VÂRCOLACII
Bătrânul Costică îi spunea, cu câteva zile înainte de a muri, vărului lui Mărin a lui Guriță, că el se face vârcolac, pentru a se mai întâlni cu prietenii la cârciumă.
– Așa… să ne treacă de dor!
– Băi, Costică, poate acum suntem vârcolaci!?
– Nu fi nebun, Mărine! Acum suntem aici!
– Atunci nu suntem tot… aici, ca vârcolaci?
– Da! Dar… nu vezi că suntem în casă?
– Ce casă, bă Costică! E cavou!
– Cum cavou!? Nu vezi masa? Nu vezi sticla de vin și paharele pline?
– Păi… și atunci vom avea toate acestea… în imaginație. Ca și acum!
– Nu! Atunci ieșim din mormânt și… ne ducem la cârciumă pentru a bea.
Tot discutând pe această temă, cei doi n‑au observat că în cameră și afară se întunecase.
– Costică! Aprinde lampa! Nu vezi că nu ne mai vedem?
– Lasă măi Mărine, mai bine mergem la cârciuma lui Bălosul! Facem economie de fotoghin, cum zic oșenii.
– Ce vorbești, Costică!? De unde știi că zic la gaz, așa cum ai zis!?
– Păi… am fost aseară pe la ei și i‑am auzit spunând că n‑au fotoghin…
– Unde!?
– În Țara Oașului!
– Tu ești beat, Costică!
– Cum beat!? N‑am băut de cât zece kile de vin, la fel ca tine…
– Floare la ureche…
– Atunci să mergem la cârciumă!
– Mergem!
Au ieșit din casă clătinându‑se. S‑au ținut de stâlpii prispei și apoi au luat‑o agale spre poartă.
– Băi Costică, observi cum se învârtește pământul?
– Da! Când eram pe lumea cealaltă, cum îi ziceam?
– Omenire!
– Așa este! Cum spuneam… când eram acolo pământ nu se învârtea. Stătea pe loc. Ăla, cum îi zicea?
– Gagalileu ne mințea că pământul se învârtește!
– Băi Costică! Noi unde dracu suntem!? Că am amețit tot gândindu‑mă…
– Eu zic că suntem pe pământ. Căci toți oamenii de aici, din țărișoara noastră, suntem vârcolaci…
– Adică moroi? Cum zic proștii de olteni?!
– Ce moroi!? Suntem vârcolaci, aceștia provin din neam nobil.
– Da… da… de pe vremea lui Țepeș.
– Ai dreptate! Dar n‑am stabilit unde suntem…
– Suntem aici… sau dincolo?
– Vrei să spui că suntem dincolo, veniți de aici…
– Nu mai înțeleg!
– Lasă că ne dezleagă Bălosul al lui Labă! La cârciumă.
– Măi, dar rău se învârte pământul.
– Am observat și eu. A căpătat chiar viteză de când s‑a întunecat.
– Păi, este la mintea cocoșului… a dispărut soarele. El mai ținea pământul să nu se învârtească prea rău.
– Să nu amețească vârcolacii!
– Vrei să spui că oamenii!
– Păi… care oameni? Doar am stabilit că ne aflăm în lumea vârcolacilor.
Tot discutând și bălăgănindu‑se dintr‑un gard în alt gard au ajuns la cârciumă. Prin geam se vedea că și aici, nu merge lumina.
– Nici aici nu au buleftrică!
– Au lampă! Nu ca noi lumânare…
Cu chiu cu vai au nimerit ușa.
– Măi Costică, rău se învârtește pământul!
Au înaintat spre tejghea, ținându‑se unul de altul.
– Bună seara Bălosule!
– Sara bună oamenilor! Ieri v‑au înmormântat rudele…
– Aoleooo! Costică! Să fugim că am dat peste un vârcolac din țara moroilor!
*
În aceeași seară Elena a lui Dudău a născut un băiat care peste câteva zile a fost botezat Costică, iar Maria lui Știr, nevasta lui Guriță, a născut tot un băiat pe care l‑a botezat Mărin, de nu mai prididea moașa comunală cu alergatul de la una la alta. Noroc că a apucat de le‑a moșit pe amândouă, că pe drumul de întoarcere a făcut un infarct speriindu‑se de doi vârcolaci care semănau leit cu cei doi morți pe care i‑a primenit în urmă cu câteva ore.
A doua zi, oamenii din Țara Vârcolacilor au găsit‑o în șanț moartă.
– Asta a căzut din cer, săraca! Își spuneau vârcolacii…
(din vol. de proză „COPILUL BOB DE GRÂU”, Al. Florin Țene, Napoca Star, Cluj Napoca, 2024)


