Când palmele uită să zidească

Aici rezidă marele pericol al prezentului: poporul care nu știe să creeze, distruge. Atunci când o națiune încetează să mai ridice fabrici, să mai scrie cărți care să hrănească mințile copiilor sau să mai sfințească pământul prin trudă, energia sa vitală se inversează. Vidul lăsat de absența creativității este umplut rapid de forța distructivă. Cine nu știe să construiască o casă, va sfârși prin a o dărâma pe a altuia; cine nu știe să compună o simfonie a ordinii sociale, va genera zgomotul anarhiei și al manipulării politice.
Distrugerea nu vine întotdeauna cu zgomot; uneori este tăcerea unei uzine închise sau absența unui tânăr român plecat să creeze pentru alții ceea ce nu a fost lăsat să clădească acasă.
Ziua de 1 Decembrie 1918 nu a fost doar o bifă în calendarul istoriei, ci punctul în care s-a născut o responsabilitate uriașă. Cei care au înfăptuit Unirea erau conștienți că o țară nu se păstrează doar prin granițe trasate pe hartă, ci prin păstrarea intactă a idealurilor care îi unesc pe oameni. Această unitate presupunea, de la bun început, un angajament ferm, o veghe neîncetată. Mariile sacrificii de atunci ne avertizează și astăzi: libertatea este o construcție fragilă care se surpă în clipa în care cetățeanul obosește să mai creadă în ea.

Ne trezeam în fiecare dimineață cu gustul unei certitudini mute: se trăia. Nu aveam măsura unei alte vieți, nu purtam în sânge amintirea unui „mai bine” anterior care să ne otrăvească prezentul cu regrete. Eram pur și simplu acolo, între pământul care ne cerea sudoarea și cerul care ne drămuia lumina. Pe atunci, masa era locul unde se întâlneau foamea și disciplina. Mâncam „pâine și carte”, o dietă aspră, dar singura care ne dădea forța de a privi peste gardul curții, spre acel „departe” care nu era o destinație, ci o devenire.
Dar viața, am învățat mai târziu, este guvernată de o gravitație crudă a decăderii. Suntem, prin natura noastră, mai aproape de țărână decât de lucrurile pe care le făurim, iar dacă nu veghem asupra lor, ele se prăbușesc într-un univers care ne privește cu indiferență. Am privit cum, în timp, cărțile au început să alunece din mâinile copiilor, cum caii au dispărut din curțile oamenilor și cum tinerii au început să-și caute patria pe hărți străine. Ceva se stricase în mecanismul nostru intim.
Atunci am înțeles sentința: poporul care nu știe să creeze, distruge. Nu poți lăsa un spațiu gol în sufletul unui neam. Acolo unde nu se mai înalță schelele unei uzine, unde nu se mai deschid porțile unei școli și unde cultura nu mai este fresca de lumină care să ne ghideze, se instalează instinctul dărâmării. Cine nu știe să sfințească pământul prin trudă, va sfârși prin a-l părăsi sau a-l vinde, uitând că pământul este doar al celui care îl lucrează, iar casa doar a celui care o locuiește.
Drepturile noastre, pe care le credeam „absolute”, s-au dovedit a fi la fel de fragile ca lacrima care nu a apucat să devină vers. Dacă statul nu le apără și politica le manipulează, ele dispar în negura unei dimineți de nepăsare. Rămânem doar noi, ispășind prin plâns o tragică lipsă de ironie în fața absurdului.
Totuși, la capătul a 40 de ani de trudă, înveți că fericirea nu bate la ușa nimănui. Ea este oaspetele rar al celor care au avut ambiția să muncească și răbdarea să aștepte rodul. Dacă din tot acest timp am fost conștienți de măcar o fărâmă de bucurie, ne este de ajuns. Ne privim palmele ,,bătătorite” și ne spunem: „Nu-mi lipsește nimic”. Pentru că, în final, poezia nu este decât lacrima care a refuzat să cadă în țărână, alegând să devină cristalul prin care încă mai putem privi spre viitor.

Spre pildã:

Pe vremea Președintelui Nicolae Ceaușescu și a Elenei, copilăria nu se măsura în abundență, ci în rigoare. Masa era adesea săracă, dar mintea era hrănită cu o disciplină de fier. Copiii acelor timpuri au învățat de mici o lecție pe care astăzi riscăm să o uităm: „pâinea și cartea” nu erau doar hrană, ci combustibilul unei ascensiuni sociale și spirituale. Se mânca puțin, dar se citea mult, pentru că singura fereastră deschisă spre libertate era pagina albă a cărții.

Urări speciale pentru cei care au norocul să facă meseria pe care o iubesc în fiecare zi, dar și pentru cei care au pierdut-o și o caută.

Camelia Opriţa ( Să ai libertatea în mâinile tale )

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Poporul care nu știe să creeze distruge/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 mai 2024