Motto: „Viaţa e o insulă de suferinţă într-un ocean de indiferenţă” Sigmund Freud

Sobră   şi  rece,   ascunsă   între  pomi,   clădirea Judecătoriei emană un aer distant. Dincolo de ferestrele înalte, dincolo de zidurile cenuşii, este greu de imaginat câte drame umane se petrec, sau cum se oficializează solemn şi irevocabil sute de căsnicii distruse. Minutele au  forţa  uraganului,  călcând  în  picioare  anii  trăiţi.

Fericirea de a avea un copil este nimicită de egoism, reproşuri şi răzbunări ascuţite în luptele interminabile dintre părinţi. Copii nevinovaţi, la vârste fragede, ajung fără voia lor orfani cu părinţi în viaţă.

Astăzi  este  una  dintre  acele  zile  de  şedinţă publică. Încă de la primele ore ale dimineţii se adună multe persoane implicate într-un fel sau altul în actul judecătoresc.     Blândeţea    calmă    a  începutului    de septembrie, razele unui soare cald şi zâmbitor, primele frunze   uscate   purtate   de  vânt,  câţiva   nori  răzleţi împrăştiaţi pe cer, toate acestea contrastează ciudat cu nervozitatea care mocneşte ca o fiară încătuşată. Grupuri de oameni, aparent fără legătură unii cu alţii, urmăresc atent tot ce se întâmplă. Unii sunt pe scări, punând la punct ultimele detali, alţii fumează agitaţi. Cîteva femei îmbrobodite, cu picioarele pline de bătături şi călcâiele crăpate, cu fuste ponosite, vorbesc cam tare şi dau din mâini supărate. Avocaţii scorţoşi, proaspăt bărbieriţi şi îmbrăcaţi la patru ace, îşi joacă rolul perfect, atât prin gesturi, cât şi prin mimică, stăpâni pe sine şi cu o doză de aroganţă explicabilă. La rândul lor, doamnele avocat pot fi recunoscute la fel de uşor. Elegante şi calme, îşi pun în ordine câteva retuşări. Avocaţii ştiu să selecteze şi să facă o sinteză din materialul uman analizat, ştiu să puncteze esenţa.

Jandarmii angajaţi la Judecătorie sunt însă cei care   păstrează   ordinea,   cei  care  stăpânesc    gloata, impunând  respect  faţă  de  instituţie  şi  faţă  de  actul judecătoresc în sine.

Mă strecor cu greu prin această lume pestriţă şi primul gând care îmi vine în minte este de fapt o întrebare: „Ce caut eu aici?” Îmi dau seama rapid că singura mea dorinţă este să se termine cât mai repede acest divorţ survenit atât de neaşteptat, şi totuşi unica soluţie în cazul nostru.

Îmi găsesc numele la avizier. Sună atât de ciudat expresia „divorţ cu minor”. Parcă ar fi un fierăstrău care taie în carne vie şi îmi sună în urechi ca o trompetă stricată.

Stau în picioare lângă geam. Mă uit la mâinile mele. Îmi stăpânesc un uşor tremurat interior numai de mine ştiut. Verigheta…încă o mai am pe deget. Câte speranţe îmi pusesem în căsătoria noastră! Câte planuri comune s-au risipit în vânt! S-au dus pe apa sâmbetei. Şi dragostea noastră, ce repede s-a preschimbat în ură! Nu- mi pare rău de Octavia. Ea singură şi-a ales calea pe care să meargă. Oricât m-aş strădui, mi-e absolut imposibil să înţeleg ce a putut să găsească la Virgil. Cum de a fost în stare să dea cu piciorul la tot ce am clădit împreună. Să îmi  întoarcă  spatele  şi  cu  atâta  uşurinţă,  cu  atâta nonşalanţă să plece cu el. Şi asta nu de acum…ci de câţiva ani. Nu. Nu îmi pare rău de Octavia. În schimb pentru Robert mi se rupe inima. Cu ce este el vinovat că mama lui a luat-o razna şi a găsit un alt bărbat? De ce tocmai acum, când intră în clasa I, în loc să-şi vadă de şcoală şi de joacă, şi în loc să aibă linişte, îi ste dat să asiste la un asemenea eveniment nedorit şi greu de înţeles?

Tocmai în momentul când mă gândesc că Octavia nu va veni, o zăresc în capătul culoarului. Nu ştiu de ce, tot ce îmi plăcea înainte la ea, acum mi se pare degradat şi  grotesc. Şi-a pierdut  lumina sinceră din  ochii  ei frumoşi de căprioară. Poate că alţi bărbaţi se uită întâi la corpul femeii, dar eu întotdeauna observ mai întâi de toate ochii. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului.

Aşa a fost şi cu Octavia. Acum cearcănele de sub ochi, claviculele parcă prea evidente, întreaga înfăţişare a ei mă duce cu gândul fără să vreau la numeroasele ei întâlniri cu Virgil, la dimineţile când, mult prea devreme Octavia, grăbită şi nerăbdătoare pleca de acasă.

