– interviu cu Crina Pop –

Issabela Cotelin: Bine te-am găsit, Crina Pop! Pentru că ai semnat deja trei romane – Ultimul plâns, Perla și Când cazi, ia ceva de jos – și foarte curând va apărea și al patrulea, Născută persona non grata, îndrăznesc să bat la ușa inimii tale și să te întreb una, alta. S-o luăm cu începutul: cine ești și ce făceai înainte de a scrie?

Crina Pop: M-am născut într-o familie cu patru copii, eu fiind cea mai mică. La un an și ceva m-am îmbolnăvit de poliomielită și din această cauză am stat mai mult prin spitale, sanatorii pentru copii și mai târziu în școli speciale, rezervate copiilor cu dizabilități fizice. Am făcut ciclul primar și gimnazial la Căminul-Școală din Craiova, apoi am absolvit Liceul Economic din Sebeș, jud. Alba. După terminarea studiilor m-am întors în județul natal, unde m-am angajat contabil principal la Cooperativa de Invalizi „Unirea” din Satu Mare 13 ani, iar după aceea am fost președinte al Asociației Handicapaților Fizic din același județ. Am militat pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și am contribuit cu amendamente la Legea 53/2003 și Legea 57/2003, primele legi emise pentru protecția persoanelor cu dizabilități, dar și la Legea 448/2006 republicată, în vigoare acum…

Am fost căsătorită și am doi copii și trei nepoți, toți sănătoși, frumoși și deștepți. Acum sunt văduvă și pensionară. Pe lângă profesia pe care am practicat-o mai mult din necesitate, am fost și sunt o persoană creativă, așa că după ce m-am pensionat mi-am găsit o mulțime de îndeletniciri care mă țin departe de plictiseală. Citesc mult, croșetez, tricotez, brodez… Dar dintotdeauna am cochetat cu scrisul, așa că în ultimii ani am făcut din asta o vocație.

I.C.: Cum au prins grai poveștile tale, Crina? Te-a îndemnat cineva din afară să scrii sau ai dat ascultare în cele din urmă acestei vocații, cum frumos îi spui, care mocnea undeva în tine?

C.P.: De-a lungul vieții am trăit între realitate și imaginație. În mediul instituționalizat mereu am împărțit oxigenul cu cineva, așa că nevoia m-a împins să fac abstracție de ce era în jurul meu și să-mi țes propria singurătate. Cu ochii deschiși trăiam realitatea crudă, iar când îi închideam plonjam în altă lume. Acolo, în vis, puteam să merg și eram frumoasă, ambițioasă, iubită, apreciată, deșteaptă, justă… Eram un fel de moț al umanității. La un moment dat am început să combin cele două lumi. Am luat din vis zâmbetul, umorul, politețea, drăgălășenia și mi le-am făcut unelte de reglare a realității. Apoi din negrul vieții am dus în vis toleranța și iertarea. Așa s-au născut poveștile mele și de aceea au, în general, final pozitiv… Iar eu încă șurubăresc imediat altele noi, dacă închid ochii!

Când eram elevă, orice compunere îmi asigura o notă de zece, iar mai târziu mă amuzam compunându-le colegilor și prietenilor mesaje de dragoste și urări cu diferite ocazii. Nu mă credeam totuși mai talentată decât ei. Eram convinsă că numai din comoditate externalizau această sarcină… Odată însă mă aflam la un curs unde trebuia să mă prezint în scris, în doar câteva fraze. Am răspuns ușor amuzată, specificând că, în funcție de comportamentul persoanelor din fața mea, pot să trec cu ușurință de la un temperament la altul: coleric, sangvinic, flegmatic sau melancolic. Pentru că tocmai în acea zi discutaserăm despre cele patru tipuri, m-am legat de asta ca să-mi fac o prezentare inedită, iar îndemnul rostit din sală – Ar trebui să te apuci de scris! – mi-a sunat în auz… cumva. De atunci și până am început să scriu au mai trecut însă câțiva ani.

