Scrisoare pastorală

Foaie periodică,  gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XXVI(2026),  nr. 570(1 –15 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

        Împărăteasa. Sărbătorim la 15 August  Adormirea Maicii Domnului. Este una dintre cele mai mari sărbători creștine. O putem alătura Paștelui, Crăciunului și Bobotezei, dacă luăm în calcul popularitatea de care se bucură în rândul creștinilor. Nenumărate biserici și mânăstiri și-au ales-o ca hram, nedei și rugi sunt pretutindeni. Multe familii o au ca praznic al casei, ori sărbătoresc acum ziua onomastică a vreunui membru al lor. Maica Domnului este mai prezentă ca oricând în sufletul creștinilor în general și românilor în special. Celelalte sărbători ale Maicii Domnului nu se bucură de atâta popularitate ca aceasta. Se fac și atunci slujbe pretutindeni, se înalță rugăciuni și cântări, dar nu este ca la 15 August. Acum parcă se coboară cerul pe pământ, parcă se unesc viii cu cei de dincolo de perdeaua vremii, parcă Dumnezeu își întoarce fața spre lume și lumea spre El. Cultul Maicii Domnului în special și al sfinților în general de data aceasta se manifestă mai puternic decât oricând.

În mod firesc, ne întrebăm care sunt motivele ce au determinat neamul creștinesc să acorde atâta importanță acestei sărbători?  Cred că aceste motive sunt numeroase. Unele sunt de origine creștină, altele sunt de origine folclorică, precreștină. Maica Domnului este Împărăteasa cerului și a pământului, pământeanca cea mai iubită de Dumnezeu, Fiul său. Nici un om din  toate timpurile și din toate locurile nu a fost atât de apropiat de Dumnezeu, nu L-a iubit  atât și nu a fost iubit atât. Maica Domnului a participat, prin durerea și prin lacrimile ei, la însăși jertfa adusă de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea lumii. Ea este cea mai apropiată nouă dintre toți sfinții și rugăciunile ei au cea mai mare putere pe lângă Fiul său și Dumnezeul nostru.

Pe vremea dacilor, din cinci în cinci ani era ales un tânăr din rândul poporului și ,,trimis” la Zamolxe, împăratul cerului și al pământului ca să spună doleanțele poporului. Era ales în urma unor concursuri foarte severe și cel ales era socotit cel mai bun din generația sa. De la alegere și până la ziua jertfei, ziua trimiterii, tânărul acela ședea cu regele la masă, participa la discuțiile regelui cu generalii săi, era instruit din aproape de înțelepții și diplomații regatului cu privire la problemele țării și ale populației. Mai mult, chiar oamenii simpli încercau să ajungă până la acel tânăr și să-i spună păsul ce-l aveau, rugându-l să intervină la Zamolxe pentru ajutorarea lor. El trebuia să meargă la Zamolxe ca ambasador, să obțină beneficii pentru fiecare și pentru toți laolaltă, respectiv pace, belșug, bunăstare, sănătate etc. Trimiterea se făcea vara, pe muntele Kogaion, care n-a fost localizat până acum. După slujbe și multe rugăciuni, în prezența regelui și mai marilor țării, marilor preoți, tânărul era aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Pe fundul prăpastiei erau sulițe întoarse cu vârful în sus. Acestea trebuiau să-l străpungă imediat. Dacă tânărul murea, însemna că el fusese curat și de aceea fusese bine primit la Zamolxe. Mare  era bucuria poporului. Însemna că li se vor împlini cererile. Se făceau iarăși slujbe, serbări, iar familia și rudele tânărului erau în mare cinste. Dacă tânărul nu murea imediat, era omorât cu pietre, poporul se întrista, iar familia tânărului era disprețuită și marginalizată pentru totdeauna.