Să fiu misterios îmi place tot mai mult. Uneori mă simt ca un magnet care îi atrage în jurul său pe toţi. Nu mă las înfrânt. Atunci când sunt în încurcătură răzbat prin  simţul  apărării.  Ceea  ce  gândesc  sau  simt  cu adevărat nu poate fi accesibil altora decât într-o mică măsură. Nu am nevoie de avocat. Mă reprezint singur. Trebuie să arăt că sunt sigur pe mine, controlat şi calm.

Dar în sufletul meu se dă o luptă care pare fără sfârşit.

Dacă aş fi ştiut că ajungem aici…Numai că nu aveam cum să ştiu. Mergi pe un drum şi s-ar putea să fie greşit.

Când îţi dai seama, s-ar putea să fie prea târziu. Nu mai poţi să o iei de la capăt. Îţi continui drumul, găsind soluţii. A durat câţiva ani să ne câştigăm încrederea unul în celălat şi iată cât de repede se risipeşte totul! Viaţa curge lin şi monoton ca un râu leneş şi mult timp ai impresia că nimic nu se va schimba. Dar nu este aşa. Se schimbă brusc, cel mai adesea în rău. Şi, cum se spune, „un necaz nu vine niciodată singur”, nu mă aştept, cel puţin deocamdată la nimic bun.

În general îmi dau seama dintr-o privire ce fel de caracter se  ascunde  în  înfăţişarea unui  om. Rareori greşesc. Soţia mea este, din păcate, un mare eşec pentru mine. O credeam sinceră şi bine intenţionată. Deşi nu vreau, simt că răzbunarea coace în mine şi nu peste mult timp va exploda. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic, în ciuda pericolului care m-ar putea ameninţa.

Nu pot să uit ziua când ne-am cunoscut. Era…cum altfel…luna mai, cu tei în floare. De unde veneam? Unde mergeam? Nu mai ştiu. Deodată văd o siluetă suplă, graţioasă şi delicată. O fată superbă care vine spre mine.

Cred că visez. E ceva ireal, ceva care ţine de fantastic. Razele soarelui îi joacă în părul blond, tuns scurt şi pieptănat cu grijă. Pare o prinţesă evadată dintr-o lume de basm. În clipa aceea timpul parcă stă în loc. Se întâmplă   ceva   cu  totul  incredibil:   îmi  zâmbeşte.

Dulceaţa   unui  zâmbet   venit  de  undeva   din  afara existenţei pământene. Nu numai ochii, de o frumuseţe neasemuită, ci întreaga-i fiinţă îi este scăldată în lumina unui surâs unic. Mie îmi zâmbeşte? Mă simt cuprins de o vrajă care mă învăluie ameţitor şi pune stăpânire totală pe mine.

Mă simt deodată uşor ca un fulg şi plutesc într-un zbor  lin  tot  mai  sus.  După  străfulgerearea  atracţiei reciproce din prima clipă simţim amândoi o forţă nouă care  ne-a  cuprins  decisiv.  Acum  nu  mai  contează schimbul banal de cuvinte dintre noi din acele momente.

Totul părea un vis. Să fie aceasta dragoste la prima vedere? Nu ştiu ce gândea fata, dar eu simţeam că ea este aleasa sufletului meu. Întâlnirile care au urmat consolidau impresiile mele iniţiale.

Îmi plăcea să am lângă mine o femeie frumoasă, elegantă şi rafinată. Ştiam că este cam rece, uneori distantă, dar la vremea aceea le consideram calităţi.

Atunci   când   iubeşti,  înalţi  fiinţa  iubită  pe  culmi nebănuite şi o îmbraci generos în aur şi pietre scumpe, chiar dacă este doar în imaginaţie.

Credeam că odată cu trecerea timpului se va mai obişnui şi va mai ceda. În fond orice cuplu are nevoie de o  perioadă   de  acomodare.    Dar  pe  măsură   ce  ne obişnuiam unul cu celălalt, începuseră să se strecoare între noi unele glume uşor răutăcioase şi ironii gata să se transforme în reproşuri. Simţeam cum îmi clocoteşte sângele când o vedeam zâmbind unui alt bărbat şi îmi imaginam chiar unele scene fierbinţi în care ea era actriţa principală.

Ea îmi reproşa uneori că mă îmbrac ciudat. Dacă într-o zi stilul meu vestimentar nu iese cu absolut nimic în evidenţă, a doua zi apar într-un stil violent, ţipător.

Sunt un om al extremelor. Azi pot şoca, mâine pot trece neobservat.

Spiritul  aventurii  înseamnă  foarte  mult  pentru mine, iar schimbările vestimentare îmi produc un soi de satisfacţie stranie. De fapt ea nu înţelegea că eu nu doream să atrag atenţia asupra mea prin felul de a mă îmbrăca, ci mai mult prin atmosfera creată în jurul meu.

Îmi place într-adevăr stilul clasic, dar să fie combinat cu un parfum masculin de esenţă tare. Viaţa doar în alb şi negru nu e frumoasă. Îmi place să şochez cu o cămaşă grena, sau mov, apoi cu una bleu-vert care să scoată din minţi persoanele din anturajul meu. În spatele discreţiei mele stă camuflat un explozibil care ar putea oricând să sară în aer. Sub masca răbdării, amabilităţii, bunăvoinţei se ascunde în sufletul meu un dor de libertate, o dorinţă de descătuşare. Nu peste mult timp am s-o fac pe Octavia să se simtă neputincioasă. Credea cumva că mă domină? Roşul furiilor necontrolate îmi însângerează lumea interioară. Multe despărţiri se nasc de obicei din crize de orgoliu, din lupta orgoliilor masculine cu cele feminine.

