Acum câțiva ani, am asistat la discursul unui profesor despre literatura clasică rusă. Acesta detalia faptul că Nabokov nu îl suporta pe Dostoievski și menționa că unii critici chiar erau de părere că asta se întâmpla deoarece Nabokov în sine seamănă mult cu Dostoievski. Așa să fie oare?

Lolita nu se prezintă ca un roman despre pedofilie, ci ca un roman marcat de o ștampilă a păcatului inacceptabil, mascat și prezentat de o voce seducătoare și vulnerabilă, un narator care mânuiește cuvintele atât de subtil încât acestea lasă impresia unei spovedanii, unei confesiuni foarte intime. Filmul din 1997, deși introduce un element cu mult mai obiectiv – camera de filmat – riscă oare să înfățișeze adevărata față a lucrurilor sau mai degrabă să prezinte o cuceritoare romantizare vizuală a abuzului?

Vocea naratorului subiectiv este foarte importantă în acest roman. Vorbește constant despre sine acuzându-se, dar cumva într-un stil foarte fin și manierat, incontestabil disproporțional cu faptele prezentate. Se acuză că nu a procedat corect, dar în același timp se scuză, își dezvăluie motivațiile, scoate în evidență părțile sale vulnerabile, rănite, maladive, rușinate. Folosește toate motoarele spre a se face simpatizat de către cititori. Prezintă fragmentar și inocent momentele intime șocante dintre el și Lolita, axându-se foarte mult pe caracterul capricios al fetei, pe primii pași făcuți de aceasta către el, pe sentimentele dezastruoase pe care el le trăiește atunci când fata reușește să fugă, fără să menționeze că el crea, de fapt, aceste scenarii și aștepta cu sufletul la gură ca fata să se apropie de el. Cititorii, oricât de specialiști, riscă astfel să empatizeze cu naratorul, mai ales pentru că momentul unui viol – al unei agresiuni abuzive evidente – lipsește total din context. Naratorul caută constant să și-l apropie pe cititor, pentru ca acesta să își asume în final o parte de vină. Dar cel mai important aspect, Lolita nu are o voce. Adevărul fetei lipsește cu desăvârșire. Caracterul său schimbător, adolescentin, cu o continuă dorință de libertate – asemenea unei păsări prinse în colivie, caracter numit isteric de către Humbert, îi păstrează pe cititori atât de departe de trăirile reale ale personajului. Totul este prezentat în relație cu Humbert sau cu alte personaje îndoielnice, cum este mama ei, Charlotte.

În film, copila pare mult mai matură, mai degrabă de 17-18 ani, atât fizic cât și vestimentar, iar Humbert pare mult mai vulnerabil, pierdut, rănit și îndrăgostit, ba chiar foarte blând, mult prea blând fizionomic. Astfel, camera de filmat, de fapt, introduce o formă de idealizare romantică și micșorează intensitatea abuzului prezent.

De asemenea, scenele și cadrele în care este surprinsă Lolita atât de senzuală și jucăușă, inocentă, citind sau mișcându-și neordonat membrele sunt prezente și în carte, însă aici este mult mai posibil să trecem peste ele fără să le acordăm o mare importanță. În film, acestea lovesc vizual mult mai intens. Sunt inserate des, prezentate profund, cu zoom, centrate, ba chiar având pe fundal melodii romantice, astfel încât nu pot fi ignorate din poziția de spectator. Și într-adevăr, aceste cadre sunt marcate de o anumită frumusețe frântă și ademenitoare, chiar dacă până în acel moment nu ne-am fi gândit la acest aspect. În roman, Lolita poate părea prea copilă, prea neatrăgătoare pentru a fi compatibilă cu adjectivul ademenitor. În schimb, în acest lungmetraj, deoarece Lolita pare intenționat mai mare cu câțiva ani, mai adultă, ea devine automat și vizual ademenitoare.

Un alt detaliu căruia este posibil ca pe parcursul citirii romanului să nu îi acordăm foarte multă atenție este prezența imaginarului hollywoodian din viața Lolitei. Ea este înconjurată cu tot felul de reviste cu multe poze, filme și actori, reviste despre viața mondenă. Merge cu Humbert la cinema sau teatru. Își dorește foarte mult să joace în piesa de teatru de la școală pentru care profesorii remarcă talentul său. Iubește la nebunie să își repete rolurile, să creeze coregrafii, să danseze și să cânte. În film se remarcă mult mai evident prezența de sine stătătoare a acestui univers, a acestui personaj, sau chiar a acestui alter ego al Lolitei menit pentru lumea scenei, dar care primește doar doi pretendenți scriitori – Humbert și Quilty. În film sunt adăugate și multe melodii pe care Lolita le cântă sau fredonează, melodii la modă, romantizante, despre iubiți și relații imposibile, despre despărțiri. De asemenea, cadrele care surprind camera Lolitei din casa mamei sale, înfățișează un univers al unei adolescente care idolatrizează Hollywood-ul deși nu-l pomenește verbal niciodată, cu o multitudine de poze decupate din reviste, postere cu actori și dive. Acestea reflectă o Lolita foarte sensibilă la ideea de frumos, dar un frumos relativ superficial.

Spre final, când Humbert o vizitează pe Lolita după ce aceasta fugise de la el, se căsătorise și acum era gravidă, universul acesta idilic și mistic plin de semne hollywoodiene dispăruse din preajma ei. Cel mai probabil deoarece este și destul de săracă, însă ea are și un anumit soi de maturitate ce nu mai este compatibil cu acel univers. Relativa sa salvare și însănătoșire se produce odată cu demitizarea acelui univers și îndepărtarea de cele două himere care i-au bântuit copilăria – Humbert (abuzatorul) și Quilty (salvatorul), amândoi scriitori, amândoi plăsmuitori de himere.

Revenind asupra primei ipoteze lansate – seamănă Nabokov cu Dostoievski? Ei bine, da. Din perspectiva acestui roman, cel puțin. În primul rând atracția pentru un subiect destul de scandalos și profund pentru public, ca temă în sine. În al doilea rând, personajele principale sunt și la el, de fapt, antieroi, iar dacă nu acordăm foarte multă atenție există posibilitatea să fim seduși de Humbert și să rămânem cu impresia că, de fapt, nu este un personaj atât de monstruos. Cum se poate întâmpla și în cazul personajelor Raskolnikov din Crimă și pedeapsă sau în cazul lui Ivan Karamazov din Frații Karamazov. Personaje manipulatoare, care mânuiesc foarte dibaci cuvintele în avantajul lor (și care au realmente talent în acest sens, talent confirmat și profesional în romane!), iar naratorul pare de cele mai multe ori că le este părtaș și avocat. Așadar, din aceste puncte de vedere, Nabokov și Dostoievski se aseamănă, chiar spre mulțumirea sau dezgustul lui Nabokov însuși. Seducția în sine prin limbaj, prin intenția ușor manipulatorie prin cuvânt reprezintă, de fapt, violența și abuzul la nivel simbolic.

by
Etichete: analiza comparativa