E posibil, ca motivul acesta al trimiterii solului pământean la Stăpânul Cerului și al Pământului să se fi transferat cu ușurință din religia dacică în cea creștină. Maica Domnului, prin Adormirea sa, devine ambasadorul neamului omenesc și al fiecăruia dintre noi în parte la Dumnezeu. Se roagă pentru noi și mijlocește să ni se împlinească rugăciunile. Poate  că festivitățile creștine dedicate acestei sărbători să se fi suprapus peste cele păgâne, dacice, și așa să se explice amploarea și popularitatea de care se bucură sărbătoarea.

*

Târgurile disperării. În anumite zile din săptămână, la marginea orașelor noastre se organizează adevărate târguri ale disperării. În Severin, spre exemplu, este un asemenea târg sâmbăta și dumineca, în Craiova este lunea. Puhoi de lume se duce acolo să vândă, puhoi de lume se duce să vadă sau să cumpere. La astfel de târguri găsești tot ce e pe lume: de la ace cu gămălie, până la autoturisme, camioane, tractoare și remorci. Vin particulari din toate categoriile sociale să vândă orice găsesc pe acasă. Vezi acolo obiecte vechi și noi, unele chiar antichități; vezi acolo lucruri casnice alături de cărți, de plăci de patefon, de haine și încălțăminte scâlciată.

Se vede cât de colo că sunt lucruri uzate, îmbătrânite de timp și de folosință, frecate și lustruite la repezeală. Vezi în târg truse cu scule, piese făcute la strung, la freză ori la alte mașini-unelte și gândul te duce fără să vrei la vremea când se mai putea fura câte ceva de prin întreprinderi, la vremea când mai aveai ce să furi și de unde să furi. Găsești în târg seturi complete de cărți ale clasicilor marxiști(Marx, Engels, Lenin), ale unor ideologi ai partidului muncitoresc român sau partidului comunist român de altădată. Fără îndoială, că acele cărți au aparținut unor oameni care-și făcuseră niște idealuri mărețe, învățând lozinci din acele cărți.

Vezi culegeri de partituri muzicale și alături instrumente muzicale uzate de vreme și înțelegi că au aparținut unor înaintași ai celor ce vând. Cel mai trist este, când vezi asemenea culegeri și instrumente muzicale chiar în mâna celor ce le-au folosit la tinerețe și acum sunt nevoiți să se despartă de ele pentru a putea să supraviețuiască. Am fost impresionat până la lacrimi, când am văzut pe un domn îmbrăcat sărăcăcios, ca la 70 de ani, cântând la vioara expusă la vânzare cu virtuozitate piese din  Ciprian Porumbescu. Cânta atât de bine și cu atâta suflet, încât lumea se adunase în jur și asculta cu nesaț, chiar dacă nu aveau pregătire muzicală propriu-zisă. La un moment dat cineva s-a desprins din mulțime, a schimbat câteva vorbe cu proprietarul viorii, i-a dat un preț oarecare, -probabil derizoriu-, și i-a luat bijuteria sufletului. Bătrânul a rămas privind lung în urma noului proprietar. Ședea înmărmurit, fără să  zică nimic, doar lacrimile i se prelingeau pe obraz. Parcă și-ar fi înmormântat în momentul acela pe unul drag din familie, parcă și-ar fi înmormântat însăși tinerețea și speranța în ceasul acela.

Vezi piese de mobilier vechi, din lemn sculptat, ce a aparținut cândva unor case înstărite, lămpi cu abajur, lămpi cu gaz, generatoare de curent electric menit să pună în funcție aparatele de radio de altădată, adevărate răcnete ale tehnicii anilor ʼ60. Vezi tacâmuri argintate ori aurite, veselă de porțelan scump, pe care nu o găseai decât la mesele de la casele boierești de altădată. Vezi haine care au stat zeci de ani nefolosite prin șifoniere, care mai degajă încă miros de  naftalină sau de levănțică. Vezi chiar rochii de mirese de mai bine de o sută de ani. Vezi pantofi de modă veche, cravate de altădată, cămăși de naylon, pături și macaturi țesute în casă, covoare lucrate la război de țărănci harnice în nopțile târzii de iarnă.

