(ep. XIII)
4 noiembrie 2008 ( luni) Intru într-un compartiment de clasa I unde găsesc trei tineri. Din discuția lor reiese că sunt elevi. Vorbesc despre greva profesorilor. „Să-nceapă odată! mai stau și eu acasă. ”-își dă unul cu părerea. „ Dar nu stai acasă, trebuie să vii la școală, chiar dacă nu faci ore”-îl atenționează altul. Și discuția continuă… „Mai dau 200.000 de lei (vechi) și iau o scutire…Unuia i-a motivat până acum 25 de absențe.” Ascult și gândesc: de asta nu reușec eu să fac mare lucru cu zmeii mei…Ei discută cu alții de la alte licee, constată că acolo sunt permise și astfel de situații și nu reușesc să-i dau pe brazdă.
Dar cu câțiva dintre ei, vorbesc de elevii cărora le sunt dirigintă, tot am reușit să fac ceva. Cum de la alcool pornesc multe dintre marile probleme ale familiilor elevilor care învață în școala noastră, și cred că mai toate școlile se confruntă cu acest aspect al activităților educative, am acceptat invitația Asociației
„Berarii României” de a participa la concursul „Alcoolul nu te face mare”, nu neapărat de a câștiga premiul cel mare- o tabără gratuită pentru întreaga clasă împreună cu profesorul diriginte-, ci mai degrabă de a face ceva pentru a-i ajuta pe cei care deja au fost ispitiți de zeul Bahus și nu știu cum să scape din mrejele lui, sau de a-i avertiza pe cei care încă n-au căzut în „cofa” acestuia. Așa că grupuri de la clasele a X-a B, diriginte ing. Emilia Dimitriu, a X-a E, diriginte ing. Paula Dinu, și clasa a XI-a D, diriginte subsemnata, s-au apucat serios de treabă. S-au documentat din literatura de specialitate pentru a afla care sunt efectele „demolatoare” ale consumului excesiv de alcool, au vizionat și comentat filmul de pe internet realizat de dr. Cristian
Andrei, au conceput și scris pliante pe care le-au oferit colegilor de la alte clase cu care au avut întâlniri pe tema aceasta în sălile de curs sau în Cabinetul de Documentare și Informare. Ca să fie și mai convingători în demersul lor, au purtat tricouri albe pe care au scris „Alcoolul nu te face mare”, iar colegii de la clasa a X-a B au realizat un filmuleț cu povestea vieții unui confrate care a găsit că-i mai ușor să-și înece amarul produs de o decepție în dragoste într-o sticlă de bere „ridicată” la puterea n, decât să lupte cu „arme” mai sănătoase.
Problema e că la școală facem astfel de activități prin care încercăm să-i sensibilizăm pe cei cărora ne adresăm, dar familia, comunitatea locală, care, mai nou, vor fi solicitate să-și spună părerea în legătură cu calitatea muncii noastre la catedră pentru a ne primi salariul, cum contribuie la formarea unor oameni de caracter? Tatăl, venind acasă beat și agresându-și nevasta verbal și fizic? Comunitatea, prin reprezentanții din cadrul primăriei, dând „undă” verde proprietarilor să-și deschidă prăvălia în apropierea școlilor? Poliția de proximitate…făcând din când în când razii prin diverse zone ale orașului ca să-și facă planul în a da amenzi, pe care și așa nu le plătește nimeni? Sunt întrebări retorice, dar nu ne putem abține să nu ni le punem. Să sperăm că cei care au ajuns deja în funcții de decizie vor gândi mult și corect înainte de a decide ca salarizarea în învățământ să se facă după aprecierea elevului, părintelui și a comunității.
Ieri am primit un telefon de la Jeni Manta, bibliotecara de la B.J. Vasile Voiculescu, Corpul B, din Poștă. Nu-mi venea să cred că și ea trăiește drama pierderii soțului…infarct! Doar vorbisem cu ea la începutul anului școlar în vederea organizării unor activități cu elevii în sala audio-video de care răspunde. Cumplit moment în viața ei! acum este în concediu medical. Suportă greu pierderea soțului, cum și eu sufăr de pe urma plecării la cele veșnice, prea de timpuriu, a soțului meu. Ceea ce mă
intrigă, de data asta, este faptul că cele de la bibliotecă, când am trecut pe la ele, n-au spus nimic despre nenorocirea ce s-a abătut asupra colegei lor.
29 noiembrie 2008 ( sâmbătă) Pentru mine ziua aceasta are o semnificație deosebită…numărul nepoților mei a crescut, pentru că azi s-a născut cel de-al treilea, Valeriu-Tudor, fiul fiicei mele de la Timișoara. Sunt și eu om, pot să mă bucur de darurile Divinității…Și așa mai primesc reproșuri din partea familiei, pe bună dreptate, că mai mult am pierdut timp cu copiii altora decât cu ai mei, pentru că mergeam la școală și sâmbăta, numai ca să mai fac ceva pregătire în plus cu cei pe care reușeam să-i înscriu pe lista unui concurs. Elevii noștri nu provin din familii care-și pot permite meditator din bugetul propriu. Măcar de-ar fi fost răsplătită această muncă suplimentară prin seriozitatea elevilor și interesul părinților pentru ceea ce fac cu copiii lor. Tot profesorul era cel ce se interesa de partea financiară în cazul deplasărilor la concurs în alte localități, prin căutare de sponsori. Dumnezeu să aibă grijă de toți…și de mine!