Ce naive sunt femeile! Ele ajung deseori să creadă că o schimbare le va aduce regenerarea şi fericirea. Dar nu este decât o iluzie, o nebunie iresponsabilă. Ce îi lipsea Octaviei? De ce şi-a căutat fericirea în afara căminului nostru? Este oare atât de greu de înţeles  că fericirea nu poate fi ceva dependent de o fiinţă, chiar dacă, să zicem că această fiinţă ar fi  întruchiparea perfecţiunii? Fericirea ia naştere numai din înţelegere, iar înţelegerea din simplitate şi naturaleţe.

S-a gândit că eu sunt deosebit, dar şi-a dat seama că sunt la fel ca toţi. Este chiar atât de greu de trăit în doi? Ea nu înţelege că sunetul vocii sale nu va dispărea dacă nu îl mai aud şi nici tot ce ne-a fost dat să trăim nu se poate şterge. Dar faptul că peste tot ce a fost frumos ea a lăsat să se aşeze noroi şi mizerii, nu-mi iese din cap.

Uneori o atingere delicată nu dispare aşa pur şi simplu prin plecarea fiinţei iubite. Sunt atâtea şi atâtea momente plăcute de neuitat. Dar de ce peste toate acestea se aşterne o negură ca o mantie neagră care întunecă şi răceşte totul?

-Ai venit…

-Da, Vlad. Credeai cumva că nu vin? Sperai să te las să faci numai cum vrei tu?

-Octavia, hai să nu ne certăm şi aici.

-Robert rămâne la mine, să-ţi intre bine în cap.

-Vom vedea ce va hotărî instanţa. Am dovezi clare care arată ce fel de mamă eşti!

-Copilul rămâne cu mama în orice situaţie.

-“Orice   situaţie”?!!   Tu  chiar   crezi  ce  spui? Vorbeşti numai ca să te auzi vorbind. Noi, adică eu şi părinţii mei îi oferim copilului cele mai bune condiţii. Tu ce-i oferi? Nici măcar nu ai unde sta.

-O să mă aranjez şi o să-l iau, ai să vezi.

-N-am ce să văd…

Discuţia se întrerupse brusc deoarece prin difuzor suntem invitaţi în sala de judecată. Emoţiile adunate în vârtej se spulberă în momentul când se mai dă un termen pentru o nouă înfăţişare. Lupta începută intră pe un nou făgaş. Pe măsură ce timpul trece înverşunarea se mai atenuează.

“Este  liniştea  dinaintea  furtunii”  –  îmi  spun.

Aştept să vină expertul imobiliar, să facă o evaluare şi să stabilească suma pe care să i-o dau Octaviei şi astfel să dispară definitiv şi să nu o mai văd niciodată.

Dar lucrurile nu sunt atât de simple cum par la prima vedere. Robert întreabă tot mai des “când vine mami”? Ce aş putea să-i răspund? Nu pot să-l mint. Nu am dreptul. E un copil atât de bun! E drăgălaş şi naiv, e ascultător şi cuminte. Va înţelege mai târziu că ruptura produsă între noi este ireversibilă. Oricât de pornit aş fi împotriva ei am decis s-o las să-şi vadă fiul din când în când. Numai să vină singură, nu cu lepra aia de bărbat.

Speram ca iubirea noastră să fie mare, adâncă şi să poată învinge totul, să reuşească să existe dincolo de răutăţile unora care ne vroiau despărţiţi. Dar n-a fost să fie aşa. Facem în viaţă atâtea lucruri fără să ne întrebăm „de ce”. Este ca un joc în care suntem acaparaţi şi din care nu mai putem ieşi. Ne purtăm de parcă am fi atotcunoscători, dar în liniştea aparent interminabilă se produce o zdruncinătură care ne aruncă în afara axei.

Într-un fel mi-e dor de vremurile când Octavia făcea umbră celorlalte femei prin luminozitatea chipului său, dar acum mă simt cuprins de o revoltă crescândă.

Încep să înţeleg că oricât te-ai strădui şi orice mijloace ai folosi, nu poţi să determini pe cineva să te iubească şi oricât te-ar afecta lucrul acesta, pe alţii îi lasă total indiferenţi. Trebuie să încetez de a mă mai compara cu alţii, pentru că poţi avea orice în viaţă, dar cel mai important este pe cine ai lângă tine şi atunci când ţi se pare că ai ajuns la capătul puterilor, este doar o impresie, în realitate mai poţi încă suporta enorm de mult.

