S-a înnoptat cât ai clipi şi plouă,
Un gând hoinar mă năpădește,
Încerc să-i dau o formă nouă
Tăcerii care mă-nrobește.

O caut în ropot de mătase,
În umbre lungi ce curg pe zid,
Să scot din tainițe rămase
Cuvântul ce-l țineam închis.

Dar ploaia bate-n geam ritmată,
Ca un ecou dintr-un trecut,
Și tăcerea, de ea pictată,
Devine drum necunoscut.

Îngăduiți creionului erou
S-aline întristarea-mi grea,
S-aducă-al vieții viu ecou,
Să-mi fie scut când vremea-i rea.

Având un farmec rar într-însul,
Cu de-amănuntul îl descriu:
Reversul dragostei e plânsul,
Cum filosofii-n cărți o scriu.

De multă vreme aud țipând
Trecutu-n drama lui închis,
Aud și ploaia-n ochi plângând,
Și graiul visului deschis.

Melancolia totul arde,
În noapte frământări se țes,
Iar inima să curgă încearcă
Spre țărmul tainic și ales.

Un mugur de lumină crapă,
În ceața recii dimineți,
Ies muzele, când norii pleacă,
Să ne dezlege de tristeți.

Tot satul e-o dumbravă de argint
Și nicio pasăre în zbor nu se avântă,
Doar Calliope, cu-un dulce alint,
Închipuirea mi-o descântă.

Mai des te-arată-n drumul meu,
Nimic în jur să nu înghețe,
Trezește-mi sufletul mereu,
Să nu-mpietrească de tristețe.

În acel an fu toamnă lungă,
Pământul fulgi albi aștepta,
Și-ntr-o tăcere îndelungă,
A nins în martie de-abia.

Pășind sub caldă inspirare,
Ninsoarea, sub al cerului pont,
Ne-a zugrăvit în versuri rare
Iubirea — vechiul pergament.

Umblam în noaptea mătăsoasă,
În calea stelelor duium,
Când Luna răsărea spumoasă,
În floarea albă de pe drum.

A fost și dragoste și cânt,
Că soarele uimit sta-n loc,
Era iubirea, raiul sfânt,
Și-un larg, poetic foc.

Eram noi doi și-o viață nouă,
Nădejde, flori de legământ,
Și jurământul sacru nouă:
Credință până la mormânt!

Cu glas ce auzul încântă,
Inima ta, plină de zel,
Ades iubitul ți-l prezintă
Drept al desăvârșirii model.

Minciuni cumplite, îndoieli;
Ne irosim ades în ele,
În vorbe, gesturi, șovăieli,
Actori pe scenă — noroi și stele.

Trădări cu-al lor subtil parfum,
Orgoliu, vanitate, mândrie,
Ce zborul ți-l prefac în scrum,
Moment amar de poezie.

Păcat: nu știi la timp să pleci!
În minte-ți sună-un greu cuvânt:
Adio, locuri dragi și dulci,
Aici ești tu, aici eu sunt…

Cui soarta inima i-a-nchis,
Cade din ceruri ca răpus,
Nu caută gesturi sau vreun vis,
Ci stă la masă, singur, supus.

Tot tresărind, sperând zadarnic
La geamul înghețat, opac,
Singurătatea — duh obraznic —
Intră vijelie în cerdac.

Sufletul vrea atunci să fugă,
Dar nu se mișcă, n-are pas,
Respiră rar, ar spune-o rugă,
Să urle-ar vrea, dar n-are glas.

O, dar ca să nu fii înșelat,
Pe cine să-ndrăgești sub soare?
De cine vei fi condamnat
Prin vorbe și prin fapte, oare?

Pășind pe drum de spini și azi,
Urcușu-i greu, nicio oază,
Ființă slabă, stai să cazi,
Când soarele spre slavă-amiază.

— Dar, Doamne, asta-i oare viață?
Pedeapsă, chin, puțintică bucurie?
Ucigător surghiun, un fir de ață,
O amăgire doar să fie?

În obeliscul gândului am dăltuit
Un vis de azi, la fel ca ieri,
Și multe ceasuri au murit
Pe banca noastră de sub meri.

Iubește când lutul din tine cântă,
Căci doar iubirea în el crește,
Ea, cu lumina-i, la capăt te-așteaptă
Să scrieți o nouă poveste.

Poezia a fost publicată și în revista – CONSTELAȚII DIAMANTINE, Anul XIV, Nr. 11(159) Noiembrie 2023,

– 𝐑𝐞𝐯𝐢𝐬𝐭𝐚 𝑽𝒊𝒂𝒕̗𝒂 𝒏𝒐𝒂𝒔𝒕𝒓𝒂̆, CARP „Elena Cuza” Bârlad, Nr. 61. Decembrie 2023

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Calliope: Reversul dragostei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 11 noiembrie 2023