2 iulie 2025

Carmen Cristina Oltean

„Poți să cutreieri lumea toată și să te minunezi de rezultatele civilizației, dar nimic nu-i mai fermecător decât călcâiul de pământ, pe care te-ai născut…”
Vasile AlecsandriAm plecat din Alba cu sufletul deschis și cu inima tresărind la chemarea muntelui. Autobuzul m-a purtat până la poarta unei lumi de lumină, iar de la Mănăstirea Râmeț am pășit pe drumul ce nu se măsoară în pași, ci în bătăi de inimă. Fiecare clipă a fost un dar; fiecare suflare s-a împletit cu răsuflarea pietrelor, a copacilor, a apelor ce curg în șoapte de veșnicie.Am urcat pe „Brâna Caprelor”, un traseu așezat sus, pe versant, deasupra Cheilor Râmețului, acolo unde doar caprele par să treacă nestingherite. Poteca a fost pe alocuri străjuită de cabluri, lanțuri și fier prins în stâncă, pietre ce te provoacă la pas înalt, porțiuni de piatră golașă pe care talpa învață să se roage cu fiecare atingere. Nu se încumetă oricine; e un drum al celor ce-și ascultă inima și îi lasă pulsul să se unească cu cel al muntelui. Am stat uimită cu fiecare pas ce înaintam și mă minunam de raiul Râmețului. Parcă am visat; am fost deasupra unui cuib de vise, acolo unde doar cerul mai era martor pașilor mei. La capătul brânei am coborât în satul Cheia, un loc tihnit, cu câteva case așezate ca niște icoane ale vremii. Un colț al liniștii, o catedrală vie, unde am simțit că timpul se oprește și sufletul își găsește pacea.

Azi muntele mi-a dăruit plămânii lui să respir, mi-a dat apă curată să beau din rărunchii lui limpezi, mi-a îngăduit să îi ating coamele aspre și blânde, m-a cucerit și s-a lăsat cucerit, ca un prieten vechi ce se lasă regăsit. Mi-a arătat ce inimă de piatră am: puternică, plină de bătăi neștiute, legănată în brațele lui puternice. M-am înălțat parcă la cer împreună cu el; am primit un dar de suflet de la acest loc binecuvântat.

La întoarcere am urmat „firul apei”, traseul marcat cu cruce albastră, și am mers prin răcoarea stâncilor care se înalță ca zidurile unei catedrale. Apa mi-a îmbrățișat pașii, uneori urcând până deasupra gleznei; cablurile fixate de stâncă, bucățile de fier bătute în piatră au fost sprijin și binecuvântare. Un mers ce amintește de o adevărată echilibristică, cum doar la circ ai putea vedea. Printre stânci care te cheamă și te provoacă, printre bolovani, am mers cu sufletul curajos, simțind cum fiecare pas se face rugăciune. Drumul a fost un legământ între suflet și piatră, între curaj și smerenie. Am trecut pe sub „poarta lui Dumnezeu”, acel portal de stâncă ce veghează apele ce își croiesc drum, și m-am simțit parte din liturghia muntelui.

Un cățel al nimănui, devenit al meu dintr-o dată, blând, cu ochi de înger pământean, m-a însoțit. El mi-a fost călăuză, m-a privit și parcă mi-a vorbit. Am fost noi doi și Dumnezeu, noi doi și stânca, noi doi și păsările ce își înălțau cântul ca o rugăciune spre cer. L-am simțit ca pe un dar trimis în drumul meu, un semn al ocrotirii divine.

Am fost călugărița frumosului, tăcerii și credinței inimii. Am urcat acolo unde doar credința îți dă pas și brațele muntelui m-au legănat ca pe o fiică regăsită. Am simțit că am atins cerul, însoțită de Dumnezeu și de Arhanghelul Mihail, în această călătorie de suflet.

Îndemn pe toți cei ce iubesc frumusețea care se respiră, frumusețea ce devine cuminecare cu Duhul Sfânt, să descopere acest loc de pietate; un colț de rai unde fiecare pas este un pas spre tine însuți, spre Dumnezeu, o împărtășanie cu natura sacră ce ne-a fost dăruită, un legământ cu cerul și pământul, cu creația Lui.

Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai adus în această lume frumoasă. Îți mulțumesc, munte, că m-ai primit în inima ta și că mi-ai arătat ce inimă de piatră am: puternică, plină de cântec și lumină.