Zilele acestea s-a stins un mare om și un mare poet al nației. El a reușit să marcheze prin personalitatea și creația sa o întreagă generație, generația ,,în blugi”, cum îi plăcea să spună. Dincolo de controversele ce sunt legate de această personalitate, Adrian Păunescu reprezintă începutul unei speranțe în societatea românească.

Cenaclul său aducea un suflu nou, necunoscut, un suflu de libertate, de care tânăra generație și nu numai ea avea nevoie ca de apă și de aer. Dădea cezarului ce era al cezarului, ce-i drept, fiindcă altfel nu ar fi putut să existe însuși cenaclul respectiv, dar, dincolo de aceasta, cenaclul reușea să mobilizeze mase mari de oameni. Dacă la cuvântările lui Ceaușescu erau aduși oameni de pretutindeni obligatoriu, la cenaclurile lui Păunescu oamenii dădeau buzna și mai plăteau și bilete.  El reușea să mobilizeze, să creeze conștiința de unitate, de putere, de dragoste de țară și de neam. O generație disperată, o generație care a dat tribut greu de vieți omenești la granițele țării, încercând să evadeze în lumea liberă, descoperea în cenaclurile organizate de Păunescu o lume nouă și o fărâmă de speranță în propria țară. Poeziile lui și muzica pe care o promova erau incendiare. Glasul lui izbucnea ca un vulcan, muzica folk antrena participanții într-un freamăt necunoscut până atunci. Fiecare și toți vibrau pe aceeași lungime de undă și Păunescu era dirijorul, care știa cât și cum să dozeze tensiunile.

A realizat o operă imensă. În primul rând o operă de ziarist, cum puțini au realizat în cultura română. Prezent în numeroase publicații zi de zi, dar mai ales în monumentala sa ,,Flacără”, Adrian Păunescu era o voce de care trebuia să se țină cont. Aborda cele mai diverse subiecte, le analiza cu competență  și pasiune rar întâlnită. Dădea verdicte, dojenea, acuza, lovea, desființa dacă era cazul pe adversar. Poeziile nu erau artă pentru artă, ele erau exemplul cel mai curat de artă cu tendință, artă mobilizatoare de energii.

Păunescu nu scria de dragul de a scrie. Scria pentru a aborda probleme și a le găsi soluții. Fiecare poezie, fiecare vers al lui era ca un ciocan care bătea în coardele sufletului. Poeziile lui aveau ceva din mesianismul poeziilor lui Octavian Goga, ceva care electriza masele. Pentru prima dată m-am cutremurat, când am auzit-o, în 1982, pe Sava Negrean-Brudașcu, pe stadionul din Dej(CJ), în cadrul Festivalului ,,Samus”, cântând pe versurile marelui poet:

,,Dă-i, Doamne, tărie

            Unei mâini să scrie

            Biblia bătrânului Ardeal!” 

În Parlamentul României, cât și în Parlamentul European, vocea lui Adrian Păunescu era ca un tunet, iar judecățile sale erau sentințe peste care nu se putea trece.

A prezidat Congresul Spiritualității Românilor de Pretutindeni din Sala Unirii de la Alba-Iulia din decembrie 2009. Am fost acolo, la câțiva metri de el. Era ca un magnet. Atrăgea toate privirile asupra lui, domina sala prin robustețea personalității sale, prin profunzimea și tonul afirmațiilor sale. Am trăit momente de înaltă simțire românească în acea zi.

Orice i  s-ar imputa lui Adrian Păunescu, dar  în poezii, cât și în articolele sale, se putea surprinde o mare doză de patriotism. Și aceasta tocmai în perioada în care atâția trâmbițează internaționalismul, europenismul, globalismul.

Adrian Păunescu va rămâne, ca poet, scriitor, ziarist, om de televiziune și om politic o personalitate inconfundabilă și o voce distinctă în istoria culturii și societății românești de la această cumpănă de veacuri. Dumnezeu să te ierte, Adrian Păunescu!

(In memoriam : Adrian Păunescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 193, pp. 4-5; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  564 – 565; în ,,Datina”, Tr.  Severin, an.  XXIV(2015), nr.  6525(17 nov.), p.  5).

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

by

Referinţă Bibliografică

Al. Stănciulescu BÂRDA: In memoriam: Adrian Păunescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 august 2022