Surdomutul Domnului
sau (re)găsirea omului pierdut
După primul său ,,mic roman COVIDian” intitulat „Pălămarul”, scriitorul Traian Vasilcău vine cu o nouă carte ce continuă această serie de memorii și descoperiri atât ale Sinelui, cât și ale celorlalte suflete omenești. Dacă în sens proustian se vorbește despre ,,căutarea timpului pierdut”, atunci la Traian Vasilcău atestăm ,,o căutare a omului pierdut”.
Această sintagmă radiază o mulțime de sensuri, referindu-se la căutarea Sinelui de care este preocupat naratorul, la încercarea
de a găsi suflete autentice (lipsite de miasma nonvalorilor actuale) și la studierea omului ca ființă creată de Dumnezeu, dar supusă patimilor și greșelilor.
Lecturând ambele micro-romane, sesizăm metamorfoza personajului principal (a naratorului). În „Pălămarul” este prezentat Traian, iar după întâlnirea cu Pălămarul Alexandr, în
a doua carte, „Surdomutul Domnului”, urmărim trăirile Diaconului Teofil. În acest prenume rezidă o încărcătură simbolică. Teofil este o formă românizată a numelui grecesc Theophilos, care vine din limba greacă și este compus din două cuvinte: theos (Dumnezeu) și philos, însemnând iubit. Prin urmare, Teofil poate fi tradus ca iubit de Dumnezeu sau cel care iubește pe Dumnezeu. Semnificația prenumelui reflectă o legătură strânsă cu credința
și spiritualitatea. Din primul roman, unde personajul principal a văzut moartea și abia a scăpat din ghearele ei, putem deduce puternica iubire a lui Dumnezeu față de robul său aflat pe patul de boală, iar în cel de-al doilea roman evidențiem o proeminentă dragoste a Diaconului față de Cel de Sus, ba mai mult, sesizăm
și o smerenie profilată în răbdarea și grija manifestată de Teofil pentru cei din jur.
De o însemnătate majoră în ambele romane sunt și numerele saloanelor în care a fost plasat mai întâi Traian din primul roman (salonul numărul 6), apoi Teofil (salonul numărul 5).
Cifra 6 corespunde celor 6 zile ale Creației (în care, conform Vechiului Testament, Dumnezeu a creat lumea), această cifră reprezentând creația și mântuirea prin Iisus Hristos.
Așadar, 6 reprezintă conexiunea dintre actul creației și lucrarea divină. În „Pălămarul” constatăm prezența Celui de Sus atât în izbăvirea de moartea ce se afla alături de Traian, cât și în influența benefică pe care a avut-o Alexandr (Pălămarul) în metamorfoza spirituală a naratorului.
În romanul dat, „Surdomutul Domnului”, deja Diaconul Teofil este spitalizat în salonul 5 împreună cu un băiat surd și mut, însă
cu o iubire nemărginită față de Dumnezeu. Cifra 5 aici reprezintă cele cinci simțuri ale omului (simțul vederii, simțul auzului, simțul
mirosului, simțul tactil și simțul gustului).
Lipsit de darul de a vorbi și a auzi, Garri (așa se numește băiatul) devine pentru Diacon un exemplu și o încercare: ,,Acolo soția va avea grijă de soțul ei, aici Teofil – de Garri, surdomutul, pe care i l-a adus în cale Dumnezeu. Sau i-a chemat pe amîndoi pentru
o nouă misiune a Lui! La plinirea vremii. Teofil a înțeles că de-acum va trebui să aibă mai multă grijă de Garri, decît de el însuși. Bietul om! Surd, mut, bolnav, măturător. O, de-ar fi Teofil măturătorul casei lui Dumnezeu în Viața eternă, din ceruri! Să măture frunzele din calea casnicilor Tatălui nostru. Dar copacii din Rai au și ei frunzele căzătoare ca și cei de pe pămînt? Și-apoi Garri ce mătură? Păcatele oamenilor fără de capăt, regrete, iubiri trădate, căințe sau deznădejdi? Dar Garri este, oare, un om creștin? N-are de unde să afle pînă nu-i va putea spune (nu
știa cum) chiar el! Sau, poate, Domnul. Teofil rămînea în așteptare” (paginile 19-20).
Pe lângă jurnalul de bolnav, Diaconul reușește să creeze un jurnal al sufletului său, în care analizează ceea ce se petrece în jur, ceea ce se petrece în Sine, dar deja dintr-o altă perspectivă, una izvorâtă din neclintita credință a Pălămarului și fortificată de bietul băiat surdomut cu o credință și înțelepciune de bătrân: ,,Ce a învățat Garri de la un Diacon începător? Domnul știe. Ce a învățat Teofil de la un creștin surdomut? Să vorbească mai puțin, mult mai puțin, tot mai puțin. Să nu omoare cu nici un cuvînt nesăbuit pe cineva. Pe nimeni, mai bine zis… Garri și-a deschis
telefonul, a scris ceva, după care i-a dat lui Teofil să citească. Erau cuvintele lui de rămas bun. Poate de rămas bun pentru viața întreagă!
Teofil a citit. Cuvintele acestea erau: Suflete, ai mare grijă ce vorbești și ce asculți! Cu bucurie sfîntă, eu, Garri, surdomutul, care se va ruga pentru tine mereu.” (paginile 90-91).
După micul roman „Pălămarul”, Traian Vasilcău ne invită să gustăm dintr-un alt mic roman-continuare – „Surdomutul Domnului”.
Această serie de romane reprezintă o căutare a omului pierdut în haosul cotidianului și o (re)găsire a Sinelui. Dacă „Pălămarul” e o inițiere în filosofia ortodoxă, cauzată de moartea privită în ochi, „Surdomutul Domnului” ne face cunoștință cu unele dintre avatarurile noului Diacon și cu ascensiunea duhovnicească a acestuia. Aflat pe o Golgotă a societății în decadență, sufletul pomenit pe neprins de veste în salonul cu numărul 6, apoi 5, învață să trăiască cu gândul la veșnicie, să ierte de șapte zeci de ori câte șapte și, cu siguranță, în cheia marii căutări proustiene a timpului pierdut, va continua să caute omul pierdut până îl va găsi în al șaptelea roman al acestei serii de romane cu sorginte
duhovnicească.
Emilia Stajila,
Critic literar,
Doctor în Filologie
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..