In memoriam: Părintele Vichentie

De când mă ridicasem  printre copiii satului şi Părintele Ionică Sfetcu se convinsese că am ,,călcătură de preot”, părinţii m-au dus aproape în fiecare an, de hramul de la 29 August, la Mânăstirea Schitul Topolniţa. Era cea mai apropiată mânăstire de satul meu. La Tăierea Capului plecau de la Bârda zeci de consăteni spre mânăstire. Unii mergeau pe jos, alţii în căruţe sau care, alţii călări pe cai. Străbăteam Bremăna cu nisipul ei fierbinte, treceam apoi prin satul Baloteşti şi ajungeam la umbra codrilor şi la răcoarea Topolniţei. Ne spălam în undele pârâului şi stingeam arşiţa, care ne pătrunsese în mădulare, apoi plecam veseli spre locul de destinaţie.

La mânăstire era întotdeauna lume  multă. Noi ne duceam din ajun, de pe 28 august. Şedeam noaptea la slujba de priveghere până târziu şi în lumina slabă a lumânărilor vechiul locaş avea ceva de taină, care te pătrundea şi te înălţa. La strană se înghesuiau mulţi şi cântau alături de cântăreţi. Unii ştiau , într-adevăr, să cânte, alţii  se ţineau cum puteau după cei experimentaţi. În sufletul tuturor, însă, se simţea acel fior de sfinţenie. Simţeam că e un loc aparte, că e un loc sfânt şi socoteam că doar prin rugăciune şi cântare ne descălţăm sufletul  de balastul grijilor şi întinăciunilor lumeşti şi-l puteam lăsa să se înalţe sprinten pe  scara ce ne ducea către cer. Eram copil, dar simţeam răcoarea duhului cum ne umbreşte sufletul ca o mângâiere şi asta mă făcea să stau cu stoicism ore în şir în picioare, ca să ascult slujba.

Când era cald afară, după ce se termina slujba de priveghere, întindea fiecare pătura sau hainele pe lângă biserică sau prin curtea mânăstirii şi se odihnea până dimineaţa. Când se aşternea liniştea peste tot şi peste toate, rămânea doar  Topolniţa să-şi spună poveştile în noapte cu clipocitul ei molcom. Aerul tare al munţilor ne pătrundea fiinţa şi ne dădea puteri nebănuite până atunci. Când era ploaie sau frig, părintele Graţian, egumenul mânăstirii, ne dădea voie, nouă, pelerinilor, să rămânem în biserică. Aşteptam tăcuţi , moţăind pe scaune, iar alţii întindeau câte ceva pe lespezile bisericii şi-şi căutau odihna. A doua zi începeau din zori slujbele de dimineaţa şi până către amiază rugăciunea cântată, rostită, şoptită sau gândită susura neîntrerupt spre ceruri.

Omul  care-şi făcea simţită prezenţa peste tot era egumenul mânăstirii, Părintele Graţian. Era voinic, puternic, plin de viaţă, autoritar, mereu cu griji şi cu probleme. Umbla de colo până colo dând dispoziţii  scurte, asemenea unui  comandant pe câmpul de luptă. Nu – şi găsea liniştea până nu se convingea că toate sunt împlinite până în cele mai mici amănunte. Îi cunoştea pe cei mai mulţi dintre cei prezenţi, le zicea pe nume şi lumea îl asculta supusă, respectuoasă. În zilele acelea de hram, părintele Graţian era  un adevărat prinţ al locurilor şi al oamenilor de la Schitul Topolniţa.

În umbra părintelui Graţian şedea părintele Vichentie. Nu-mi vine să cred că fusese cândva şi tânăr. Zeci de ani, cât m-am dus  din vreme în vreme la mânăstire, părintele Vichentie era tot acolo şi vârsta lui parcă se oprise pe undeva pe la 70-80 de ani. Era întotdeauna, cât l-am cunoscut, tot înalt şi uscăţiv, tot sfios şi cu multă bună-cuviinţă, tot cu barba lungă, albă, tot cu pletele argintii bătute de vânt. Se deosebea complet de părintele Graţian. Dacă cel dintâi  inspira forţă şi autoritate, cel de-al doilea era chipul smereniei şi al supunerii. Părintele Vichentie nu poruncea nimănui. Îl privea pe fiecare ca pe-un superior al său şi-i vorbea ca atare. De fapt, vorbea dacă era întrebat, altfel îşi vedea de ale lui, tăcut, vorbind doar cu sine însuşi, ori cu Dumnezeu. Odată l-am auzit spunând ceva din trecutul său, o amintire fugară din anii tinereţii. Parcă-l văd şi parcă-l aud, deşi au trecut mai bine de patru decenii de atunci:  „Eram fecior pe-atunci şi trăiam în satul meu, undeva, la poalele munţilor. A venit într-o zi părintele Graţian să strângă ajutoare pentru schit. Se construia ceva aici şi avea nevoie de multe. Îi dădea lumea, fiecare ce avea şi ce putea. Părintele  a întrebat dacă vrea cineva de prin partea locului să se ducă cu el la mânăstire. Venise din Ardeal şi încerca să readucă la viaţă mânăstirea. Mai înainte de părintele Graţian, mânăstirea  fusese o vreme pustie. Nu s-a dus nimeni cu părintele stareţ. După ce – a plecat, m-a cuprins aşa o înduioşare, până la lacrimi. Cum să stea singur acolo la mânăstire, mi-am zi eu atunci. Să n-aibă cu cine schimba o vorbă! M-am hotărât şi am venit încoace  şi aşa am rămas până astăzi!”