Nu am dreptul să fiu rău, dar nu mă simt în stare să cedez şi să mă las călcat în picioare. Femeile cred că dacă cineva nu le iubeşte cum vor ele, nu merită să mai continue. Ele se plâng pe toate drumurile că au nevoie de tandreţe, dar ce oferă în schimb? Prefăcătorie şi nimic altceva! Octavia susţine că n-am iubit-o. Ce absurd! Ar trebui să se gândească la faptul că poate nu m-am priceput să-mi arăt dragostea. Totul se învaţă, dar iată că uneori poate fi PREA TÂRZIU. Mai presus de orice este prietenia adevărată care ar trebui să fie între cei doi soţi, încrederea şi statornicia. Din acest fabulos triunghi se naşte energia care alimentează dragostea. Unii chiar dacă se mai ceartă tot se iubesc, iar alţii care nu se ceartă, nu înseamnă că se iubesc.

Eu ştiu să-mi ţin emoţiile sub control şi nu-mi place să fie observate nici de cei dragi din imediata apropiere, nici de cei din anturajul meu lărgit. Octavia ar fi trebuit să înţeleagă toate acestea. Mă învinuieşte că sunt dur. Este perfect normal ca răzbunarea şi sarcasmul să mă călăuzească pentru că nu există sentimente de mijloc, sau neutre. Ştiam eu că relaţia noastră nu va dura. Nu sunt prea exigent, aşa cum crede ea. Pur şi simplu nu accept nici un compromis. Cum să trăieşti aşa cu ochii închişi, fără a face investigaţii şi fără a acţiona cât mai eficient?

Îmi  place   toamna    pentru   că  este  anotimpul adevărului. Natura cade în amorţeală şi moare încet şi dureros.   La  fel  şi  sufletul   meu.   Suferinţa,   frigul, umezeala, întunericul şi monotonia, amurgul însângerat, singurătatea,    toate  mă   invadează    încet   şi  sigur.

Uscăciune şi blazare. Sete de reîncarnare. Îmi imaginez un glob de cristal în care văd clar o altă viaţă şi renasc şi mă  revitalizez  şi  mă  transform.  Sunt  într-un  spaţiu retras, discret, misterios. Un susur de ape şi valuri înspumate îmi fac o plăcere nebună. Nu pot să admit jumătăţi de măsură. Ori totul, ori nimic. Aşadar nimic.

Viaţa nu e decât un abis. Abisul mă atrage. Mă tentează mai tot timpul să mă las purtat în adâncuri, fie adâncuri marine, fie înspre interiorul pământului, sau într-un zbor spre înaltul cerului. Ador adâncul nefericirii mele. Este ca o prăpastie învăluită într-o ceaţă deasă. Cu cât este mai invizibilă prăpastia, cu atât mă simt mai atras spre ea. Trebuie să sufăr. Nu există plăcere fără durere. Totul este să mă obişnuiesc cu starea de chin şi să-mi accept sacrificiul de sine de dragul revenirii mele.

Simt că deja ceaţa s-a destrămat şi pot vedea adevăratele dimensiuni ale golului care mă atrage întocmai ca un magnet. Nu mă pot opune, chiar dacă nu-mi place. La ce mi-ar ajuta expresia “nu sunt de acord”, din moment ce în fiinţa mea nu este nici un acord, ci doar revoltă.

Sentimente? Sunt doar văicăreli femeieşti. Atâta timp cât sentimentul nu se identifică nici cu dorinţa, nici cu acţiunea, nu valorează nimic.

Şi  totuşi  printre  îndoielile  care  mă  invadează există ceva care îşi păstrează strălucirea şi puritatea.

Ceva care nu lasă ca viaţa să fie pustie şi goală, fadă şi anostă. Ceva care deşi este pierdut, te face bucuros că a existat cândva: iubirea.

Îmi trece prin cap un gând absurd. Ce-ar fi să mă trezesc acum şi să realizez că toate prin câte trec nu sunt decât un jalnic coşmar. Ar fi o minune. Cine nu crede în minuni, degeaba mai trăieşte.

Sunt convins că femeia, pe lângă farmecul ei unic, de care poate nici nu-şi dă seama, are în stăpânirea sa întreaga vrajă a clipelor frumoase, a locului unde se află, a momentului din zi sau din noapte, a gesturilor pe care le face şi chiar a gândurilor transformate în cuvinte, sau  neexprimate vreodată. Este mai mult decât o femeie.

Este   întruchiparea    frumuseţii,   a  delicateţei   şi  din moment  ce  acţionează  atât  de  intens  asupra  mea, înseamnă că îmi este destinată numai mie. Şi uite aşa sunt într-un cerc vicios şi mă rotesc ajungând iar şi iar în punctul din care am plecat.

Sunt zile în care nu se întâmplă nimic, zile care trec neobservate, dar la fel de bine apare câte o zi atât de plină, încât stau şi mă întreb cum e posibil  să se comprime în 24 de ore patru anotimpuri şi o colecţie întreagă de trăiri sufleteşti. Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut. De unde vin  miile  de  gânduri,  necazuri,  bucurii,  dorinţe  şi speranţe? Uneori zilele trec încet, dar anii mult prea repede. Încerc să-mi pun de acord timpul meu cu cel universal, dar nu reuşesc nicicum.

