Atunci când o personalitate marcantă dintr-un peisaj dat decide la un moment al existenței sale să-și publice confesiunile, parțiale sau în totalitatea lor, publicul va năvăli pe scrierea acestuia, măcar de curiozitate. Și, cu cât autorul e mai în viață (ca să spun așa) și mai departe de literatură (vezi „marile” autobiografii pe care și le comandă unii interlopi…), cu atât mai mult succes va avea.

Când însă autorul e necunoscut, eventualul lui jurnal, ajuns pe piața de carte, e un act de curaj care poate fi un veritabil bumerang, deoarece întâi e vorba de interesul stârnit: e el general sau doar local? Reprezintă el o generație, o tagmă anume sau doar un om care se caută pe sine?

Apoi intervin celelalte aspecte: limbaj, stil etc. Limbajul colocvial, de exemplu, atrage mai mult, iar aproprierea de stilul motivațional, în mare vogă actualmente, poate fi o garanție. Omul vrea să vadă ce face celălalt, vrea să se compare cu alții, vrea să se raporteze la norocul sau ghinionul vecinului, vrea așa da și așa nu, chiar dacă, ieșind din filele cărții, va uita tot ce-a citit și va face tot ce știe el. Și mai vrea – întotdeauna! – detalii picante.

Acum, între noi fie vorba, apropo de confesiunile personalităților și de detalii picante, acestea pot fi, la rându-le, plictisitoare (dacă „personalitățile” nu-s interlopi, caz în care e puțin probabil că și le-au scris ei înșiși) sau interesante doar pentru un anumit segment de cititori, dar asta e cu totul altceva. Și, tot între noi, faptul că și eu mi-am publicat, în mod subiectiv, un jurnal nu îmi schimbă cu nimic părerea obiectivă despre specia epică numită generic memorialistică.

Dar să revenim. Atunci când sunt bine scrise, dovedind valoarea în sine și nu numai pentru cercul de apropiați ai semnatarului lor, amintirile unui autor necunoscut pot trece dincolo de publicul-țintă inițial (familia, amicii, o categorie sau o comunitate specifică). Trăirile lui se universalizează astfel, iar cartea va trece proba timpului – și aici intervine și puterea autorului de a-și transmite mesajul – pentru că fără mesaj, oricât de bună ori incitantă ar fi o carte, starea pe care a provocat-o va dispărea, după terminarea ei, așa cum a apărut: brusc și fără urmări.

Din acest unghi, care este, fără doar și poate, unul personal, consider că Anna Timotin a reușit să străbată oceanul învolburat al amintirilor din copilărie care s-au vrut imprimate pe albul hârtiei și să ajungă la mal cu cartea ei, o barcă mică, numită simplu, fără alte brizbizuri, Amintiri (171 pg., ed. Siono, 2021).

Volumul este structurat în capitole scurte și foarte scurte, care cuprind varii descrieri, de la obiceiuri mărunte până la mari evenimente din zona natală. Descrierile sunt adesea succinte, fără înflorirea pe care obișnuiește s-o aștearnă timpul asupra celor petrecute demult. Ele aduc doar informația asupra celor petrecute și… dorul. Un dor predominant, deși nu mereu explicit, care pare să și ordoneze cronologia amintirilor respective, supusă, evident, numai fluxului personal al memoriei afective a autoarei. Privite astfel, amintirile Annei Timotin devin un singur (și uriaș!) capitol, cel al copilăriei pierdute pentru totdeauna, retrăibilă numai sub pleoapele închise ale ochilor. Și, iată, și prin acest volum.

Toate capitolele au titluri sugestive (Mama, Tata, Școala, La Chișinău ș.a.m.d.) și fiecare dintre ele începe cu un scurt citat dintr-un autor celebru. Alunecarea din universal în particular se face astfel lin, pentru ca la finalul capitolului să se revină la o reflecție general-valabilă, izvorâtă din cele petrecute în răstimp. Reușită în context îmi pare a fi paralela prezent-trecut. Ea nu este neapărat subtilă, cât bine condusă, pentru ca granița dintre vârste – perfectul-compus ori imperfectul (sic!) unei copilării perfecte față de indicativul prezent al cotidianului în care scrie – să fie limpede și blândă, dar și de netrecut înapoi într-un spațiu real, ci numai în cel imaginar, al cărții. Pragul dintre ce este și ce a fost e trecut cu ajutorul unui principiu clasic deja, cel al madlenei lui Proust, aproape fiecare capitol începând cu un gest mărunt care duce la corespondentul lui în timp: Am pus pe aragaz cratița din inox inoxidabil. Apăs pe touch screen (…) Scot făina de mălai și (…). Mi-am amintit de mămăliga de acasă. Bucătăria de vară era…

Toate aceste rapide, dar doldora de senzații, istorisiri sunt presărate cu arhaisme sau regionalisme (căldare, colb, râpcă, blide, cufaică ș.a.) cuminți, care se încadrează firesc în descrieri ori în nararea faptelor, fără a încurca lectura cursivă de fel și, mai ales, fără – cum, mai nou, se poartă, la case mai mici sau mai mari! – a agresa mintea ori inima cititorului.