Aceasta era povestea părintelui Vichentie, biografia lui. Cred că foarte puţin ar mai fi avut de spus. Nu ştiu dacă făcuse vreo şcoală. Oricum, şcoală teologică nici vorbă. El vorbea credincioşilor, când aceştia îl întrebau ceva, din cele ce auzise, ori din cele ce gândea el singur, pe  baza  unui sănătos  fond teologic, moştenit din familie, ori căpătat de-a lungul anilor, prin participarea la slujbele zilnice. Părintele Vichentie învăţa teologie pe cei din jur mai mult cu fapta decât cu vorba. El era un trăitor al învăţăturii  creştine. Faţa lui iradia pace, bunătate, iertare. Răspândea tuturor o rază de bucurie din bucuria lui, pe care o purta în suflet. Nu cred că se certase vreodată cu cineva. Sunt  sigur, însă,  că  nu duşmănise şi nu invidiase pe nimeni. Parcă se coborâse din altă lume şi din alte vremi. Într-o lume în care era atâta ură şi atâta încleştare, într-o lume în care atâţia se ridicau pe mormintele altora, Părintele Vichentie era mulţumit de tot şi de toate. Mulţumea lui Dumnezeu că există, pentru fiecare zi şi pentru fiecare clipă trăită, mulţumea cu vorba ori cu privirea fiecărui semen  că-l rabdă. Era în stare să plângă pentru durerea  fiecăruia, să se bucure de bucuria tuturora. Se ruga pentru el şi pentru ceilalţi  şi, dacă ar fi putut, cu siguranţă că ar fi luat asupră – şi durerile şi necazurile tuturora.

Când îl vedeai, ori când îl auzeai, simţeai că te cuprinde o linişte şi o pace interioară, o încredere că Dumnezeu îţi va auzi şi ţie rugăciunea şi-ţi va întinde mână de ajutor. Părintele îţi dădea curaj să te întorci în lume, să lupţi şi să învingi. Simpla lui prezenţă era vindecătoare de suflet.

Cu oarecare timp înainte de a pleca  pe tărâmul celălalt, părintele Vichentie a fost hirotonit preot. Atunci şi-a împlinit mai bine menirea. Slujea frumos la slujbe, cu smerenie şi cu răbdare, cu bucurie interioară, ce i se citea pe chip de departe. Ca duhovnic, era în stare să asculte ore în şir, de dimineaţă până seara, pe fiecare în parte, cu toate păcatele şi cu toate necazurile lui. Îl înţelegea pe fiecare, ca unul care se luptase el   însuşi  cu greutăţile vieţii, iar epitimiile lui erau ca o consolare, ca o mângâiere chiar.

Când Dumnezeu a socotit potrivit, l-a chemat la Sine, să-i bucure sufletul de lumina cea neapropiată. Au trecut anii, dar părintele Vichentie trăieşte parcă şi azi la Schitul Topolniţa. Îl văd în gând cei ce trec pragul mânăstirii, îi simt mângâierea şi-i sărută amintirea. El face parte din acei oameni duhovniceşti puţini, pe care i-au avut părţile noastre, dintre acei oameni care te pot convinge că cerul nu este aşa de departe, iar urcuşul  scării  dintre pământ şi cer e posibil.

Dumnezeu să te răsplătească, Părinte Vichentie, şi neştearsă să-ţi fie amintirea, iar exemplul vieţii tale să fie sămânţă cu rod înmiit în sufletele noastre![1]

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Părintele Vichentie, ÎN ,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 176, pp. 3-4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  V, 2012, pp.  277 – 280;

by

Referinţă Bibliografică

AL. STĂNCIULESCU BÂRDA: In memoriam Părintele Vichentie/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 septembrie 2022