Majoritatea celor ce vând  sunt oameni săraci. Îi vezi îmbrăcați modest, uneori chiar cu haine ponosite, zdrențuite. Fața lor e pământie, adesea piele și os. Ochii triști te privesc rugător, poate-poate vei voi să cumperi ceva și de la ei.  Unii dintre cei ce vând sunt oameni înstăriți și aduc piese de mașini străine, aduc mașini străine, aparatură electronică, țigări, cafea și tutun de contrabandă și câștigă destul de bine. Se vede cât colo, după înfățișarea lor, după straturile de grăsime de la gârbină.

Cele câteva mese puse la mijlocul târgului nu sunt suficiente pentru toate mărfurile existente. Majoritatea își așază exponatele pe jos, pe câte un prosop, față de masă, cârpă, ori, pur și simplu, pe câte o haină sau câte o cămașă. Se vinde puțin, foarte puțin. Cei mai mulți care se duc acolo o fac pentru a se minuna de diversitatea articolelor puse la vânzare. Alții vin după chilipiruri, în speranța că își fac rost de vreun lucru bun și ieftin, ori pot  să cumpere ceva pe nimic, pentru ca să-l scoată în săptămâna următoare pe piață cu alte prețuri, cu alt statut.

Când vizitezi un asemenea târg, te cuprinde o tristețe adâncă, fiindcă vezi acolo însăși imaginea societății românești, auzi strigătul de disperare al unor oameni săraci, care-și agață nădejdea  de supraviețuire de valorificarea unor obiecte care au făcut parte din viața lor și a înaintașilor lor. Sunt târgurile disperării, iar imaginea lor e complet dezolantă.

*

Alpinistul. Dumnezeu nu a făcut minuni numai în Sfintele Evanghelii. El face minuni în fiecare clipă, cu fiecare om, cu fiecare viețuitoare și cu fiecare plantă. Orice creație a Sa este o adevărată minune. Fiecare faptă a noastră nu este întâmplătoare. Ocrotirea lui Dumnezeu se răsfrânge asupra fiecăruia în parte și asupra tuturor laolaltă. Depinde, însă, dacă avem ochi să vedem astfel de minuni și urechi să le auzim. Întâmplarea de mai jos poate fi un argument față de cele spuse.

Începusem să merg ,,de-a goanga” în patru labe și învățasem să vorbesc, folosind un singur cuvânt: ,,Oaaa!” Într-o zi, mama era la oraș după cumpărături. Tăticu trebuia să meargă cu vitele la păscut. Aveam o vacă albă, pe Stela, zestrea mamei, și trei oi. A luat dimineața cojocul, deși era miez de vară. M-a luat și pe mine în brațe și a plecat cu vitele. A ajuns cu ele la Bucium și le-a lăsat să pască pe la Râpa Secului. A așezat cojocul jos, la umbra unui mărăcine și pe cojoc m-a așezat pe mine. Eram adormit, fiindcă soarele abia se ridicase de un stat de om. Nu trebuia să mă ,,tragă” pământul și nu trebuia să ,,mă soresc”.

La un moment dat, au venit de undeva dinspre casa lui Dorobanțu câinii Păunii, o femeie din mahalaua Linia Cocoanei din Bârda. Se auzise de câinii acelei femei că atacau vitele răzlețe, că mâncaseră oi și capre pe Bucium, pe Bremăna. Oile noastre s-au speriat de câini și au luat-o la goană spre Ogașul Motrenilor. Tăticu era pus în grea cumpănă: să stea lângă mine, sau să mă lase acolo și să salveze oile. Văzându-mă că dorm dus, m-a lăsat și a fugit după oi. Două le-a găsit și le-a întors. Pe a treia n-a mai găsit-o atunci. S-a întors repede la locul unde mă lăsase, dar… nu  m-a mai găsit! Cojocul era gol. O socoteală simplă i-a fulgerat prin minte: ori m-a luat cineva, ori m-am rostogolit pe coastă. Râpa Secului avea vreo 30-40 metri și o pantă foarte abruptă. Coasta era acoperită cu iarbă, sadină și din loc în loc erau mărăcini și puieți de salcâmi. Firul apei de pe fundul ogașului era străjuit cam la un metru înălțime de un șir de dafini(salcâmi) și mărăcini.

