Ziua Mondială a Animalelor ( octombrie 4 )

Melcul și ursul ca protagoniști speciali ai unei naturi maiestuoase, ciudate și crude.
Nimic nu este mai greu pentru un scriitor cu adevărat creativ decât să descrie o viață, pentru că mai întâi trebuie să uite toate celelalte vieți pe care le-a descris.
Animalele fac din mine o ființă umilă, mă ajută să văd lumea în perspectiva corectă.
Trebuie să protejăm mediul pentru noi înșine și pentru visele copiilor.
Urșii, ca toți ceilalți, nu atacă și nu vor ataca niciodată oamenii,
decât pentru a-și apăra puii sau când se simt ameninţaţi și nu au scăpare.
Și cine nu ar face asta?..

_______________________________________________________________________________________

Cam de ieri și pân-acuș,
Urc pe-un lung pământ de tuș;
Ce potecă, ce urcuș!
Peste tot e-alunecuș.
Înconjor în lung și-n lat
Lumea-ntreagă! Așa mi-e dat.
Nu e greu, dar e un chin
Să fiu Melcul cel străin.
Dacă forța mă mai lasă,
Îmi trag sufletul în casă,
Iar când soarele-i prea lat,
Stau în cochilie-n pat.
Dar posac și-ncet la mers,
Amețit de-atât univers,
Flori de urzici am mișcat,
Iar ele m-au înțepat.
— „Iar te-ai rătăcit pe-aici,
Melcule cu ochii mici?”
— „Căutam lacrimi de rouă,
Să încep o viață nouă!”
Cu veșminte-nțepătoare,
Fără mâini, fără picioare,
Le răspunse melcul trist,
Dar cu suflet de artist.
Cum stătea așa, învins,
L-a lovit un pui de urs…
Nu-i păsa? Sau nu-l vedea?
Melcul trist se întreba…

Gata, gata să se-ofdicească,
Ursului voia să i-o plătească!
O discuție între vechi amici,
Cum se cuvine pe aici.
Căci în natură nu-i admis
Mitocan să fii — nici chiar în vis.
Iar Domnul, care țintește bine,
Ne lovește: pe mine, apoi pe tine.
Dar noaptea a crescut în pripă
Și Fram fugi într-o clipă,
Alergând după un zmeu
Colorat în curcubeu.
Trimis-a și un greieraș
Să vă aducă un răvaș,
Dar cum drumul a fost ud,
A luat-o greu, spre sud.
O făptură bună Fram e!
Dă și pietrelor suflare,
Cu gâzele blând se joacă
Și n-ar vrea să le strivească.
Dar obosit de-atâta drum,
Nici nu suflă, nu mișcă acum;
Pe muntele lat, în iarbă, curat,
Pat și-a așternut și s-a culcat.
Însă, pitit după o răsură,
Ce zări biata făptură?
Vânătorii!… Ce prăpăd,
Ca lupii-n cerc în jur îi șad.
Niciodată, așa cumplit,
N-a fost de teamă răscolit;
Te cuprinde-un soi de milă
Pentru biata creatură.
În pădure stau toți stupii,
Lângă urs — oameni ca lupii:
— „Lăsați-mă, tiranilor, în pace…
Lăsați-mă în pace!”
Speriat peste măsură,
Ca pasărea fără anvergură,
Dorea doar să poată dispărea
Când pușca-n față o vedea.
Un om cu bot lung de fiară,
Altul, căzăceasca joacă pe afară;
Erau experți, dar evident,
Pușcași cu „mult talent”.
Sătui să mănânce mereu
Filet în sânge și pateu,
Pofteau labă de urs, pufoasă,
Lângă șampanie spumoasă.
Că au ștrengarii bani și clasă!
Chiar de e adevărul greu,
Să spuneți că am spus-o eu:
— „Nimeni nu e-n siguranță!”
Azi, toate mințile-s în ceață,
Fără voință, fără putință,
Nemilostivi, cu false iscusințe,
Semeți după false biruințe.
Dar mai bine întorc foaia,
Să n-aud cum plânge ploaia;
E de-ajuns cât, în zadar,
Timpul mi-am pierdut, așadar,
Căutând pe cine mai știe
O lege dreaptă să ne scrie…
Și uite-așa-mi petrec amarul,
Ca acul cu degetarul.
Se tânguia melcul cel trist,
Rămas de atunci tăcut…
Dar iată, soarele se ridică
Însoțit de-o gâză mică.
Peste norii grei de pâsle,
Se întoarce iar la vâsle;
Una de ieri stă pitită,
Cu mutrița bosumflată,
Cealaltă, nici gând să iasă…
O fi cumva pe afară?
De-abia aștept să apară,
Să se lumineze Cerul,
Ca să-mi iau și eu zborul!

Această poveste, născută din întâlnirea dintre fragilitatea melcului și măreția hăituită a ursului Fram, se transformă într-o pildă universală despre pierderea busolei morale.

În lumea creată de Dumnezeu, ordinea era clară: cel puternic (ursul) ocrotea prin simpla sa prezență, iar cel mic (melcul) admira universul dintr-o picătură de rouă. Cruzimea nu era un viciu, ci o necesitate a supraviețuirii.

Omul, înzestrat cu „talent” și „clasă”, împrumută „botul de fiară” nu pentru a supraviețui, ci din plictis și lăcomie (pentru „filet în sânge și pateu”).

Melcul trist, „suflet de artist”, este singurul care mai vede adevărul. El nu are putere fizică, dar are puterea de a numi răul. Tânguirea lui este conștiința care plânge atunci când „legea dreaptă” dispare.

Viața este un chin („ca acul cu degetarul”) atunci când cei mari devin tirani. Singura scăpare rămâne „zborul” spiritului deasupra „norilor de pâsle”, acolo unde cerul se luminează din nou.

„Când omul uită să fie grădinarul naturii și devine lupul ei, până și melcul își simte casa prea grea. Adevărata măreție nu stă în pușca ce doboară ursul, ci în mâna care lasă gâza să trăiască.”

camelia opriţa, roma, 2015

by

Referinţă Bibliografică

Camelia Opriţa: Melcul Trist și Soarta ursului Fram/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 10 octombrie 2024