s-o facă mai bine, lirismul şi curăţia sufletească. Divinizând-o în acrostih, FEMEIA, „o poveste din poveste”, întruchipată, pe rând, în Nefertiti, Semiramida, Ariadna, Penelopa, Atena, Afrodita, este … „o ispită cu ochi de diamant, / cădere şi ridicare, / leagăn şi liman blând / purtând pe creştet cunună / din florile de măr ale Raiului”. (DE NU TE-AI FI NĂSCUT…). Cu toate riscurile şi nedumeririle interogaţiilor din subconştientul său: „ Ce ești cu-adevărat, Femeie ?”, poetul îşi desconspiră cu nevinovată sinceritate slăbiciunea şi păcătoasa sa simţire faţă de eternul feminin, extrapolând-o în dimensiunea ei masculină:  „Și dac-ai fi tot ce nu ești, / Și dacă lumea s-ar sfârși, / Noi, cei mai slabi și fără minte, / Mereu, mereu te vom iubi!”( NEDUMERIRE…). Chiar şi atunci când o nedreaptă infirmitate ştirbeşte stânjenitor unul dintre simţurile femeii, aceasta este privită de poet cu înţelegerea superioară a frumuseţii sale sufleteşti: „Nu mă aud, / dar tu, auzi-mă! – / în fiecare bătaie de inimă, / în fiecare semn / ce-și strigă liniștea, / în fiecare zi, / în fiecare noapte!” ( NU MĂ AUD… ).

La „bilanţul” celor două etape de drum iertător, străbătute cu destulă încrâncenare a putinţei şi voinţei sale, autorul constată cu neaşteptată surpriză… restul de 2 arginţi… neiertaţi de ticăloasa lor menire. Nu mai stă prea mult pe gânduri, îşi adună repejor puterile risipite şi porneşte suspinând înspre limanul celei de a treia şi ultime etape, pe care o intitulează cu adecvată simţire: „GRĂDINA CU SUSPINE”.  Ajuns în Sanctuarul celor ce nu mai sunt, frânt de oboseală, trece înlăcrimat pe la crucile celor dragi ai săi care au luat la sorocul hărăzit calea Veşniciei, aprinzându-le creştineasca lor candelă a neuitării, rostindu-le în gând psalmii dorului de ei: „Mi-e dor de tine, / Mama mea senină, / în lungi fiori / eu simt prezența ta, / mi-e viața plină / de a ta lumină, / nicicând, nicicând / eu nu te voi uita” ( MI-E VIAŢA… ), „ Te iubesc mai mult / cu fiecare veșnicie / care ne desparte, / cu fiecare speranță / care ne apropie. / LA MULȚI ANI, TATA, / întru viaţa cea veşnică!” ( MI-E DOR…), „Te-om plânge zile lungi și negre, / pe tine, lebădă în zbor / și te-om striga, să ne auzi, / e scris cu lacrimi al tău dor!” ( PE CALE … ), „Să umblați întru Lumina / ce-o aduce Domnul Sfânt, / ca să nu rămâneți mâine / doar un bulgăr de pământ!” ( ÎNDEMN ), „Dormi, măicuța mea, / în pace, / Timpul nu / mai poate-a te răni, / dormi, visând / la ceasul / când din Ceruri / Domnul Slavei va veni.” ( ACASĂ )

Ajuns şi eu cu bine la limanul lecturii, cu satisfacţia izbăvirii, închid  coperţile volumului şi parcă în auz încă-mi mai stăruie zornăiala  „celor 30 de arginţi” blestemaţi, acum mai nevinovaţi ca niciodată, semn bun că autorul, Gheorghe A. Stroia, a obţinut la capătul pătimirii asumate riscant în „postura” lui Iuda, trădător de Mântuitor,  iertarea celestă a proniei divine.

Şi ce poate fi mai mult luminos decât acest final fericit de volum?

În Evanghelia după Sf. Ev. Matei citire ( XXVIII, 3-10) se spune că „Iuda Iscarioteanul se trezeşte sub loviturile celei mai necruţătoare remuşcări, fiind incapabil de pocăinţă. De aceea el se îndreaptă spre templul iudaic ca să încerce repararea greşelii. Acolo el află perversitatea fariseilor care l-au plătit şi, desnădăjduit, aruncă banii în templu şi merge să se sinucidă. Iar arhiereii, luând arginţii, au zis: Nu se cuvine a-i pune în visteria templului, de vreme ce sunt preţ de sânge. Sfătuindu-se, au cumpărat cu ei ţarina olarului pentru îngroparea străinilor. Câtă făţărnicie!”

Cu volumul „rest la 30 de arginţi” autorul Gheorghe A. Stroia, cel aflat sub proteguita cupolă a „armoniilor culturale” şi mereu „în dialog cu inima” pălmaşilor ţarinei literare româneşti actuale, dobândeşte, fără tăgadă, prin candela  credinţei  şi  harul scriitoricesc dovedit, iertarea de sine, dar şi pe cea a păcătosului trădător, restituindu-ne, astfel, cu milostenie creştină, 33 de arginţi (câţi au fost anii Mântuitorului!), curaţi ca lacrima unui suflet neprihănit.

Editat printr-o atentă şi îngrijită tehnoredactare, cu reuşite şi atrăgătoare coperţi, cu file înfrumuseţate cu chenar şi ilustraţiuni „de stampă”, sugerând întrucâtva stilul vechilor cronici şi scriituri canonice, volumul „rest la 30 de arginţi” şi, îndeosebi, lectura acestuia, ce îndeamnă la o profundă meditaţie asupra condiţiei umane, reprezintă pentru cititor mai mult decât o litanie.

                                                                Mihai Caba

by

Referinţă Bibliografică

MIHAI CABA: Mai mult decât o litanie…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 29 aprilie 2019