Observând o batistuță la jumătatea pantei, tăticu a înțeles realitatea. Un fior l-a trecut prin tot trupul. O teamă cumplită i-a strâns inima în gheare. A pornit înnebunit pe coastă la vale. Nu mai conta unde calcă, nu mai conta că-l zgârâie mărăcinii, că se poate prăbuși. Striga disperat cât îl ținea gura: ,,Geluleee!” Era convins că murisem și că mă va găsi în ogaș. Când a ajuns la marginea ogașului, s-a uitat prin perdeaua de salcâmi și mărăcini. M-a văzut. Eram tot însângerat, zgârâiat și plin de țărână. Mă chinuiam să urc pe râpă în patru labe, ,,de-a goanga”. Mă ridicam până aproape de salcâmi și mă prăbușeam iar în ogaș, pe firul apei, căci nu știam să mă prind de rădăcini. ,,- Gelulee! Ești viu, tată?” I-am răspuns imediat: ,, Oaaa! Oaaa! Oaaa!” M-a luat în brațe, m-a pipăit cu înfrigurare și nu-i venea să creadă că nu am oasele frânte, capul spart. Văzând că m-am ales doar cu zgârâieturi și cu lovituri, acolo, pe firul apei, cu mine în brațe, tata a îngenuncheat și a spus ,,Tatăl nostru”, mulțumind lui Dumnezeu pentru ocrotire.

A ieșit cu greu pe coastă cu mine în brațe. A plecat apoi cu mine să căutăm oaia. Am găsit-o în Ogașul Motrenilor. I se prinseseră picioarele după niște rădăcini. Câinii o prinseseră și îi mâncaseră partea din spate a corpului. Oaia era o masă de carne însângerată, din care câinii se înfruptau voluptuos. Încă nu murise. Nu mai avea putere să zbiere, ci doar căsca gura din când în când, cerând parcă ajutor de la Dumnezeu sau de la oameni. Aripa morții adumbrise casa noastră pentru câteva momente și alesese între mine și biata oaie! Poate eu eram la rând, poate a fost una din cumpenele vieții mele. Dumnezeu știe!

*

In memoriam: Alexandru Bălănescu(1946-2026). Am condus zilele trecute pe ultimul drum unul dintre prietenii cu care am fost binecuvântat: Avocatul Alexandru Bălănescu.

L-am cunoscut prin 1977, cu prilejul unui proces. După ce s-a terminat ultima sesiune a procesului, în așteptarea rezultatului, l-am invitat pe avocat la restaurant. A refuzat. Mi-a spus: ,,- Părinte, ca să nu vă refuz, vă propun să mergem la o cofetărie de aici de aproape!” Am mers. Am zăbovit acolo mai bine de o oră. Vorbea frumos, deschis, sincer. Mi-a spus multe și de toate, încât, la un moment dat mă uitam în jur, temându-mă de urechi indiscrete. La sfârșit am  vrut să plătesc consumația. M-a oprit hotărât și mi-a spus: ,,- Bine, părinte, nu mi-ar fi mie rușine să mănânc de pe dumneata, când văd că te lupți pentru interesul unui sat? Când văd pe nenorocitul ăsta de pictor cum te batjocorește în public? Când m-ați convins cu prisosință că aveți dreptate? Dacă aș fi  văzut că ați venit să trageți mâța de coadă, vă făceam eu, părinte, de nu mai dădeați prin tribunal câte zile mai aveați de trăit!”