Un capitol relevant (în măsura în care o amintire poate fi mai relevantă decât alta…) prin tehnica folosită este Autoportret. Aici găsim un procedeu interesant: dialog cu valoare de monolog. Este dialog, tehnic vorbind, pentru că are loc între Ana cea mică, copila simplă și săracă dintr-un sat basarabean oarecare și Anna cea mare, ajunsă studentă în Canada și realizată, cum se spune, acolo din punct de vedere lumesc. Dar, pe de altă parte, valoarea lui este de monolog pur, dacă ne gândim că, practic, cele două sunt fațete ale uneia și aceleiași persoane, aflată la vârste diferite. Iar diferențierea între ele o face, fără drept de apel, soarta: Ana cea mare, acum departe de locul natal, va recăpăta n-ul în plus dat la naștere și pierdut pe parcursul anilor. Așadar, noua ortografie, cu dublu n, nu este o marcă a străinătății, cum s-ar crede la prima vedere, dar ea tocmai asta indică în cele din urmă. Și mai interesant, din acest strict punct de vedere, e că această a doua Anna e cea care semnează tomul de față…

Mă feresc de superlative atât cât pot și nu stabilesc ierarhii. N-am nici căderea, nici îndrăzneala s-o fac decât, poate, într-un top personal dintr-o discuție privată cu prietenii. Însă aceste Amintiri îmi par a fi o mică brățară lingvistică pe mâna unei Basarabii nu atât bătrâne, cât îmbătrânită de soartă. O Basarabie tristă în formă și perenă în fond, care încă scrie, pe oriunde ajunge, despre dorul de casă. Iar dorul moldovenilor de peste Prut este același cu dorul nostru, al românilor plecați aiurea. Un dor nealterat de comerțul istoric care s-a făcut cu palma asta de pământ, ca și cum Basarabia ar fi fost o fâșie dintr-o planetă pustie (chiar și așa, nici cu aceea nu am avea dreptul să facem negoț!). Comerțul cu pricina între decidenții de ocazie ai lumii a reușit, e drept, să schimbe structuri frazeologice, să inverseze topici sau să taie/modifice/adauge litere: Apoi a apărut numele de familie, cu un a la sfârșit. (Timotina, n.a.) Un «a» sovietic sexist. Bărbații nu îl au. Au hotărât mai-marii dumei rusești din URSS să despartă femeile de bărbați printr-o literă ajutată la sfârșitul numelui de familie  (din capitolul citat). Vrând să mutileze, n-a reușit însă decât să adâncească vraja unor inflexiuni prestabilite, care nasc doruri cronice… O mică, dar vitală observație: dacă pe cel de-al doilea n femeia matură Anna l-a primit înapoi, pe a-ul final al numelui de familie, marcă sovietică, cum bine precizează autoarea, nu.

Despre acest dor se spune că este intraductibil. Cuvântul în sine… da, este. Poate că în îngemănarea surprinzătoare dintre bucurie și tristețe laolaltă, ambele resimțite la cote maxime, constă intraductibilitatea lui. O  simultaneitate greu, într-adevăr, de explicat. Dar starea generată de dor trebuie să fie, cu siguranță, tangibilă omului de oriunde care, dezrădăcinat, își aduce aminte de rădăcini.

Exagerez…? Nu știu. Probabil că, așa cum poezia naște poezie și cuvântul frumos stârnește imagini încântătoare care potențează tristețea până la a transforma-o în nostalgie benefică, tot așa gândul bine exprimat încremenește în eternitatea clipei celui care îl citește. Tot ce știu e că, imediat ce am închis ultima filă a acestor Amintiri, primul lucru pe care l-am făcut a fost o… mămăligă la cuptorul electric, căutând în aroma ei gustul vetrei din propria-mi copilărie.

by

Referinţă Bibliografică

Anna cu doi „n”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 iunie 2025