2025, ANUL OMAGIAL EMINESCU

MIHAI EMINESCU – GENIU UNIVERSAL

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care, prin menirea de geniu,  n-a fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este marele Eminescu al cărui nume „a scăpat de noaptea uitării”, el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi.

Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scenă istoria poporului nostru.

Eminescu a ridicat un templu în literatura română, opera sa fiind Ave Maria în literatura universală. Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor
de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale.

Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării. Mesajul său liric se materializează în esenţe umane de încântare şi înfiorare în faţa frumuseţii, sensibilităţii şi armoniei poeziei sale, căci adâncurile sufleteşti ale poetului uimesc mereu, prin acel inefabil şi mister ce învăluie fiinţa care a creat o operă nemuritoare.

Eminescu a armonizat ritmurile naturii cu ritmurile inimii sale care a încetat să bată prea devreme. Cuvântul în poezia sa are o magie unică, irepetabilă.

Starea de vibraţie ce ne-o dă trăirea estetică, citindu-i versurile, face să ne transpunem în universul mirific al poeziei sale.

Poetul a trăit într-un timp şi un spaţiu doar al său, cel poetic, cunoscând starea de poezie, stare ce ni se transmite şi nouă, prin trăirea estetică.

Eminescu va rămâne în conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci spiritul eminescian este veşnic, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Adesea, ne întrebăm de ce ne este aşa de dor de Eminescu? Simţim, noi, adevăraţii Români, un „dor dureros de dulce” de Eminescu?

Dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni, este un dor de un prieten drag ce ne ştie suferinţele şi toate durerile, visele şi speranţele.

Multora le este foarte dor de chipul lui visător de student, transfigurat de puritatea gândirii şi simţirii sale, de chipul unui tânăr înflăcărat de mari idei şi sentimente.

Am vrea să ştim, să simţim tot farmecul ce-l răspândea fiinţa lui reală, tonalitatea şi inflexiunile vocii sale, mersul lui avântat sau doar de om ce meditează, pierdut în sine sau vibraţia sufletului său plin de iubire, gesturile sale şi mai ales toate acele porniri pline de entuziasm și toate acţiunile puse în slujba poporului care a dat acest geniu inegalabil.

Ne este dor de cel ce a scris poezia cutremurătoare Ce suflet trist…, definin-
du-se pe sine, dar şi pe noi, căci ne regăsim în acele versuri, poetul purtând povara unui destin nefericit, al său şi al neamului său, pentru care a luptat cu condeiul, el fiind promotorul unor idei progresiste.

Ne este dor de cel care ar fi putut face mai mult pentru ţara sa, dacă nu pleca prea devreme la îngeri.

În imaginaţia noastră, îl vedem pe Mihai Eminescu cu zâmbetul lui dulce,
pe buzele-i atât de frumoase, cu privirea tandră, arzătoare sau îndurerată, cu lumina chipului său, unică, irepetabilă. Cum să nu ne fie dor de cineva pentru care avem o iubire aparte?

Dacă nu vine la chemarea dorului nostru, ca suflet înzestrat cu puteri miraculoase, înseamnă că undeva, acolo sus, este iubit.

Noi rămânem să dorim ca şi el României „la trecutul mare, mare viitor”, să vedem cum „izvorăsc din veacuri stele una câte una” şi să admirăm luna ieşind „din codrii” sau „a lacului văpaie”, să simţim „flori de tei înmiresmate”, să ascultăm şi pentru el „aspru cânt al mării” şi chiar să ne dorim ceea ce spune poetul: „Mai am un singur dor:/ În liniştea serii,/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării;/ Să-mi fie somnul lin/ Şi codrul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin”(Mai am un singur dor)

Poate că, pe nevăzute căi, putem comunica toţi cu marele poet şi-l putem implora, prin rugăminţi fierbinţi să revină printre noi, să aducă în inimile noastre speranţa unei lumi mai bune, armonia şi pacea şi toată frumuseţea sufletului său încărcat de iubire.

Eminescu era conştient de valoarea universală a operei sale, aşa cum se reflectă în poezia Numai poetul. Iată versurile: „Numai poetul,/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului,/ În sfintele lunci/ Unde păsări ca el/ Se-ntrec în cântări.” (Numai poetul)

Am publicat volumul lui Mihai Eminescu POEZII / POÉSIES (Editura Amanda Edit), realizând traducerea în franceză a celor mai cunoscute poezii de dragoste, unele devenind melodii renumite, pentru muzicalitatea versurilor care au imprimat şi muzicalitatea versiunii în limba franceză, pentru a pune în valoare profunzimea sentimentelor exprimate de poetul care susţine un dialog permanent cu iubita sa, dezvăluind înfiorarea sufletului său tulburat de fiecare mişcare a fiinţei dragi, el fiind un poet al contemplaţiei, al meditaţiei, mereu cu ochii dornici de imaginea femeii îndrăgite.