Din momentul acela legătura dintre noi a devenit adevărată prietenie. De câte ori mă întâlneam cu Domnul  Bălănescu ne întindeam la vorbă cu o plăcere pe care n-o mai gustam în discuțiile cu alți cunoscuți. Niciodată nu a rămas discuția noastră ,,pe sec”, în lipsă de subiecte. Aș fi discutat cu dânsul de dimineața până seara, fiindcă aveam întotdeauna ce învăța. Întotdeauna, când timpul permitea, aducea în discuție amintiri din copilărie, evoca chipul părinților, al unor foști consăteni din Rătez jud. Gorj, ai unor prieteni din acea vreme. Nu uita să arunce măcar o privire critică la adresa realităților vremii. Într-o zi, coboram cu dânsul  de la etajul întâi al Tribunalului Mehedinți. Era oarecare mizerie pe scară. S-a oprit și mi-a spus: ,,- Părinte, adevărata mizerie nu e aici, pe scări! Este în sufletul nostru, în relațiile dintre oameni, în relațiile statului cu noi!”

Era respectat de avocați, de procurori și de judecători. Mulți ani a fost președintele Baroului de Avocați al Județului Mehedinți. De asemenea, a ocupat cinci ani postul de vicepreședinte al instituției centrale Avocatul Poporului. O legislatură a fost deputat în Parlamentul României, fiind ales de mehedințeni. Înainte de a angaja un proces, studia cu răbdare cazul, investiga împricinații și nu se angaja decât în momentul în care era convins că apără adevărul și dreptatea. Refuza categoric cauzele în care simțea că împricinatul umblă ,,cu cioara vopsită”. Când vorbea dânsul la procese, fie că pleda în apărare, fie în acuzare, se făcea liniște de mormânt în sala judecătoriei sau tribunalului. Bălănescu își cunoștea bine meseria, studiase procesul, studiase legile și vorbea în cunoștință de cauză. Dincolo de soliditatea argumentației, cucerea cu vorbirea sa bine structurată, condusă cu măiestrie, înțesată cu argumente. Rareori se întâmpla să piardă un proces!

În viața particulară a avut și probleme dificile, eșecuri uneori. Nu s-a dat bătut. A rămas el însuși până la sfârșit. A venit de multe ori la Bârda, mai ales când aveam praznic sau nedeie. Era o adevărată bucurie prezența dumnealui între participanți. Era om trecut prin lume, care știa oricând să se adapteze, să aducă buna dispoziție și zâmbetul pe fața tuturor.

Era deputat în parlament. Într-o zi m-a sunat la telefon: ,,- Părinte, ești acasă?” ,,- Da, Domnule Deputat!” ,,- Te rog vino până la Severin! Eu sunt acum la Strehaia, în drum spre casă. Așteaptă-mă pe bulevard. Trebuie să ne întâlnim!”  M-am dus. Ne-am întâlnit. Era singur în mașină. A scos Sfintele Vase din mașină și mi le-a dat. ,,- Părinte, fac și eu o donație bisericii de la Malovăț, dar te rog să nu mai spui la nimeni că sunt de la mine!”  A venit de multe ori la slujbă la biserica de la Malovăț. Se amesteca printre enoriașii noștri, parcă era unul dintre ei. Dânsul a  scris prefața la Monografia satului Malovăț, pe care am donat-o apoi enoriașilor noștri cu prilejul Sf. Paști-2024. De mai multe ori în ultimii ani mi-a spus: ,,- Părinte, vreau să vin să mă spovedesc! Trebuie să-mi fac însă un examen de conștiință foarte amănunțit. Până la vârsta asta am trecut prin multe și am făcut multe. Vreau să-mi fac o listă, să nu-mi scape nimic!” Am insistat să se grăbească. Totul a rămas dorință și promisiune!

După ce s-a pensionat, ne întâlneam  mai des, cam o dată la o lună, la două. Mergeam undeva pe o bancă și discutam câte toate.  Ne întrerupeau des cunoscuți de-ai dumnealui, care-i cereau sfatul în unele pricini judecătorești. Avea modestia omului care-și cunoaște limitele: ,,- Eu ți-am spus ceea ce am știut! De când am ieșit însă la pensie, nu mai sunt la curent cu legile apărute de atunci încoace! E bine să consulți și un avocat în funcție!”