I.C.: Ai vreun model literar? Un scriitor din trecut sau din prezent, autohton sau nu, al cărui stil, ale cărui idei, a cărui conduită să conteze pentru tine?

C.P.: Am învățat să citesc de la patru ani, din abecedarele furate de la fetițele care frecventau școala în Sanatoriul de copii din Techirghiol. După repetate dojeni, am intrat în posesia unui abecedar al meu, fără coperte, pe care îl căram peste tot după mine, ca un savant nebun, de scosesem din minți personalul sanatoriului… La doisprezece ani, în același loc fiind, din cauză că nu mi-am putut satisface nevoia de lectură, am renunțat la tratamentul de recuperare pentru tot restul vieții. Într-o lună și jumătate nu reușisem să termin Căpitan la 15 ani de Jules Verne din cauza programului strict: trezit, masa de dimineață, program de tratament, masa de prânz, somn obligatoriu, activități recreative impuse, masa de seară, stingerea…

Mai târziu, făcând greu pace între lectura obligatorie și cea de plăcere, am descoperit Arta conversației. Sigur că mai mulți scriitori mi-au conturat nu doar preferințele pentru anumite subiecte, dar și modul de a scrie și de a mă exprima. Căutam cu disperare romanele Cellei Serghi, Ion Grecea, Elena Gronov Marinescu, Mihail Drumeș, Radu Tudoran, John Steinbeck, Daphne du Maurier, Charlotte Brontë. Dar Ileana Vulpescu mi-a rămas ca model literar aparte. Arta conversației este un roman psihologic atât de complex încât mi s-a părut că ar fi fost scris la patru mâini! Ileana Vulpescu rămâne, pentru mine, printre puținii intelectuali români de înaltă cultură care, în tot ce a scris, a pus în centru omul, sufletul lui. Deși am citit, cred, toate cărțile ei, Arta conversației mi-a plăcut cel mai mult, dovadă că mi-am numit fata după personajul principal, Sânziana Hangan.

I.C.: Cum îți alegi subiectele, despre care am să dezvălui doar că sunt ancorate într-o strictă actualitate? Te inspiră bobul de adevăr din orice veste-poveste sau îți imaginezi tu singură totul?

 C.P.: Zâmbesc! Am mai răspuns odată acestei întrebări, pusă de fata mea. Ne-am amuzat amândouă când i-am spus că e suficient să urmăresc într-o zi știrile de la ora cinci, că obțin subiecte pentru cel puțin cinci cărți. Lăsând gluma la o parte, da, mă inspir din realitate, dar, ca să fac o poveste, subiectul trebuie să mă impresioneze. Cu puțină imaginație și trudă din condei, pot să scot la iveală o poveste cu lipici la cititor. Da, mă inspir din bobul de adevăr, pe care îl zugrăvesc cu propria-mi imaginație.

I.C.: Crina, tu ești o realistă… clasică, dacă nu se supără prea tare teoria literaturii că mă exprim astfel. Dar ai și inserții romantice. În plin cotidian, permiți din când în când cititorului (sau personajului…!) să se reculeagă în fața unui peisaj și atunci descrierea ia locul narațiunii. Iar peisajul tău are magia lui… Ai putea să explici această strânsă legătură om-natură?

C.P.: În ciuda faptului că nu sunt cea mai romantică persoană din lume, admir fugar un răsărit sau un apus, un fluture, mă înduioșează strădania unei gâze ce luptă pentru supraviețuire, regret viața scurtă a albinelor și a florilor. Sunt o bună observatoare a lor și totuși nu sunt o melancolică. Pot însă să descriu cu mare ușurință ceva ce mi-a atins latura sensibilă a sufletului. În povești picur, pe ici, pe colo câte o imagine care să încadreze poetic un moment al acțiunii. Știu că unora dintre cititori le plac aceste descrieri de natură sau de stări sufletești și pentru ei le scriu. Încerc să nu fac abuz, ca să nu plictisesc… Sunt o realistă clasică, zici? Păi sunt! Și nu ar trebui să se supere teoria literaturii pentru asta! Îmi place al naibii de mult prezentul, pe care îl observ și din care mă inspir, dar nu mă pot desprinde de ce m-a fascinat odinioară. Încă mă pierd în descrierile lui Alexandru Odobescu din Pseudokynegetikos și ale lui Vlahuță din România pitorească.