De ce uneori acţionăm şi ne purtăm cu totul altfel decât  am  vrea?  Ce  putere  misterioasă  ne  dirijează împotriva propriei voinţe? Îmi pun tot felul de întrebări care rămân fără vreun răspuns.

Rememorez acum ce îmi spunea Octavia. Femeile caută mai presus de orice generozitate şi tandreţe. Ele susţin adesea că au nevoie de foarte puţin pentru a fi fericite. Fiecare femeie visează ca omul de lângă ea să fie în primul rând bun. Să ghicească, să prevină, să dojenească fără a jigni dragostea, să găsească modalităţi ingenioase    de  rezolvare    a  numeroaselor     situaţii complexe, să mângâie cu privirea şi chiar cu timbrul vocal, să nu plictisească, să ştie să dezmierde inima şi să vorbească sufletului…Eh!…femeile sunt prea complicate.

Nici ele nu ştiu ce vor. Sunt gata să părăsească orice cămin ca să trăiască întocmai ca în imaginaţia lor, cu o fiinţă care le-ar dărui toate aceste dezmierdări sufleteşti de care sunt atât de avide. Dacă nici eu n-am fost bun cu ea…Tot ce a fost frumos între noi, în mintea ei se rezumă doar la etapa iubirii senzuale de la începutul relaţiei noastre. Cât de repede a uitat de acordul sufletesc, încrederea şi înţelegerea dintre noi! Toate s-au risipit ca un abur, rămânând doar amintiri.

Acum e PREA TÂRZIU să mai îmi fac planuri legate de Octavia. N-are decât să-şi trăiască viaţa cum vrea. Principalul este să am grijă de Robert. O să-l duc la şcoală dimineaţa şi să o rog pe mama să-l ia la prânz. O să-i asigur tot ce are nevoie şi nu o să-i lipsească nimic.

Timpul  trece,  se  rostogoleşte  tumultuos.  Am reuşit să îi dau Octaviei suma  stabilită ca sultă în instanţă, deoarece ea este cea care a plecat, în timp ce eu am  rămas  în  casă.  Am  intrat  într-o  nouă  etapă  a existenţei mele. M-am obişnuit cu noul meu statul de bărbat divorţat şi de fapt pe nimeni nu interesează acest aspect strict personal. La birou am colege drăguţe, dar nu sunt interesat, cel puţin deocamdată de nici o femeie.

Într-o seară lui tata i s-a făcut rău din cauza tensiunii şi am chemat salvarea. La spital, asistenta care l-a îngrijit era tocmai Octavia. S-a purtat frumos cu fostul socru. De fapt problemele erau, ca în mai toate familiile, între noră şi soacră.

Am stat de vorbă fugitiv, ca doi străini care afişau un soi de răceală controlată. Am aflat că Virgil a părăsit-o, plecând în străinătate la muncă. Aşa e viaţa. Nu există achiziţii fără pierderi. Nu poţi să te bucuri niciodată pe deplin. Mereu survine ceva care te zgâlţâie din temelii, te scoate de pe axa normală şi începi să-ţi cauţi iar locul.

Am fost de acord să-l ia pe Robert în concediu la Predeal. Dragul de el se va bucura să meargă împreună la munte…Numai că timpul petrecut de ei a fost mult prea scurt. Inevitabilul s-a întâmplat. Un stupid accident de maşină în apropiere de Comarnic a secerat în doar câteva minute viaţa Octaviei. Slavă Domnului că Robert a scăpat doar cu o fractură la mânuţa dreaptă. E foarte speriat şi evită să vorbească.

Chipul Octaviei mă urmăreşte ca o umbră peste tot. Nu pot să cred că nu mai este printre noi.

Moartea este o negură oribilă în care deşi ştim că trebuie să pătrundem rând pe rând fiecare dintre noi, încercăm mereu să ne obişnuim cu ideea că vom pleca în altă lume, dar de câte ori cineva dintre noi pleacă pe drumul  fără  întoarcere  spre  celălalt  tărâm,  noi,  cei rămaşi  pe  marginea  prăpastiei  fără  fund,  simţim  o sfâşiere   sufletească    incomensurabilă,     o  teamă   de dimensiuni uriaşe, o jale fără margini şi o disperare profundă.

Orice raţionament am emite, devine fulgerător ilogic. Totul se sfârşeşte ca un zbor frânt brutal. Îţi vine să strigi după un ajutor care nu va veni niciodată.

Poate că Octavia ar fi dorit să se întoarcă la mine.

Nu a apucat să-mi spună nimic în acest sens. Sunt numai presupuneri. A luat cu ea taina în mormânt. Poate că viaţa noastră ar fi fost mult mai frumoasă ca în orice închipuire. Acum e PREA TÂRZIU să mă mai bucur. Îi plăceau crizantemele galbene. E PREA TÂRZIU să îi mai dăruiesc un buchet. Nu îi mai pot vedea zâmbetul şi mulţumirea pe faţă.

Un munte de flori pe mormântul ei proaspăt, dar Octavia, din păcate nu mai poate vedea aceste flori oferite ei. Totul e PREA TÂRZIU. Se spune că morţii primesc mai multe flori decât cei vii pentru că regretul este mai puternic decât dragostea.

