CAVOUL DE SUB ZĂPADĂ

Nea Jerdea, cum i se spunea prin sat, poreclă la care nu prea răspundea, nici el nu știa de unde‑i vine, după ce „hărăni”, cum obișnuia să spună, animalele din ogradă a intrat în casă și a început să‑și pregătească cina. A turnat o mămăligă în ceaunul cumpărat de la oraș, pe când trăia răposata nevastă, învârtind cu răbdare mestecăul cu o mână și cu cealaltă presărând mălaiul peste apa clocotită. Apoi a răsturnat‑o peste un capac de lemn cu mâner. Și‑a luat o bucată de brânză, pe o farfurie de lut ars de Horezu, dintr‑o putină ce‑o ținea în pivniță. Înainte de a intra în casă cu farfuria a privit cerul. Norii plumburii se așternuseră peste sat, amenințători. „O să ningă în noaptea aceasta!“

Apoi a intrat în casă. A tăiat cu o ață mămăliga, ca o lună plină, în felii. Așezat la masa mică și joasă pe trei picioare a început să amestece, cu furculița, brânza cu mămăliga. Mânca încet și gândurile alergau în urmă. Parcă o vedea alături pe Marița lui cu care construiseră casa aceasta. Mâinile lui bătătorite și aspre care de optzeci de ani lucrau pământul darnic și bun ca soarele. „Ce vremuri! Parcă ieri amestecam pământul cu paie, punându‑l în forme de lemn, și făceam chirpiciul pe care îl uscam la soare în șanțul de pe marginea uliței. Umăr la umăr cu biata mea fomee, după o lună de uscat, am început să zidim această căscioară. Fără ea, să mă ierte Dumnezeu!, acum parcă e un cavou. Un copil am avut, că s‑a îmbolnăvit muierea, așa pot să spun, e… ca și cum nu l‑aș avea. A plecat peste mări și țări. Nu‑și aduce aminte de mine. Nu‑și amintea nici de măsa. Ce să mai zic!? Așa sunt unii! Uită cu totul de părinți. Și…  mai zice că‑i scriitor! Publică atâtea cărți pe‑acolo, în englezeasca lor, și de taică‑său a uitat. Când aveam ochii mai buni i‑am citit un roman, publicat la noi, aici. Doamne, Doamne, ce mai văicărea în multe foi, pe un personaj, așa ca mine, care a fost uitat de copii. Și el… ce face acum? Dar… e bine să iau lucrurile așa cum sunt. Mulțam Domnului, că am ajuns la vârsta asta, de pot să mă descurc și singur! Jerdea nu se lasă cu una cu două“.

Bătrânul mesteca cu gingiile mămăliga amestecată cu brânză și…  gândea. „Repede a trecut viața! Întotdeauna am respectat ceea ce zicea Democrit într‑o carte a lui Ionel, pe când era student la Cluj. «Cu minte este acela care nu se întristează pentru ceea ce nu are, ci se bucură de ceea ce are.» Și… am fost fericiți! Lucram ca robii la CAP, și nu ne dădeau nimic. Ne ducea în Bărăgan la cincizeci de kilometri de satul nostru cu remorca, pe arșiță sau ploaie, lăsându‑ne în câmp. Prășeam zeci de rânduri, de aveam impresia că nu mai ajungem la capăt. Mai venea să ne ia cu remorca când se însera. Dar eram fericiți!”

Deodată s‑a stins lumina. Bătrânul Jerdea, pe bâjbâite, a continuat să mănânce. „Așa fac ăștia de la buleftrică! Mai toată ziua o sting. Pe timpul comuniștilor ne spuneau că o sting să aibă corent cei de la București, în fabrici. Dar acum!?“

După un timp, văzând că becul nu se mai aprinde s‑a sculat de pe scăunelul cu trei picioare și pe pipăite a ajuns la cutia de chibrituri pusă pe marginea plitei. A scăpărat un băț și a luat lumânarea ce o ținea pe bufet. „Am cumpărat câteva de la magazinul lui Mecherel, să le aprindă vecinii când voi trage să mor. Să am și eu lumină pe … lumea cealaltă. Că pe lumea acesta … i‑am cam dus dorul“.

Cu o mâna streașină la ochi și cu lumânarea în cealaltă a privit afară. „Dumnezeule! Ninge de îngroapă! Doamne, Doamne, să nu fie ca‑n ‘53, pe când eram copil. Atunci, datorită zăpezii a căzut acoperișul casei lui taicu și cupola bisericii din sat. Ferească‑ne de necazuri!“ Bătrânul Jerdea și‑a făcut de trei ori semnul cruci și se întoarse la masă punând lumânarea într‑un pahar.

Înainte de a termina de mâncat, gândul, fără voia lui, se îndreptă spre Ionel. „A fost copil cuminte. A învățat, ne ajuta în gospodărie, iar în vacanțe se ducea cu vaca la pășune. Dar… de când a plecat, și s‑a însurat cu englezoaica, ne‑a uitat de tot. Băiatul meu s‑a respectat pe el. Îmi spunea, când era bine dispus, pe când stăteam sub nuc și beam un pahar de vin, că omul trebuie să se respecte el însuși, că dacă nu‑o face, respectul pe care‑l dă altcuiva n‑are nicio valoare.“

S‑a sculat de la masă, s‑a închinat și cu lumânarea în mână s‑a îndreptat spre odaia din față unde dormea de obicei. Rămas în izmene și cămașă s‑a băgat sub plapuma cu pene de gâscă făcută de Marița. „Poimâine e Crăciunul! Astă‑vară Ionel mi‑a scris că vine la mine de Sfânta Sărbătoare.“ A suflat în lumânarea din borcanul pus pe taburetul de la capătul patului ce ținea loc de noptieră. Obosit, adormi cu amintirile venite din trecutul tinereții lui.

*

A doua zi sătenii au văzut că vântul a troienit zăpada acoperind casa bătrânului Jerdea. Vecinii au început să dea zăpada la o parte. Dar treaba mergea anevoie.

Pe drumul dinspre miază‑zi înainta spre ei anevoie un autoturism care la un moment dat a oprit în dreptul lor.

– Bună ziua, nene Nica!

Acesta, sprijinit de coada lopeții, l‑a privit cu atenție pe tânărul coborât din autoturismul de culoare neagră.

– Tu ești Ionele! Bată‑te norocul. Nu te mai cunoșteam!

– Eu sunt!

– Te rog, dă‑mi lopata să dau zăpada la o parte.

– Veto, dă‑i tu! Și du‑te și mai ia alta pentru tine.

– Ionel, cu forțe proaspete a început că facă o cărare către fereastra, unde știa că este camera din față.

 (din vol. de proză „COPILUL BOB DE GRÂU”, Al. Florin ȚENE, Napoca Star, Cluj Napoca, 2024)

by

Referinţă Bibliografică

Al. Florin ȚENE: CAVOUL DE SUB ZĂPADĂ/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 octombrie 2024