Motto:

„Trebuie, totuși, să existe
o zonă a salvării.
Triste sunt țările
care nu au ieșire la mare.
Posomorâți, oamenii
care nu au ieșire din sine
spre altă ieșire mai mare.”

(„Zare” de Nina Cassian)

Nu e frumos omul cu inima urâtă, nici liber omul fără ieșirea din sine…! Trăim într-o lume umplută, supraîncărcată de întocmai aceea ce nu va fi fost piatra de fundamentare a întemeierii ei, căci omul dintâi s-a vrut pesemne să fie cu totul contrar a ceea ce s-a ajuns să fie. De ce să se întâmple aceasta? Oamenii infideli, supărăcioși și fără umor, vinul răsuflat, cultura decadentă și viața cu dezamăgiri sunt niște poezii expirate…! De asta avem noi nevoie, în această consecință, în acest gust, în acest colorism decidem noi să decădem propria noastră moralitate, propria noastră credință, propria noastră speranță, propria noastră bunătate, propria noastră blândețe, propria noastră veselie, propria noastră cultură, propria noastră istorie?!

Nu…! Ar fi o năzuință plătită irezistibil de scump de către lumea aceasta de la răscrucea a două veacuri și două milenii, unele ieșind din timp, altele venind, când încă nu am descoperit omul frumos în omul cu inimă urâtă, nici libertatea omului captiv în sine…! Dar poate că nu este încă târziu ca binele să-și reocupe oricât de târziu teritoriul lui înveșnicit în condiția vieții…!

În ce mă privește am argumentul a ceea ce îmi înrâurește pozitiv propria-mi viață – bunătatea, vrednicia, frumusețea umană. Veniți, urmați-mă să întâlnim și să cunoaștem o tânără astfel de bună, astfel de vrednică, astfel de frumoasă, medic neurolog la Spitalul Județean de Urgență Bacău – Bacău, nu este superfluă cuvenita evidențiere a unui oraș cu istorie și legendă scrise în pisania nobilității muncii, sfințeniei vieții sufletești, sublimității artelor și sportului, onoarei, jertfelniciei trecute, prezente și viitoare –: dr. Adriana Mihaela Mihăilescu. Cu atât mai mult trebuie ales cuvântul din cuvânt spre a contura frumos chipul uman și sufletesc al doctoriței frumoase cu numele frumos Adriana, cu cât, din păcate, la unul din cabinetele aceluiași spital renumit pentru profesionalism medical se manifestă ca stăpân pe propria-i moșie o doctoriță urâtă – personal i-am spus că sunt bolnav și mă predau rugător și cu recunoștință la dispoziția serviciilor sale de investigații, iar ea mi-a răspuns ca un zbir că nu este la dispoziția mea, vorbindu-mi de sus ca un păun, cu acreală ca o scorpie (nu este în educația mea acest mod de referire despre nimeni, dar asigur cititorul că este cel mai elegant și blând cuvânt ce poate portretiza un satrap opresor în slujbă medicală; dintru început mi-am spus în sinea mea că poate eu, mai bolnav și descurajat ca oricând fiind, voi fi greșit cu ceva, însă o cunoștință a mea avea să îmi spună mai târziu că însăși a avut parte exact de aceeași atitudine irascibilă din partea aceleiași doctorițe țâfnoase). Nu are nicio vină doctorița cu inimă frumoasă, blândă și uimitor de vrednică profesional, ea nici nu cred că agreează să vorbesc eu astfel despre o doctoriță, însă ține de demnitatea mea de om să nu admit să fiu călcat în picioare de cineva care primește leafă întocmai pentru a presta ceea ce reprimă, adică să fie la dispoziția mea. Ceea ce scriu eu aici îmi aparține, nici nu aș putea fi oprit să o fac de către nimeni, nici nu aș putea fi îndemnat de către nimeni să scriu, așa cum niciodată în activitatea mea livrescă sau în presă nu s-a putut. Singur am hotărât pentru că sunt sigur că această doctoriță a făcut o alegere profesională greşită și din cauza ei au mai suferit și vor mai suferi și alții. Deci, din această perspectivă de considerații doctorița frumoasă la inimă Adriana Mihăilescu trebuie radical exclusă pentru că nu m-a influențat cu nimic, eu doar am pus în pagină două contraste umane: întunericul și soarele – așa am gândit eu, pentru că aceasta am trăit, bolnav fiind, în fața unei doctorițe care de bine ce m-a văzut în fața ei livid și imobil într-un cărucior dus de o infirmieră mi-a spus că ea nu este la dispoziția mea…!