Era frățos și gata să dea o mână de ajutor. Eram bolnav și trebuia să merg la medic, la Timișoara. Mi-a spus: ,, – Dacă nu ai bani, îți dau eu! Dacă este nevoie, merg cu dumneata, cu mașina mea! Mai cunosc și eu medici acolo, fiindcă am făcut și eu operația asta tot la ei!”

Ultima dată am vorbit cu dânsul la telefon pe 29 august. Era în spital la Fundeni. Părea foarte optimist. M-a asigurat că în maximum două săptămâni va fi externat, îmi va da telefon și ne vom întâlni. Peste câteva zile familia îi anunța decesul pe internet!

Dumnezeu să te ierte, prietene de-o viață!

*

Cuvinte duhovnicești. Din scrierile Sfântului Tihon de Zadonsk am selectat un fragment plin de învățătură: ,,Vezi că aceia care sunt doritori de a învăţa artele, ştiinţele şi înţelepciunea lumească intră în şcoli şi studiază la dascăli iscusiţi, ascultă îndrumările acestora şi iau aminte la reguli, călăuzindu-se de ele în faptele lor, căci altfel nu pot învăţa, dacă nu le săvârşesc pe toate după povăţuirile şi legile date de către dascăli. Asemenea şi creştinilor – ucenicilor lui Hristos – li se cuvine să se înveţe de la Dânsul dacă vor să capete înţelepciunea duhovnicească şi cerească, aşa după cum Însuşi El ne zice: „Învăţaţi-vă de la Mine” (Matei 11, 29), întrucât El este Înţelepciunea Ipostatică a lui Dumnezeu, „Cel Ce de la Dumnezeu S-a făcut pentru noi înţelepciune” (1 Corinteni 1, 30), şi trebuie ca ei să fie cu luare-aminte la preasfintele şi preaadevăratele Sale dogme, învăţături şi legi care ne sunt date în sfânta Sa Evanghelie – dumnezeiasca şi cereasca şcoală. Din acestea învăţăm adevărata pocăinţă, credinţă, smerenie, dragoste, răbdare, blândeţe şi multe altele, căci tocmai în ele stă înţelepciunea creştinească a duhului, care este dispreţuită şi umilită înaintea lumii, însă preamărită înaintea lui Dumnezeu. Învăţătorii cei iscusiţi, când ne vorbesc despre legile ştiinţelor, ne arată şi chipul în care se pot înfăptui acestea, căci legea în sine, fără o pildă grăitoare, puţin folos aduce, sau aproape nici unul. Dorind să-i înveţe pe ucenicii lor, dascălii le şi arată în faptă învăţătura legii, pentru ca ei, privind la regulă şi totodată la lucrare, mai bine să deprindă a săvârşi acele lucruri. Asemenea, creştine, a făcut şi Hristos, Cerescul şi Preaînţeleptul nostru Învăţător. El nu ne-a înfăţişat doar dogmele învăţăturii Sale cereşti, ci ne-a pus dinainte şi chipurile ei, după cum ne şi zice: „Pildă v-am dat, ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi” (Ioan 13, 15). Ne-a învăţat smerenia, răbdarea, dragostea, blândeţea şi toate celelalte virtuţi şi a binevoit să ni le arate prin fapte pe acestea, atunci când S-a smerit pentru noi chiar şi până la spălarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13, 5); a răbdat şi a fost „ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8); i-a iubit pe vrăjmaşii Lui şi s-a rugat pentru ei: „Părinte, iartă-le lor!” (Luca 23, 34); şi astfel ne-a înfăţişat un chip viu şi neprihănit al unei vieţi bineplăcute lui Dumnezeu, în care stă adevărata înţelepciune. Aceasta este marea învăţătură pe care ni se cuvine să o deprindem de la Dascălul nostru Hristos, dacă voim a fi învăţăceii Lui, adică a fi creştini. Căci un creştin nu este altceva decât ucenicul lui Hristos”.