Cei care au credinţă încă îşi mai alimentează speranţa că moartea nu este decât o trecere spre o lume,cum altfel, decât mai bună. Fiecare este dator cu o moarte, aşa se spune. După ce că toată viaţa avem atâtea datorii, pe măsură ce înaintăm în vârstă se achită toate datoriile, în timp ce se ridică şi se consolidează tocmai acea datorie umană fără scăpare: moartea. Nu s-a întors nimeni   de  acolo   ca  să  confirme,   sau  să  infirme presupunerile care ne acaparează în acele momente. Eu unul simt că îmi pierd minţile la gândul nopţii veşnice care  mă  aşteaptă.  De  multe  ori  am  impresia  că  e imposibil, că nu poate fi aşa, că ar fi mult prea îngrozitor dacă odată cu moartea s-ar sfârşi totul şi iar şi iar mă gândesc că nu se poate ca în urma noastră să nu rămână chiar nimic.

Femeia nu este numai aşa cum pare în ochii celor din afara familiei, ci aşa cum o vede bărbatul vieţii ei, cel îndrăgostit de ea, jumătatea ei, sau sufletul pereche.

Este o fiinţă cu o mare doză de perfecţiune ajungând la cote înalte în raport direct cu puterea dragostei pe care o emană şi pe care este capabilă să o insufle. În numele atingerii acestui nivel de perfecţiune fiinţa feminină ar trebui să se dăruiască numai aceluia care o iubeşte cel mai mult.

Aşa   cum    razele   sclipitoare   ale   soarelui, pătrunzând    printre   frunzele   copacilor    din  pădure brodează  pe  ferigi  dantele  delicate  de  aur,  femeia reuşeşte să treacă peste toate barierele şi să ajungă la inima neîncălzită a bărbatului.

Ce mult aş vrea acum să îngenunchez la picioarele Octaviei şi să-i mărturisesc că am iertat-o, că numai pe ea o iubesc şi o aştept! Probabil că ar fi fost extrem de surprinsă. Chiar şi eu însumi sunt uimit, pentru că până mai ieri mocnea în mine setea de răzbunare şi un absurd chef de a o face să sufere. Dacă aş fi reuşit să-i fac o asemenea declaraţie sunt sigur că ar fi fost cuprinsă de bucuria adevărată pe care o simţi când recapeţi un lucru drag, crezut pierdut definitiv.

Nu   ar  trebui   să  acuzăm    pe  nimeni   pentru necazurile şi eşecurile noastre. Fericirea nu ni se arată uşor. Totul depinde numai de noi. Cadrul propice există, numai că trebuie să-l observăm şi apoi nu lipseşte mult pentru a preschimba mulţumirea în fericire.

O legătură dintre un bărbat şi o femeie, oricât de oficializată ar fi, devine penibilă dacă nu se bazează pe iubire.

În oceanul acesta de răutate, nesiguranţă, prostie şi  mărunţişuri   inutile  care  înseamnă    în  linii  mari existenţa  omului,  pentru  un  singur  lucru  merită  să trăieşti, un singur lucru, la fel de valabil ca şi moartea, rămâne ferm, neîndoielnic şi fără echivoc: dragostea.

Oricât de nefericit ar fi un om, tot se chinuieşte să stoarcă o picătură de bucurie chiar şi din propria lui suferinţă, agăţându-se cu disperare de orice aparenţă.

Nevoia aceasta irezistibilă de bucurie nu este decât o simplă dovadă că merităm mai mult.

Nu se poate ca dincolo de moarte să fie doar neant. Este exclus. În mod sigur existenţa pământeană se transformă într-un fel de energie care poartă cu sine prin univers   atomii   invizibili   ai  spiritului,   cu   toate informaţiile   şi  experienţele   stocate,   integrând   toate acestea în alte existenţe.

Acolo este acea linişte nemărginită şi fără cusur cum numai o forţă atotputernică şi atotbinevoitoare poate să ofere.

De acum încolo nu-mi rămâne decât să trăiesc ştiind că rana din suflet se va cicatriza, dar nu va dispărea complet şi orice regret ar mai licări, ar fi PREA TÂRZIU.

––––––––––––––––––

Adina Lozinschi

c.v. literar

Nume și prenume: LOZINSCHI ADINA

Membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română cu sediul la Chișinău.

Data nașterii: 15 iulie 1954

Activitate culturală:

Născută la Roman, jud. Neamț într-o familie cu vechi tradiții intelectuale, fiind a patra generație de profesori, am absolvit în 1977 Universitatea București, Facultatea de Limbi și Literaturi Slave, secția rusă-franceză. Locuiesc la Mangalia, unde am lucrat ca profesoară gradul I la Școala Nr. 3 Mangalia timp de 37 ani. Fiind și absolventă a Școlii de Muzică și Arte Plastice din Roman, secția pian, predau pianul unui număr restrâns de elevi. Sunt la pensie din anul 2014. Sunt membră a Clubului Artelor SOLTERIS din Mangalia, condus de poeta Emilia Dabu. Sunt interesată de activități cultural-educative, la care particip cu multă plăcere: lansări de carte, expoziții, simpozioane, târguri de carte, întâlniri cu oameni de litere și cu personalități ale culturii românești și internaționale. Am lucrat la traduceri din limba rusă și am publicat diverse materiale.