Să o lăsăm în solda propriului comportament… Noi să cunoaștem acum pe Adriana, doctorița cu inimă frumoasă, căci ea este atât de blândă, atât de bună, dătătoare de speranță… În fața ei, ascultându-i vorbele, simțindu-i mâinile-i calde, ușoare, mângâietoare pe trupul slăbit, tremurător, vibrat de dureri, victimă a propriei suferințe, te readuni, crezi în alinare, te simți nepărăsit de speranță, simți din toată ființa ta că nu ești singur, vei fi ajutat și te vei vindeca. Simți, și ți se umple sufletul de încredere că o prelungire a mâinii Lui Dumnezeu te apără prin blânda doctoriță frumoasă ce este la dispoziția ta, nu te repede brutal, așteptându-te chiar să îți spună că numai de grija ta nu mai poate ea…!

Iată, deci, o tânără doctoriță cu inimă frumoasă, o tânără biruitoare, realizată profesional pe temeiul științei, muncii, pasiunii, iubirii de profesie, cu aptitudini și empatie în interrelaționarea cu pacienții. E o vulturiță izbucnită deasupra lumii fără cer a celor eșuați profesional într-o lume monstruoasă  a oamenilor lupi ai oamenilor – parafrazând un citat din înțelepciunea latină. Vulturii, nu lupii zboară în largul văzduhului, către obrazul cerului, cutreierând pe deasupra marilor canioane, survolând munții îmbrădiți ca niște mitropoliți de piatră, tari, neclintiți, maiestuoși…! Ea, această frumoasă, vulturiță, mirabilă tânără cu vocația victoriei profesionale și umane, cu ardoarea zborului sublim și cutezător pe ascendența unei vârste ajunse la bilanțul acumulărilor constructive. Are noblețea conduitei omului pentru oameni, își manifestă drepturile și propria demnitate subsumându-le drepturilor și demnității celorlalți – în cazul bolnavilor sfinte și arzătoare ca flacăra până la cer pe crugul durerilor declanșatoare la cel mai palid sunet al vaietelor. Minunat de luminos spirit al tinerei doctorițe cu inimă frumoasă, Adriana…! Adriana…, iată ce nume frumos, iată, și numele ei este frumos…!

Adriana, doctorița cu inimă frumoasă este fermecătoare! E o suplă tânără fragedă ca un crin, coboară în adâncul patimilor sufletești și corporale ale celor prăbușiți în scrâșnetul sinistru al întunericului din hăul suferințelor neurologice grele ca pământul, necesitând îngrijiri chinuitoare chiar și ele. Aceste boli ca o rană a pământului ce crapă viața în două lumi au nevoie de medici ce înțeleg bine cât de devastator pentru pacient este un diagnostic atât de dificil și nu contribuie la a transforma suferinzii în martirii medicinii eșuate în tortură…!

Prin urzeala de galerii ale minții blocate ori distruse radical pe anumite zone ale traseului vieții răzbate cumplit suferința neurologică. Târâșul, primul mers al omului se întoarce, creierul uită ce a învățat, trebuind să o ia de la început, ca deprinderile să-și reocupe locul în comenzile lui,  zbuciumul, singurătatea, moartea se infiltrează vertiginos în funcțiile vitale. În confruntarea cu toate acestea, mușchiul de fier, înveninat și de piatră, inima de zbir a vreunui doctor, acea inimă mânjită de pulberea neagră a egoului brutal nu are ce căuta în acest spațiu al durerii. De la infirmieră până la doctor nimeni nu trebuie să pară aici fantomă neagră cu ochi aroganți și indiferenți ori dinți strepeziți de dezgust. Aici nu e loc decât de lumina nobleței omului bun, dăruit și apt profesional la dispoziția omului în suferință.

Doctorița cu inimă frumoasă Adriana Mihaela Mihăilescu pune mâna pe fruntea bolnavului, o mângâie, acordă pacienților atenție și afecțiune. Din învățatul temeinic de carte și experiență profesională ea și-a clădit reputația numelui într-o profesie a luptei contra timp și angajării propriei forțe precum și a cunoașterii întru apărarea sănătății bolnavului și salvarea vieții lui. Deopotrivă și-a clădit și un chip interior frumos.