17 decembrie 2008 (marți) Decembrie este luna cea mai bogată în sărbători, luna în care oamenii încearcă să fie mai buni, dăruindu-și unii altora mici cadouri. În școli, profesorii, unii, nu toți, îi antrenează pe elevi în împodobirea sălilor de clasă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, ba mai pregătesc și câte un mic program artistic. Și în liceul nostru se petrec lucruri frumoase în perioada aceasta. Cineva a lansat provocarea „Cea mai frumoasă clasă de sărbători”. Cu câțiva ani în urmă am propus și eu concursul acesta între clase, dar nu s-a înghesuit nimeni să participe. Atunci eram diriginta unor elevi cu un potențial intelectual mai ridicat și reușeam să fac cu ei activități frumoase. La ultima oră de dirigenție au propus să-și ofere unii altora, prin
tragere la sorți, mici atenții. A fost tare distractiv. Cu generația pe care o am acum, foarte greu reușesc să realizez o activitate în afara orelor din program. Ei abia de frecventează cursurile, și, ca să-i atrag cât de cât, mai inventez câte ceva. De pildă, pentru fenomenul de frecare, pe lângă experimentele aferente, le-am compus o poezie, care a apărut și-n revista de fizică „Evrika!”, pe care am intitulat-o Proces. De ce asta? Pentru că FRECAREA există oriunde în natură, în viața noastră de zi cu zi.
Doamna FRECARE fu chemată o dată-n instanţă
De domnul TOC al unui pantof de mare prestanţă:
Cum că, spunea el, ea i-a mâncat flecul!…
-Ia uite ce pretenţii are zevzecul!
De ce nu spune că, de n-aş fi eu, nici pământul
Nu l-ar suporta pe stăpânu-i, ferească-ne sfântul!
Şi toţi de pe jos ar încerca să se-adune
Trăind într-o perpetuă a-a-plecăciune.
-Şi mie mi-a ros caucicul ingrata!
Îi sare în sprijin tocului roata
De la maşina judecătorului care
Are acest proces, în instanţă, spre rezolvare.
-Ia uite şi asta ce fiţe pe tapet scoate…
Uită că iarna, când sunt mai slăbuţă, de spate,
Maşina-i se-ntoarce, şi, gata, se-ntâmplă
Că-n accident picioarele-s rupte şi sânge-i la tâmplă.
-Şi eu am ceva a vă spune, onorată instanţă,
În acest proces de mare importanţă…
Se auzi, scârţâind, un leagăn în curte,
Cu oscilaţii ce-i deveneau tot mai scurte…
Că trebuie s-aştept, să-mi fac datoria,
Pe unul şi altul să-mi dea energia,
Pe care ea, hoaţa, mi-o fură mereu!
-Uite şi ăsta ce cap sec are, zău!
Cum ar sta cineva pe scaunul lui
De n-aş fi eu să-l ţin locului?
-Are dreptate dna FRECARE, ciripeşte pe-o creangă
O rândunică zglobie ce-ncearcă să meargă,
Înaintea zborului ce şi-l pregăteşte,
Când în marea călătorie prin lume porneşte,
Cum aş putea, obosită cum sunt,
Să mă odihnesc, când cobor pe pământ?
Şi pixul din mâna judecătorului spune:
-De n-ar fi ea, ai mai putea să stai cu mâna pe mine?
Şi-atunci, gândind bine la cele-ntâmplate,
Judecătorul luă hotărârea că toţi au dreptate.
Căci vorba proverbului ce se spune mereu:
E rău cu rău, dar mai rău fără rău.
14 ianuarie 2009 (miercuri) Scriu în ritmul roților de tren…fac același lucru în fiecare zi: tren, școală, tren, acasă, găini, oi, căței…La școală, ca de obicei, fiecare cu problemele lui…Mai discutăm unii cu alții, câteodată, în cancelarie, în pauza mare sau în vreo fereastră din orar. Ultima variantă se întâmplă destul de rar, și atunci fiecare găsește o modalitate de a-și petrece timpul. Eu, de pildă, mă retrag în anticamera laboratorului și corectez teste, formulez altele, aleg probleme pentru ora următoare, mai caut câte-o povestioară prin colecția de reviste „Evrika!” Povestioarele le citesc elevilor în ultimele cinci–zece minute din oră, dacă rămân după ce am terminat ce mi-am propus: verificarea lecției anterioare, predarea celei noi și o aplicație, două.
De curând, le-am citit alor mei la ora de dirigenție, pentru că i-am auzit, de pe hol, cum țipau unii la alții, povestioara lui Mahatma Gandhi-poet indian- Nu țipați! E drept că atunci când
am intrat în clasă, s-au liniștit, dar am găsit de cuviință că merită s-o știe, mai ales că aveam ca temă de discuție „Conflictul dintre generații”.