Am adăugat acestei ediţii unele creaţii eminesciene în versuri populare şi câteva poezii care scot în evidenţă ideile sale artistice, etice şi filozofice.

Am tradus separat poemul LUCEAFĂRUL, la împlinirea a 140 de ani de la publicarea lui, în anul 1883, în revista Familia condusă de Iosif Vulcan. Poemul a fost publicat de Editura UZP în anul 1023 și de Editura pim în anul 2025 în ediție română-franceză.

Pentru că era inadecvat să traduc LUCEAFĂRUL cu sintagma ÉTOILE DU BERGER, am lăsat și în varianta franceză numele de LUCEAFĂRUL.

Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunțat, în ianuarie 2009, că LLUCEAFĂRUL este cel mai lung poem de dragoste și el a intrat în Guiness book,, având 98 de catrene.

ARGUMENTE CA „LUCEAFĂRUL” SCRIS DE MIHAI EMINESCU SĂ INTRE ÎN PATRIMONIUL UNESCO

„Luceafărul” este o capodoperă a literaturii române și universale și merită să intre în patrimoniul mondial UNESCO, pentru bogăția ideilor, mesajul poetic și frumoasa realizare artistică.

Am tradus poemul „Luceafărul” în limbaa franceză, pentru a pune în evidență importanța acestei opere și a susține acest proiect.  Traducerea în franceză este reușită, are rimă, redă structura, conținutul ideatic și mesajul poemului ; muzicalitatea, frumusețea și armonia limbii franceze sporesc farmecul acestuia.

Cartea publicată de Editura pim din Iași în 2025, are o excelentă realizare grafică, fiind ilustrată de renumitul grafician Mihai Cătrună.

Această carte este o pledoarie ca „Luceafărul” scris de Mihai Eminescu să intre în patrimoniul UNESCO.  Iată argumentele:

„Luceafărul” este un poem filozofic care redă soarta omului de geniu neînțeles de societate și se constituie din antinomii: viață/ moarte, nemuritor/ muritor, terestru/ astral, clipă/ eternitate, întuneric/ lumină, vis/ realitate, iubire efemeră/ iubire eternă, om/ divinitate   etc.

Eminescu are meritul de a reda înaintea lui Einstein în acest poem, ca și în poezia „La steaua” relațiile spațio-temporale din cosmos (a se vedea descrierea zborului Luceafărului prin cosmos), realizând o formulă poetică a teoriei relativității.

Poemul îmbină toate elementele liricii eminesciene și universale: incompatibilitatea dintre ființele muritoare și elementele cosmice, eterne, aspirația spre iubire, imposibilitatea iubirii absolute, efemeritatea omului pe pământ, ideea eternității, destinul omului și puterile demiurgice, contrastul între terestru și astral, problema omului de geniu neînțeles de societate etc.

Despre poemul „Luceafărul” Eminescu a scris: „Aceasta e povestea. Iar ințelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit.  El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Am făcut cerere ca această capodoperă a literaturii române să intre în parimoniul UNESCO la Comisia UNESCO din România, la Comisia UNESCO din Parlamementul României, la Academia Română, la Uniunea Scriitorilor din România, așa cum a intrat și Miorița. (Balada este tradusă de mine în limba franceză și postată de revista online „Armonii Culturale”).

Așa cum a intrat în patrimoniul UNESCO „Valsul frumuseții” a lui Eugen Doga, noi, Românii, suntem datori să facem demersuri ca „Luceafărul” să intre în patrimoniul cultural al umanității.

Eminescu este creator al culturii române, creația sa aparține culturii universale.

Eminescu rămâne alături de marii poeţi ai lumii, prin opera ale cărei rezonanţe străbat meridianele, fiind îndrăgită şi apreciată de atâţia iubitori de poezie. Eminescu este dorul nostru de absolut, de adevăruri eterne, de idealuri înalte, de vise mărețe, opera sa fiind o culme a spiritualității românești și universale.

Avându-l pe Eminescu în suflet, nu mai suntem nicicând singuri, căci purtăm cu noi o bogăţie rară, cea mai de preţ comoară a limbii române, opera unui astru nemuritor, ce va străluci pe firmament, cu o blândă lumină, iradiind prin veacuri frumuseţe şi armonie.

Prof. Ecaterina Chifu

by

Referinţă Bibliografică

Ecaterina CHIFU: MIHAI EMINESCU – GENIU UNIVERSAL (2025, ANUL OMAGIAL EMINESCU)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 octombrie 2025