Josefina Răileanu, fizician de profesie, nu este deloc la prima „abatere literară” de la profesia de bază… Și, dacă ne amintim numai de marele Einstein, care, într-o variantă populară a ultimei sale teorii, ar fi concluzionat (sau cel puțin așa i-a rezumat posteritatea teoria) că totul este relativ, nu e nimic de mirare aici.

Întâmplarea face să cunosc îndeaproape încă două romane (dintr-un total de opt și o carte pentru copii) semnate de Josefina Răileanu și astfel pot afirma că scrierile sale au deja un fel de „tipar”, deși nu toate aparțin acelorași specii sau sub-specii epice. Tiparul despre care vorbesc în ghilimele, pentru că nu este o schemă definită, ci mai degrabă o înclinație a autoarei spre combinația respectivă, ar fi acela de a porni de la un fapt cât se poate de concret și de a-l „tăvăli” apoi, ca la orice prăjitură care se respectă, pentru un gust cât mai bun, printr-un ușor, finuț praf din outer space (fie el fizic sau psihic) – suficient cât să-i dea magia necesară poveștii și, în același timp, nici să nu părăsească în întregime realitatea. Iar praful acesta este adăugat la început, la sfârșit, pe parcurs… ori e pus direct în aluat, crescând odată cu povestea, dar gustul e identic de fiecare dată.

Dona. Fata din nămol (editura BookForge, 2026, colecția Thriller psihologic) este povestea unei fete, cum anunță și titlul, pe nume Dona, rămasă în grija tatălui, un tată care, datorită meseriei, dar și firii sale, mai mult nu era decât era lângă ea, dar o iubea mult și, din câte știa el, o lăsase pe mâini bune… care s-au transformat curând, nevăzute de nimeni, în gheare ascuțite de monstru devorator… Nu, nu e vorba despre niciun fel de arătare din altă lume sau ceva de genul, ci doar despre răutatea umană dusă, în concubinaj cu egoismul, la extrem. Iar Dona, în noile împrejurări, trebuie să se descurce și abia de aici încolo se va vedea cine-i este prieten, cine dușman și cine indiferent – pentru că nu la bine se cunosc toți aceștia. Fata, subțire și aparent slabă de înger, dar cu o tărie interioară pe care numai timpul și apoi iubirea adevărată o vor scoate la iveală, va înfrunta nedreptăți majore și greutăți obișnuite, va trăi mici sau mai mari bucurii, dar va avea parte și de unele întâmplări neobișnuite, iar toate acestea o vor modela pas cu pas până la femeia matură care să privească pe fiecare în ochi așa cum merită să fie privit.

Tipologia este vastă și bogată. Petre Bratu, tatăl Donei, este considerat încă de copil un mic geniu, care are și viziuni, cum le numește bunica sa, căinându-l pentru ele… Crește, învață și devine avocat, dar, împreună cu un amic bun, Alexandru, deschide o firmă de reparat aparatură electronică. Acolo le merge atât de bine încât încep să producă și aparatură de pază și protecție și se umplu de clienți. Ba Petre, priceput și la programare, inventează un… aparat de citit gândurile în anumite condiții – nu dau mai multe detalii, lăsând cititorului plăcerea de a descoperi cum și asupra cui funcţionează acesta. În felul acesta apar și clienți „din afară”, extrem de interesați de acel aparat și așa ajunge tatăl Donei în străinătate să rezolve crime și alte infracțiuni… Cu alte cuvinte, Petre apare la începutul și la sfârșitul romanului ca legător și dezlegător de probleme, lăsând restul spațiului să fie populat de aventurile micii sale Dona, care tocmai absolvise facultatea și era proaspătă învățătoare.

Astfel, tatăl punând bazele firmei, dar și ale romanului nostru, acțiunea se poate desfășura în liniște până la întoarcerea lui… O liniște relativă, deoarece imediat intră în scenă niște personaje despre care acesta avea o cu totul altă părere la momentul respectiv: grupul alcătuit din mătușa Minodora (cu rol major o perioadă, având în vedere că-și atribuie de la sine puterea de a gestiona averea mobiliară și imobiliară a Donei, aruncând-o într-o sărăcie cruntă) și gemenele ei, Mirela și Marga.