Volume publicate:

1.-„Leagăn de alge”, (poezii), Ed. Metafora, Constanța, 2007

2.-„Clepsidra fermecată”, (proză scurtă), Ed. ExPonto, Constanța, 2012

3.-„Jarul din mare”, (proză scurtă), Ed. ExPonto, Constanța, 2015

4.-„Iubirea mai presus de stele”, (proză scurtă), Ed. StudIs, Iași, 2017

5.-„Nostalgii de aur și frunze de rubin”, (coautoare împreună cu tatăl meu, Victorin Lozinschi),Ed. Mușatinia,Roman, 2017

6.-„Sonia”, (roman), Ed.StudIs, Iași, 2018

7.-„Școală, dulce școală”,(proză), Ed. ExPonto,Constanța, 2019

8.-„Octombrie, hotarul interzis”, (proză scurtă și eseuri), Ed. ExPonto, Constanța, 2020

9.-„Ceasul de la piept”(proză), Ed. Editgraph, Buzău, 2022

Colaborări: -Revista de Cultură și Artă „Solteris”,Nr.5/2007

-Revista „Viața de pretutindeni”Nr.8-12(31-35), decembrie 2007,grupaj de poezii

-Antologia „Solteris”, Ed. ExPonto,2007, pg.85-89

-Antologia „Solteris”, Ed.ExPonto,2010,pg.87-90

-Antologia „Solteris”, Ed.ExPonto,2012,pg.83-86

-Antologia „Solteris”, Ed.ExPonto,2014,pg.83-86

-Antologia „Solteris”, Ed.ExPonto,2017,pg.87-90

-Antologia „Solteris”, Ed.ExPonto, 2022, pg.74-77

-Antologia „România din suflet”-90 poeți care celebrează 90 de ani de la MAREA UNIRE, Ed. Boldaș, Constanța, 2008, pg.85

-Antologia „Confluențe poetice”, Ed.PIM, 2013, grupaj de poezii, pg.31-36

-Antologia de proză „La confluență de gânduri”, Ed.PIM, 2013, proză scurtă, pg.37-43

-Revista „Surâsul Bucovinei”,Nr.2(18), iulie 2018, grupaj de poezii, pg.28

-Revista „Colțul profesorului”, Năvodari, proze scurte

-Revista „Melidonium”, 2015, „Jarul din mare”, fragmente și „Octombrie, hotarul interzis”, 2020, fragmente.

-Revista „Logos și Agape”,25 octombrie, 2020, eseu

-Revista „Agora Artelor” Nr.5/2021,la rubrica „Scriitori și cărți”prezentare de autor și două  proze scurte, pg.57-60

-Revista „Artă și Candoare”Nr.8/2021, proză scurtă pg.45-46

-Revista în format electronic „Poduri de dor”, Chișinău, proze scurte

-Revista „Actualitatea literară”, Lugoj, 2021, proză scurtă

-„Lirism în cromatica toamnei”,antologie de poezie, Ed. George Coșbuc, Bistrița, 2021, pg.147-156.

-Revista „Cuvânt românesc”, Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, Ed. Ego Liberum, noiembrie, 2021, pg.72-78

-Revista „AC”, Revista Asociației Culturale „Cartea, izvor de cultură”, format electronic, Nr.17/2022, pg.47-48.

-Revista „Agora Artelor”, Anul II, Nr.7, decembrie, 2021, pg.57-58 și pg.63-66

-Revista „Artă și Candoare”, Anul III, Nr.10, decembrie, 2021, pg.38-40.

-„Mărturii despre omul, chirurgul, profesorul și poetul român Octavian Dumitru Unc”, Ed. ExPonto, Constanța, 2022, pg.222-224.

-„Mesagerul de Gorj”- Supliment cultural, Anul 3, Nr.16, 3-9 martie 2022, pg.6.

-Revista „Artă și Candoare”, Anul III, Nr.11, martie 2022, pg.37-38 și 67-68.

-„Taina scrisului”, 150 de scriitori, antologie de eseuri, inițiată de George Roca,vol. 3, Ed.ARACS, Sydney, Australia, 2022, pg.569-578.

-Revista „Cuvânt Românesc”, Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, Ed. Ego Liberum, Anul IV, Nr.6, sept. 2022, pg.88-92.

-Revista „Agora Artelor” nr.10,sept.2022, pg.51-53, pg.66-67,pg.71-73

Aprecieri critice în ordinea alfabetică a semnatarilor:

1. Ana Ardeleanu, Mangalia, membră U.S.R., revista „Sintagme codrene”, Nr.6/2021, aprecieri critice asupra cărții „Octombrie, hotarul interzis”, pg.45-46.

Ana Ardeleanu pe site online la rubrica intitulată „Cărțile prietenilor” a postat numeroase aprecieri pertinente referitoare la cărțile mele.