I.C.: O altă particularitate a romanelor tale ar fi că toate protagonistele sunt femei. Mai mult, fiecare este o eroină, care ar putea fi oricare dintre anonimele din jurul nostru. Este un act deliberat acest gest literar? Dacă da, este și un gest… feminist?

C.P.: Întrebarea ta îmi dă de gândit… Ai dreptate, în toate poveștile mele scrise până acum personajul „forțos” e femeia. După cum îți răspundeam la una dintre întrebările anterioare, în narațiunile plămădite în momentele de visare eroina „cea mai cea” eram eu. Nu sunt o feministă declarată și nu ridic femeia la rang de ființă supremă, deși da, mi-ar plăcea teribil de mult…! Bărbatul are însă și el menirea lui în viețile noastre și nu i-aș minimaliza rolul. Dacă nu ar exista deja, aș veni eu cu inițiativa de a se face unul. Cred că m-aș erija în lider de strângere de coaste, dacă o coastă a mea nu i-ar fi suficientă. Sub egida Cu el nu se poate, fără el e jale, cred că aș reuși să fac o chetă de coaste cu care aș îngenunchea la picioarele cerului, să-l implor să-i dea suflare! Glumesc și nu prea. Până una-alta, abia acum îmi pun întrebarea de ce scot în față femeia în toate poveștile mele. Da, cred că este cazul de o reconfigurare a relației cu personajele din poveștile viitoare.

I.C.: Acestei femei-eroine îi pui la braț și un bărbat pe măsură – nu unul perfect, dar perfectibil prin iubire și prin codul etic nativ. Ce poți să ne spui despre acest să-i zicem tipar de fond al cuplului, căruia tu îi dai de fiecare dată altă și altă formă?

C.P.: Uite, și aici mă provoci să-mi pun întrebări. Abia acum îmi dau seama că pe femeile din poveștile mele le fac eroine, dar ele nu sunt perfecte. Pe bărbați, chiar de-i ridic din propria lor cenușă, până la sfârșit îi fac perfecți: deștepți, puternici, înțelepți, buni de pus pe pâine și frumoși de pică. Sunt rea. Știu. Pe femeie o iau așa cum este, iar pe bărbat îl supun unor drastice tratamente, ca și cum bărbatul pe care l-a lăsat Dumnezeu nu e bun pentru poveștile mele, el trebuind ajustat. Nu e corect, dar nici nu știi ce „mic Dumnezeu” mă simt când „confecționez” tot ce vreau eu! Dacă vreau zile cu soare, zile cu soare creez, dacă vreau ploaie, ploaie aduc și tot așa. Dacă vreau bărbat perfect la brațul căruia să stea eroina mea, păi îl frământ, îl dospesc și-l coc până iese cum vreau eu!

 I.C.: Bun. Cu Ea și El ne-am lămurit. Să vedem acum care-i treaba cu intriga, pentru că tu aduci mereu în discuție câte o problemă vitală, controversată, care ori stârnește această intrigă, ori constituie punctul ei culminant. Dau un singur exemplu, ca să nu stric surpriza lecturii: transplantul de măduvă de la un copil mic la tatăl biologic necunoscut… Cauți tu însăți răspunsuri sau, din contra, vrei să oferi soluții acolo unde lumea găsește doar prilej de făcut gălăgie?