Acest grup „statuar” este înfăţişat atât de grotesc din punct de vedere fizic, dar mai ales moral încât parcă iese din cadrul poveștii principale a romanului, aruncându-ne subit, oriunde apar cele trei, împreună sau separat (deși surorile umblă mereu ca lipite una de alta) într-un cu totul alt basm. Spre deosebire de celelalte personaje, care sunt oameni vii, imperfecți, cu bune și cu rele, cele trei codane grase, inculte și toante, dar de o istețime rapace când vine vorba de bani și bunuri, întruchipează răul absolut. Îmi amintesc, de pildă, de Cruella de Vil și de fioroasele maștere ale marilor prințese ale copilăriei. Pe de altă parte, mă trimite cu gândul și la Stănică Rațiu, Tănase Scatiu sau multe dintre personajele din comediile lui Caragiale – aceeași vervă urmată de nimic, aceleași planuri ridicole, același egoism atroce, care sfârșește întotdeauna în ceva și mai sinistru. Dacă asta a fost intenția autoarei, să ne proiecteze în basmele tradiționale cu cele trei „arătări”, i-a reușit, iar dacă nu, oricum ele fac deliciul cititorului, pentru că această caricaturizare a lor până la absurd dă senzația, chiar certitudinea, că totul se va termina cu bine pentru protagonistă, în ceea ce le privește. Iar atunci când se va adeveri, cititorul va simți acea satisfacție de care, oricât ar fi anticipat-o, nu se putea lipsi.

Însă rubedeniile cu pricina nu sunt singurele personaje negative. Mai e Sanda, rea prin definiție și, în urma evenimentelor, aș spune că și fără leac, deși avocați mai puțin interesați de proces decât tatăl Donei ar putea să-i găsească circumstanțe atenuante în copilăria nefericită. Copil din flori, cu o mamă care o regretă încă zilnic, se aciuează la vecinii care au un băiat de vârsta ei, Silviu, lângă care crește și căruia, eșuând în a-i deveni iubită, vrea să-i ia, de-a dreptul, locul de „copil unic” în familia care o adoptase (la figurat!) de milă. Sanda nu mai e înfățișată parodic, precum grupul anterior, ci este o adolescentă capricioasă până la exagerare, intransigentă, inflexibilă și capabilă de orice. Nu se teme de nimic, nici măcar de a pune, la nevoie, o crimă în cârca aceluia pe care-l vrea învins, pentru a ajunge acolo unde și-a propus.

O asemenea creatură nu avea, de altfel, cum să se facă iubită de către Silviu și nu atât din pricina istoriei ei, cât din cauza firii ei găunoase, pentru că Silviu, copilul mult dorit al unei familii de intelectuali care i-a pus totul la dispoziție, crescuse totuși cu idealuri și cu simțul datoriei și al dreptății. El va fi, cum poate e ușor de ghicit, salvatorul, prietenul și apoi iubitul Donei, fapt care o va înfuria teribil pe Sanda…

Un alt personaj de fundal, care completează un triunghi sentimental (mă refer la acela de femeie-iubit-prieten și nu la cel clasic, dar mai dramatic, de soție-soț-amant) binevenit în poveste este Victor. Băiat de treabă, deștept și tăcut, el o iubește în taină pe fiica șefului său. Însă iubirea lui, departe de a fi una bolnăvicioasă ori obsesivă, este mai degrabă admirație și, deși are unele oscilații pe drum, sfârșește prin a-i fi prietenul-frate care o ajută necondiționat.

Mai sunt și alte personaje secundare sau episodice care își onorează rolul de a-i reliefa pe cei în umbra cărora stau, conturându-le din mers o trăsătură sau alta, dar le las să se prezinte singure eventualilor cititori. Mai amintesc aici că acțiunea este urbană, fără a se preciza unde anume, dar și fără a trezi dorința de a afla exact acest detaliu, iar timpul romanului este contemporan cu noi – vorbim de stickuri, de camere de filmat performante și, să nu uităm, de un aparat de citit gânduri…

Scrierile Josefinei Răileanu sunt, în general, echilibrate. Cu frază solidă, bine construită și bine dusă din condei acolo unde se răsfață în lungime, dar și scurtă acolo unde momentul o cere. Cu dialoguri firești, fără nimic livresc în ele, cu descrieri nesentimentale, dar care pot induce sentimente. Autoarea, aici în calitate de narator omniscient, nu obișnuiește să dramatizeze, însă drama iese la suprafață și trăiește cât îi e dat din însăși descrierea aparent simplă a cotidianului personajelor ori din vreo replică spusă exact cum și unde trebuie…

Dona. Fata din nămol nu se abate de la această caracterizare și o recomand fără a ezita. Este o carte ușoară și plăcută – un bun companion și al unei cafele din zorii unei zile însorite, și al unei seri ploioase de toamnă, cu șalul pe genunchi, la căldura camerei cu biblioteca.

by

Referinţă Bibliografică

Realitate cu praf de magie/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 august 2026