Necontenit natura veșnică se sapă pe sine – o sapă apa, o sapă aerul, o sapă soarele, o sapă gerul…!  Ca și pe ființa omenească, precum pe orice altă ființă de pe globul pământesc, toate fărâme ale naturii…! Căci, ce e omul?! Un praf de țărână suflată cu un pospai de viață finită, un fus învârtit de destin, o zvârlugă de trup efemer săpat și de sus și de jos și din față și din spate și din stânga și din dreapta de timp, săpat de boală, săpat de bătrânețe, săpat de supărare, săpat de muncă, săpat de griji, săpat de toți, săpat de toate, săpat de sine și ajungând în cele din urmă să fie aruncat într-o groapă ce-ncepe să i se sape încă din prima secundă de viață, pentru ca de fapt nici aceea să nu-i aparțină, că se umple cu pământ iar peste ani și ani nu știe nimeni ce se mai alege chiar și din dezolantul mormânt ajuns în stăpânirea părăsirii, uitării și luat în primire pe urmă de cine știe ce alt vremelnic trecător prin lumea asta…!

Într-o viață de om, atâtea și atâtea sunt cele ce ne frământă, ne macină și ne sapă groapa secundă cu secundă, centimetru ce centimetru. Pierdem prea mult timp, sănătate, nervi, viață, fierbând în clocotul întrebărilor ce nu au nicio legătură cu viața, întrebări pe care nu ni le  putem scoate din minte, deși știm că nimeni dintre noi nu va putea da niciodată răspuns dacă la zidirea lumii, infinitului și veșniciei nu era mai bine să se pună deoparte și pentru om o fărâmă de veșnicie, încă una de sănătate și încă una de fericire, că ar fi fost de unde, pentru că omu-i atât de mic încât măsurat în raport cu Universul nu s-ar simți c-ar mai ocupa și el un spațiu cât un punct!

Dar, să o cunoaștem pe Adriana, doctorița cu inimă frumoasă și ne vom împurpura obrazul cu bucuria vieții, ne vom lărgi surâsul în colțurile gurii strânse-n menghina tăcerii, supărării, dezamăgirilor…: vom începe să respectăm, admira și iubi o tânără vulturiță bacăuană ce-a învins întotdeauna, liniștea, bucuria, fericirea, iubirea, neașteptându-și-le gratis ci câștigându-și-le. A luptat, a învins și a mers înainte. Pentru astfel de oameni întotdeauna există un drum și un timp…! Iar dacă noi îi iubim, iubirea aceasta este un acoperământ luminos al inimii noastre ce se înfrumusețează astfel…!

Personal spun aceasta cu mult mai determinat după ce, victimă la rându-mi a propriei suferințe, am trecut de curând prin nemaiîndurate traume neurologice, zăcând imobilizat pe un pat de spital, cu beneficiul de a fi fost pacientul doctoriței cu inimă frumoasă Adriana Mihaela Mihăilescu. Acum parcurg, cine știe până când și cine știe cu ce rezultate, perioada de recuperare la domiciliu. E de datoria sufletului meu clătinat de descurajare și a corpului meu cu puteri șubrezite să nu uit să adresez, de asemenea, mulțumiri dr. Margareta Miron, dr. Daniel Monoran, artistului Cornel Borza, prietenelor „L”, Eugenia și Carmen. Mai presus de tot și de toate mulțumesc din toată ființa și tot sufletul meu doctoriței cu inimă frumoasă Adriana Mihaela Mihăilescu. Din prima clipă în care m-a mângâiat pe frunte, nemișcat pe targă fiind și m-a întrebat ce s-a întâmplat, mi-am simțit inima mea bolnavă înfrumusețată de un sentiment ce acoperea o viziune sumbră asupra propriei vieți grav puse în cumpănă atunci și uneori azi…! Mulțumesc, Adriana, doctoriță cu inimă frumoasă! Mulțumesc asistentelor toate și infirmierelor până la una…! Acum cunosc doar numele asistentelor Gela Cojocaru și Lăcrămioara Baiceanu, precum și al infirmierelor Maria Macare și Carolina Cojan, dar le voi afla pe toate celelalte, în întregimea corpului de îngerițe vegheatoare și alinătoare ale suferințelor mele, iar într-o zi mă voi întoarce la spital pe picioarele mele ca să le îmbrățișez pe rând. Cu buna mea doctoriţă Adriana, ori de câte ori mă voi revedea, aproape voi crede că suferinţa mea are totuşi pozitivitatea că astfel am cunoscut-o! Reverenţă adâncă și nesfârșită, doamnă doctor cu inimă frumoasă…!

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Adriana Mihaela Mihăilescu, doctorița cu inima frumoasă/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 decembrie 2025