C.P.: Mă consider un autor de povești recreative care, ca să-l țină lipit de carte pe cititor, îl provoacă cu intrigi care să-i excite interesul. Deși nu mă hazardez în teme care mă depășesc, sunt situații unde trebuie să mă documentez ca să nu spun prostii. În exemplul dat de tine pot să spun că am făcut o minimă documentare, m-am consultat cu medicii din cercul meu de cunoscuți și da, i-am dat cititorului o soluție, dar și o temă de casă… Intenția mea a fost să-i gâdil cititorului emoția cu ingrediente picante: tată biologic necunoscut, zbuciumul mamei asupra intervenției, pendularea ei între două iubiri diferite, dar de aceeași intensitate (cea trădată din studenție și cea pentru copil). A meritat? N-a meritat…? Nu știu, dar ce am spus în poveste este verificat și verificabil. Un alt exemplu de situație în care am fost nevoită să mă documentez se află în cartea care va apărea curând, Născută persoana non grata. Aici apare achiziționarea unei case prin execuție judecătorească și, pentru a da informații cât mai corecte, în timpul scrierii poveștii am luat legătura cu un executor judecătoresc, pentru a mă lumina în acest procedeu juridic.

I.C.: Apropo de veridicitate, m-aș întoarce puțin la prima ta carte, Când cazi, ia ceva de jos. Am o întrebare frumoasă, dar și delicată. E aici o doză autobiografică serioasă față de restul. Și mai e intenția umanistă de a-ți ajuta semenii în aceeași situație prin soluții palpabile. Dar, mai presus, e, indiscutabil, un roman. Întrebarea mea este: cât te-ai desprins în următoarele cărți de propria-ți persoană?

C.P.: Nu cred că de tot… Ca să transmit emoție cititorului, e necesar să mă emoționez pe mine în primul rând. Pot să-ți mărturisesc, pentru că ai adus aminte de acest roman, că am plâns când am descris durerea lui Valeriu, dar am și râs redând discuțiile pline de haz ale tinerilor angajați. Și încă ceva ce mă caracterizează: mă desprind cu dificultate de încărcătura acumulată în timpul scrierii unor pasaje, fie dureroase, fie pline de umor. Uneori am nevoie de câteva zile să eliberez loc în suflet, să-l purific, să-l sfințesc, pentru a face loc altor emoții, de alt tip. Nu știu cum sunt ceilalți autori, dar eu îmi las cititorii să-mi cotrobăie nestingheriți în suflet. Ca să dau suflare personajelor mele, mă divid în ele cu generozitate și fără regrete. Mă întreb acum dacă aș putea să scriu o carte cu un călău sau cu un ucigaș în serie în rol principal, eu, care negociez cu o muscă dacă ne este benefic amândurora să împărțim același spațiu, pentru că nu-mi stă-n fire să dau cu pliciul așa, la prima nemulțumire. Și, ca să-mi răspund mie însămi, cred că după ce aș termina-o de scris aș ieși din subiect zdrobită, ca bătută cu maiul. Abia acum le plâng de milă actorilor.

I.C.: Fiindcă ai pomenit de actori, hai să aruncăm o privire și spectatorilor. Tu ai un grup virtual solid de susținătoare. Ei bine, de curiozitate, sunt și susținători printre membrii grupului? Cât de mult ții cont de discuțiile de acolo? Ceri sau primești sugestii în construcția personajelor, a acțiunilor? Colaborezi, cu alte cuvinte, cu cititorul?

C.P.: După experiența primei mele povești, pe care am scris-o în „stil jazz”, în fața cititorilor, m-am lecuit. Atunci am fost nevoită să reconfigurez traseul personajelor după bunul lor plac. Îmi propusesem inițial să-i pun în cârcă personajului principal unele dulci păcate, dar, de cum au intuit cititorii ce vreau să-i fac, au început să mi-l biciuie. M-am simțit atunci ca un grefier al spuselor altora, și nu ca născătoarea poveștii mele. Mai nou, scriu povestea așa cum o imaginez eu, cu bune și rele, îi anunț dinainte că este scrisă deja și le-o servesc așa, ca pe un platouaș, cu îndemnul Luați de aici! Da, în unele cazuri, pe situații punctuale din poveste, le cer părerea, dar le propun spre analiză două variante stabilite de mine. Și da, în grupul de pe Facebook, Poveștile Crinei, unde am aproape patru sute de cititori, sunt și bărbați. Nu mulți, dar sunt și le mulțumesc! Și eu, ca multe femei, apreciez la bărbați răbdarea cu care ne ascultă, îngăduința cu care ne acceptă stângăciile și puterea de a ne tolera mofturile. Cititorii mei bărbați sunt primii care îmi apreciază postările pe grup, îmi cumpără cărțile, mă felicită, dar îi simt că o fac din politețe. Și pentru că mă mint frumos, îi iert, pentru că și minciuna e scrisă-n legile-omenești.