2. Ana Ardeleanu, Robert Marius Dincă, Dora Alina Romanescu, Mioara Iancu-Bratosin, postfață la „Clepsidra fermecată” cu ocazia retipăririi.
3. Constantin Ardeleanu, București, cronică la cărțile „Sonia”/2018 și„Octombrie-hotarul interzis”/2020.
4. A.M.Ciobanu, Roman, postfața la „Leagăn de alge”,2007.

Gh.A.M.Ciobanu, Roman, Revista „Viața de pretutindeni” Nr.8-12(31-35), decembrie 2007, „Medalion liric-Adina Lozinschi”, pg.122

5. Emilia Dabu, Mangalia, membră a U.S.R., prefețele la toate cărțile mele.
6. Constantin Miu, București, „Cunoașterea psihologiei feminine în proza poematică- Adina Lozinschi- <Jarul din mare>”.
7. Iuliana Corina Mihalache, Mangalia, postfața la „Școală, dulce școală”.
8. Dora Alina Romanescu, Mangalia, membră a U.S.R.„O declarație de dragoste și de smerenie a scriitoarei Adina Lozinschi față de strămoșii săi”, reprezentând prefața la cartea aflată sub tipar „Ceasul de la piept”.
9. Sorin Roșca, Constanța, membru al U.S.R., aprecieri critice pe coperta IV la cartea „Clepsidra fermecată”.
10. Emilia Țuțuianu-Dospinescu, director fondator, realizator revista „Melidonium”, aprecieri critice asupra cărților „Leagăn de alge”/2007, „Jarul din mare”/2015 și „Octombrie, hotarul interzis”/2020.
11. RADIO ACTUALITĂȚI ROMÂNIA, emisiunea radio din primăvara anului 2019, „Maraton de duminică”- realizator Alexandru Rusu. Doamna Andreea Ionescu, reporter realizator transmisiuni radio, venită la Mangalia și domnul Viorel Chiurtu, director Casa de Cultură Mangalia, emisiune pe tema „Tată și fiică, o raritate în istoria literaturii- autori împreună ai cărții <Nostalgii de aur și frunze de rubin>”,Ed. Mușatinia, 2017, au avut o discuție la microfon cu autoarea. Ascultătorii au participat interactiv la emisiune, răspunzând la câteva întrebări, iar câștigătoarea, o doamnă din Vatra-Dornei, a primit în dar un exemplar din carte.

Distincții primite:

-Premiul Editurii „EMMA”, Asociația Culturală „Florema Design”, Orăștie, la Concursul Literar „Visul” pentru proză scurtă , 25.09.2011.

-Premiul III la Concursul Literar „Visul”, ediția a VII-a, 2012, secțiunea volume publicate- proză scurtă,  pentru volumul „Clepsidra fermecată”, 25.09.2012.

-Premiul I la Concursul Literar „Eroul din familia mea”, organizat de Asociația Națională <Cultul Eroilor Regina Maria>, subfiliala Mangalia, secțiunea „adulți”, pentru proza scurtă „Te port în suflet”, 21.05.2015.

-Premiul III la Concursul Literar „Eroul din familia mea”, organizat de Asociația Națională <Cultul Eroilor Regina Maria>, subfiliala Mangalia, secțiunea „adulți”, pentru proza scurtă „Pachet pentru un camarad de pe front”, 8.06.2016.

-Mențiune la Concursul Național „Ferestre către suflet”, etapa „Imperiul florilor”, ediția I, iunie 2021, la secțiunea PROZĂ, Agora Artelor, Juriul publicului iubitor de proză.

-Mențiune la Concursul Național „Ferestre către suflet”, etapa „Bucuria toamnei”, secțiunea POEZIE,Agora Artelor, septembrie 2021.

-Premiul I, (150 puncte) la Concursul Național „Ferestre către suflet”, secțiunea PROZĂ, pentru lucrarea „Rubinul toamnei”, septembrie 2021.

-Mențiune la Concursul Național „Ferestre către suflet”, etapa „Magia iernii”, secțiunea PROZĂ, Agora Artelor,  decembrie, 2021

-Mențiune la Concursul Internațional de proză scurtă „Ferestre către suflet”, Ediția a II-a, august 2022, etapa „Instantanee de vară” pentru proza „Vara, trimuful vieții”, Agora Artelor

-Premiul Revistei „Litere Euxine” pentru PROZĂ SCURTĂ în cadrul Concursului Național de Creație Literară „Fascinația mării”, Ediția a IX-a, Constanța, 22 octombrie 2022.

Cărți în pregătire: – „Senin de poveste”(povești pentru copii mici și mari)

-„O zi cât o viață”(proză)

-„Polifonia tristeții”(eseuri)

Organizații culturale la care colaborez:

-membră a Clubului Artelor „SOLTERIS”, Mangalia, condus de poeta Emilia Dabu, membră a U.S.R.

-Grup revista „Melidonium”, Roman, jud.Neamț

-Târgul de Carte „Gaudeamus”, Constanța, cu interviuri și prezentare de carte, în fiecare an între 2015-2019.

-participări împreună cu alți membri SOLTERIS la emisiuni radio cu teme literare și de creație, la invitația doamnei Steliana Duliu-Bajdechi, radio Constanța.

by

Referinţă Bibliografică

ADINA LOZINSCHI: PREA TÂRZIU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 noiembrie 2022