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații, astfel:  Părintele Pr. Cătălin Dragu(Roma), preot romano-catolic: 602 lei; Părintele Arhim. Ioachim Pârvulescu, starețul Sf. Mănăstiri Lainici(GJ): 300 lei; Domnul Col. Manolea Nicolae din Tr. Severin, fiu al satului Malovăț: 200 lei; Domnul Stănciulescu Nicolae din Jidoștița(MH) și Doamna Rolea Violeta din București, fiică a satului Bârda: 50 lei și altele mai mici.

Tuturor le mulțumim cordial. Dumnezeu să le ajute!

*

Azilul de bătrâni din Strehaia a făcut apel la parohia noastră să-l ajutăm cu vopsea lavabilă pentru zugrăvirea exteriorului și interiorului clădirii, cât și parchet. Sunt cantități enorme. Vom vedea ce vom putea face.

*

Excursii-pelerinaj. La începutul lunii noiembrie vom face o excursie-pelerinaj la Mănăstirea Prislop și la mormântul Sf. Arsenie Boca. Până acolo vom vizita mănăstirile Vișina și Lainici, iar în drumul de întoarcere Mănăstirile Caransebeș și Piatra Scrisă. Încă nu știm prețul.

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel:  Mihai Eminescu, în ,,Observatorul”, Toronto, 15 iun. 2026, ediție și on-line (https://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală” – 568, în ,,Observatorul”, Toronto, 8 oct. 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală” – 569, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 18 sept. 2026, ediție și on-line(https://armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 18 sept. 2026, ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto, 20 sept. 2026, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); Tămăduitorii, în ,,Națiunea”, București, 13 sept. 2026, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro); Darul surpriză, în ,,Națiunea”, București, 20 sept. 2026, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro).

*

Simpozioane. Muzeul Județean din Rm. Vâlcea organizează în ziua de 9 oct. un simpozion dedicat Prof. Constantin Popian. Acesta a funcționat ca profesor la Seminarul Teologic de la Rm. Vâlcea în prima jumătate a veacului trecut. Părintele Ionică Sfetcu de la Bârda a fost elevul dumnealui. A fost invitat la simpozion și preotul Dvs. Tocmai avea la tipar încă o carte a Prof. Constantin Popian, PROZE, TRADUCERI, DIALOGURI, MĂRTURII, pe care i-o publică parohia noastră. Până atunci lucrarea va fi gata, așa că…..

*

Zâmbete.☺Când românii sunt pe-afară/Se topesc de dor de ţară,/Iar’năuntru se usucă:/Se topesc de dor de ducă!☺,,-O cafea, vă rog!”  ,,-Lapte, zahăr, să pun?”  ,,-Fără săpun!” ☺ ,,-Cine își mai amintește? Pe vremea noastră, când se lua curentul, ne uitam cu lumânarea la televizor!”☺Vecinii mei iubesc atât de mult muzica pe care le-o pun, încât au chemat și poliția ca să o asculte! ☺Înainte de facebook numai familia ta știa că ești prost! ☺ ,,– De ce este România o țară drăguță?”  ,,– Pentru că are gropițe.” ☺Eu asta n-o mai înțeleg: când împlinești anii, stingi lumânarea; când mori, ți-o aprinde! ☺Cum îţi aşterni şi apare unul să se culce în locul tău! ☺Tragedie într-un muzeu: hoţ român, de etnie neprecizată, în stare gravă, după ce a vrut să fure tabloul electric!

*

Program. În luna octombrie avem următorul program de slujbe: 3 Oct.(Malovăț-Bârda); 4 Oct. (Malovăț); 10 Oct.(Malovăț-Bârda); 11 Oct.(Bârda); 14 Oct.(pomeniri la Bârda, la ora 8; slujbă la Malovăț); 17 Oct.(Malovăț-Bârda); 18 Oct.(Malovăț); 24 Oct.(Malovăț-Bârda); 25 Oct.(Bârda); 26 Oct.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12,30); 31 Oct.(Malovăț-Bârda). În restul timpului, preotul poate fi contactat la biserică, acasă, la telefonul  0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail stanciulescubarda@gmail.com.

Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită  a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi, Anul XXVI(2026), nr. 570(1 –15 Septembrie)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 28 septembrie 2026