I.C.: Ca și «păcatul» de a scrie… Chiar, ce mai scrii, în afară de romane? Trăim o epocă în care specialistul a apus, răsărind în loc un om nou, universal, care le știe pe toate, iar în literatură a apărut un tip inedit de scriitor, care nu mai e poet, prozator sau eseist, pentru că el scrie de toate la fel de bine… Remarca mea e, desigur, ironică. Dar pe tine te întreb serios.

C.P.: Am cochetat într-un timp cu poezia, pentru că mi se părea că fără mine nu-i convingătoare zicerea că tot românul s-a născut poet. Ei, și după ce m-am aliniat și eu în rând cu poeții, mi-am dat seama că strivesc corola de minuni a lumii. Sunt ironică și eu, dar, trecând într-o notă serioasă, poezia e chiar a lumii minune. În concepția mea, poezia are rimă, ritm, măsură și neapărat sens. Asta înseamnă poezie pentru mine. Tehnica de scriere, așa cum o văd eu, nu e simplă deloc. Doar alunecarea în visare nu te face poet. Poezia e literatură, dar e și puțină matematică, puțină arhitectură, puțină muzică și foarte multă artă plastică. Forțarea rimei iarăși poate altera sensul poeziei. Calculând măsura, s-ar putea să strivesc ritmul. Nu, poezie nu mai scriu de ceva vreme, deci poetă nu-s, deși, dacă mă uit în jur, ar trebui să prind curaj. Îmi cunosc limitele și nu mă hazardez în a atinge toate speciile literare. Uneori mai scriu proză scurtă, dar mi se pare că mă limitează, mă forțează să concentrez subiectul. În roman pot să mă desfășor cum și cât doresc.

I.C.: Cum scrii? Ai tabieturi, ore ale zilei sau locuri preferate, ai vreun ritual anume? Sau scrii unde, când și cum vrea domnia-sa Muza?

C.P.: Scriu pe orice apuc. Ideile ce mă bântuie în cursul zilei le notez, mai nou, pe telefon. Înainte aveam mici agende, dar, dacă nu-mi erau la îndemână, scriam pe chitanțe, bonuri de masă, șervețele, hârtie igienică sau pe locurile goale ale facturilor de utilități. Însă trecerea pe curat o fac noaptea și numai noaptea, când sigur nu mă va deranja nimeni și nimic. Scriu la laptop, pe pat, în cele mai bizare poziții: cu laptopul pe genunchi, stând în șezut rezemată de speteaza patului, uneori stau culcată pe burtă, cu laptopul pe pat în fața mea.

Uite cum zugrăvesc eu o poveste. Prima dată mi-o clocesc în minte. Când mă hotărăsc să o scriu, îi fac o schiță cu două puncte mari și late: de unde pleacă și unde vreau să ajungă. Apoi căutarea punctului culminant îmi dă mai multe bătăi de cap, dar nu încep să scriu până nu-l găsesc. Dacă l-am dibuit, îl plasez la mijloc, între cele două puncte stabilite de la început. După aceea îl pun la fiert pe cititor, dându-i ingrediente pe care mi le notez separat, să nu le uit: Ionică are ochii verzi și e brunet, Maria are ochi măslinii și pistrui. Când dă-n clocot, el, cititorul, a ajuns la punctul culminant. După aceea încep să-l dezamorsez, ca în final să respire ușurat. Titlurile poveștilor mele le stabilesc întotdeauna la sfârșit.