„Într-o zi, un înțelept din India puse o întrebare discipolilor săi:
-De ce țipă oamenii când sunt supărați?
–Țipăm deoarece ne pierdem calmul, zice unul dintre ei.
-Dar de ce țipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întreabă din nou înțeleptul.
-Păi, țipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încearcă un alt discipol.
Maestrul întreabă din nou:
-Totuși, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulțumi pe înțelept. Atunci el îi lămuri:
-Știți de ce țipăm unii la alții, când suntem supărați? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanțează foarte mult. Pentru a acoperi această distanță, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supărați, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanței și mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două ființe sunt îndrăgostite? Ele nu țipă deloc. Vorbesc încetișor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate, că nici nu mai vorbesc, doar șoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e și mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să șoptească, ajunge doar să se privească și inimile lor se înțeleg. Asta se petrece atunci, când două ființe se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înțeleptul concluzionă zicând:
-Când discutați, nu lăsați ca inimile voastre să se separe una de cealaltă. Nu rostiți cuvinte care să vă îndepărteze și mai
mult, căci va veni o zi în care distanța va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”
După ce-am terminat de citit, i-am întrebat dacă în familiile lor se întâmplă ca cineva să țipe. S-a făcut liniște în clasă…cam un minut-două, după care s-a auzit vocea unui elev despre care știam că provine dintr-o familie cu probleme: „Mama țipă la tata când vine beat acasă…și așa începe scandalul.” De obicei, copii nu prea dau din casă, să nu se facă de râs în fața colegilor. Strâng în ei tot năduful unui trai în mijlocul disputelor conjugale și refulează când se ivește prilejul unei destăinuiri. Vlad a considerat că dacă el sparge gheața, vor prinde curaj și alți colegi, prieteni de-ai lui, care asistă, destul de des, în familiile lor la certurile dintre părinți. Și a avut dreptate, numai că în unele cazuri cearta pornea din nimic…un reproș al soțului la adresa ei, a nevestei, care a uitat să-i coasă nasturele la cămașă sau să i-o calce. Se pare că în unele cupluri aceste mici detalii existențiale intră doar în atribuțiunile femeii. Acolo însă unde inimile celor doi sunt încă foarte aproape, lucrurile se rezolvă cu calm și copii trăiesc într-o atmosferă sănătoasă.
Am încercat să canalizez discuția spre tema propusă și elevii au recunoscut că nici ei nu-și înțeleg părinții, dar nici părinții pe ei. De multe ori, copiii le reproșează celor ce le-au dat viață că sunt depășiți, mai explicit, înapoiați. Părinții, la rândul lor, spun despre tineri că sunt risipitori, lipsiți de respect, superficiali în ceea ce fac….Dacă intrăm în profunzimea lucrurilor, se pare că sunt mai mulți factori care conduc la relațiile tensionate dintre generații, dar unul din părinți, sau amândoi, au greșit într-un moment al dezvoltării copilului/copiilor lor din neștiință, din delăsare, din refuzul de a se informa. Sunt părinți care-și aduc copiii la școală pentru că învățământul este obligatoriu, dar lasă totul numai în sarcina instituției. Oricât ar încerca dirigintele, și asta o spun din proprie experiență, să-i
sensibilizeze invitându-i la ședințe/dezbateri pe teme ce i-ar ajuta în depășirea stărilor conflictuale, efortul este în zadar. De ce? pentru că părinții multor copii cu probleme, atât în comportament cât și la învățătură, nu ajung la școală nici învitați, nici din proprie inițiativă.
17 februarie 2009 (marți) Semestrul al doilea a început de două săptămâni și fiecare, mă refer la profesori, s-a străduit, în scurta vacanță intersemestrială, să completeze catalogul în calitatea sa de diriginte și să-și întocmească planificările pentru semestrul acesta.
Pentru mine, care mai am mai puțin de trei ani până la pensie, a fost destul de neplăcut să propun pentru exmatriculare mai mulți elevi de la clasa la care sunt dirigintă, asta din cauza nefrecventării cursurilor. Cineva ar putea să gândească că n-am folosit eu cele mai bune metode de convingere ca să-i determin pe cei obișnuiți cu chiulul de la ore să-și îndrepte pașii spre școală, nu spre sălile de biliard sau cine știe înspre ce alte direcții. Dacă și societatea ar fi fost alta, nu asta în care trăim- permisivă tot mai mult la tot ce înseamnă extravagant și ieșit din limitele bunului simț, situația ar fi fost alta. Eu am mai fost prin astfel de locuri deocheate după elevi chiulangii, cu riscul de a mă trezi într-un spațiu ostil integrității mele corporale, și n-am văzut prin preajmă niciun gardian sau polițist ca să-mi sară în ajutor, la nevoie.
Sunt convinsă că mulți dintre cei care crează acum probleme, trecând de perioada teribilismului juvenil, se vor realiza în viață, atât în plan profesional cât și familial, dar greul acestei perioade îl duc părinții care, în cele mai multe cazuri, refuză să colaboreze cu școala, cu dirigintele.
Va urma.