Ce tabieturi am…? Cafeaua e omniprezentă, dar nu doar când scriu. E acolo, în ceașcă, uneori nebăgată în seamă. Un alt tabiet e ordinea. Nu pot să fac nimic dacă nu e ordine în jur! Ritualuri? La pene-n cap, belciuge-n nas și picturi pe față te referi? N-am! Că alea merg cu sărit de pe un picior pe celălalt și na…, de unde nu-i nici Dumnezeu nu ia. Glumesc. Nu, nu am nici superstiții, dar recunosc faptul că, atunci când caut punctul culminant al poveștii, recurg la rugăciune.

I.C.: Interesant, mai ales ultima parte… În afară de cartea în curs de apariție, mai ai vreuna în sertar? Eventual și câteva vorbe despre ea/ele.

 C.P.: Am două manuscrise care-și așteaptă rândul. Este vorba de Tu și niciodată alta și Lumina de dincolo de negură. Acestea sunt pregătite deja pentru editură. O altă poveste tocmai se află în chinurile facerii în această vară, iar alta încă încolțește în mintea mea și va fi scrisă poate la iarnă. N-aș vrea să fac o fisură în balonul curiozității cititorilor mei, dându-le informații din subiectele noilor mele romane. Pot spune doar atât, că nu mă abat de la stilul propriu, acela de a fi decentă în exprimare și, chiar dacă-i trec prin foc și vâltori de nepătruns în timpul lecturării, tot eu le pansez rănile la final.

I.C.: Fiindcă ai amintit de final, de care, din păcate, ne apropiem, o ultimă lămurire. Ai un Labrador-Retriever, Erus, pe care îl iubești enorm. Ca și pe nepoțeii și pe toți prietenii tăi, dar cu Erus stai tot timpul. Te ajută frumosul patruped la scris? Vine cu idei sau din contra…?

C.P.: De-a lungul vieții am avut mulți câini, rase pure sau incerte. Pe toți mi-am revărsat iubirea și am primit în schimb alta. Când mă uit în ochii unui câine, nu-i mai văd rasa. Toți, dar absolut toți sunt făuritori de energie bună. Erus îmi oferă liniște. Cred că el fabrică liniștea lumii. Erus nu latră, nu mârâie și noaptea, când scriu, îmi sforăie la fereastra dormitorului. E singurul zgomot pe care-l face. Pentru că vine de dincolo de geam acea sforăială, o iau ca pe torsul unei pisici, care-mi lipsește pentru că el, Erus, e… rasist. Și da, sforăiala lui e liniștea mea. Erus e siguranța mea că, deși e blândețea de pe lume, posibilii răufăcători nu ar trebui să conteze pe asta! Când e vorba despre mine, Erus se transformă în fiară. Eu sunt tot universul lui și asta mă face mare, mare de tot. Recomand celor care-și doresc să fie totul cuiva să-și ia un câine.

I.C.: Mi-ar plăcea să mai vorbim. Dar, cum spațiul (cel tipografic…!) este limitat, mă opresc aici, mulțumindu-ți pentru răspunsuri și dorindu-ți în continuare să ți se împlinească toate dorințele literare. Și nu numai.

C.P.: Nici nu știi ce bine mi-a prins această scormonire în mine. E bine ca uneori, pentru desăvârșirea a ceea ce faci, să te bată cineva pe umăr și să te întrebe de ce așa și nu altfel. Asta te determină să ieși din chilie și să vezi realitatea de dincolo de ea. Îți mulțumesc, Issabela, pentru această gură de oxigen!

___________________________

Cărțile Crinei Pop:

Ultimul plâns, ed. Siono, 2023

Când cazi, ia ceva de jos, ed. Cristian Plusart, 2024

Perla, ed. Cristian Plusart, 2024

Născută persona non grata, ed. Cristian Plusart, 2025

by

Referinţă Bibliografică

Povestea unei povestitoare/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 august 2025