Cornelia Păun Heinzel : “Ambiţiile Cristinei”   din ciclul “Vivant professores !” – Partea a doua

Cristina gândi deprimată: „Nu se poate, să nu mai fiu eu, directoarea Colegiului. Se spune că totul în viaţă se plăteşte, dar eu nu pot să cred, că mi-a venit mie, nota de plată, atât de repede. Am furat fără limite, am făcut excrocherii şi matrapazlâcuri cu carul, atâţia ani, fără probleme, mi-am promovat oamenii mei şi am distrus destine iar unii dintre cei care mi s-au opus au trecut în lumea celor drepţi, de supărare, ca domnul Heinrich, profesor venit din străinătate, care şi-a dat seama cu ce mă ocupam… De mică am ştiut că dacă voi fii rea, vicleană, şmecheră voi reuşi în viaţă şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Planul meu a fost perfect, ca la carte. Mi-am organizat în şcoală un grup mafiot tip Berevoieşti, mai puternic decât originalul binecunoscut şi pe care dacă l-ar cunoaşte, ar fi invidioşi chiar şi mafioţii americani, japonezi, ruşi sau cei din cartelurile sud-americane. Gruparea mea de bază era puternică. Am constituit-o din mamele elevilor, care nu au serviciu şi care trăiesc de azi pe mâine, din alocaţiile şi bursele copiilor proprii, dar şi din ale celor pe care i-au primit datorită mie, în îngrijire. Mâna mea dreaptă, în fruntea tuturor era magnificul domn Şnapanul, preşedintele Comitetului de părinţi, cu care făceam afaceri grozave şi care trăieşte împărăteşte împreună cu toată familia sa, din cărţile editurii sale, foarte scumpe, pe care le vindea elevilor şcolii, obligaţi de mine să le cumpere. Mi-am făcut filieră mafiotă solidă, începând cu grădiniţa mea particulară, dorită de mulţi, renumita ”Muttiundvatiperversul” – la care trebuiau să plătească din greu părinţii copiilor aspiranţi la statutul de elev sau elevă în colegiul meu – grădiniţă la care nu aş fi avut drept din punct de vedere legal, fiind directoare simultan la o unitate particulară de învăţamânt şi la un colegiu de stat. Dar eu am funcţionat la amândouă instituţiile, fără să am probleme.

Ca să primesc numirea de directoare m-am sacrificat din plin şi l-am luat de soţ pe Vasile Tescovină, după ce acesta şi-a băgat în mormânt nevasta, deşi ştiam cât este de nebun – că se îmbată des şi că atunci, fuge în jurul bisericii unde slujeşte ca preot, cu cadelniţa în mână şi cu şliţul desfăcut, arătându-şi fără pudoare toate dedesubturile sale enoriaşilor, în special enoriaşelor, care evlavioase îşi fac cruce şi îşi spun în gând, cu sfinţenie: „Ce dotat este preotul nostru ! Ştie slujbele la perfecţie şi când este în stare gravă de ebrietate ! ”. A fost o uniune profitabilă pentru amândoi. Pe mine mă interesa să ocup funcţia de conducere, Vasile dorea să aibă cineva grijă de copiii săi. Eu cred că m-a şi plăcut, chiar dacă am peste patruzeci şi cinci de ani şi m-am  ridat destul de mult. Doar mă pricep să atrag bărbaţii. Pentru a fi bun manager, am făcut cursuri de perfecţionare în această direcţie – „ Cum să cucereşti bătrânii” şi ştiu să fixez interlocutorul cu ochii mei albaştri, să mă uit galeş în ochii lui, să-mi dau ochii peste cap, să-mi ţuguiesc buzele atunci când vorbesc cu el şi să-mi unduiesc vocea ca un trup ce dansează voluptos, în timp ce mă joc cu buclele părului meu, roşu ca focul, vopsit desigur. Aşa că, ridurile datorate vârstei sunt neglijabile. Oricum la moşi aveam experienţă de la vârsta de cincisprezece ani, de când mi-am început viaţa sexuală. Un vecin bătrân, mi-a oferit nişte bani şi cum îmi doream să mănânc şi eu nişte prăjituri, am cedat imediat. Pentru mâncare eram şi sunt în stare de orice…

Am rezistat eroic şi când a venit la mine frumosul şi atrăgătorul poliţist Prapore, supărat că Vasile al meu i-a pipăit îndelung, sub fustă,  frumoasa şi tânăra soţie, când aceasta a venit la el la biserică, pentru spovedanie. Bărbatul a spus, că de acum încolo se vor muta, atât el, cât şi nevasta, la o altă parohie. Sigur că, eu am văzut lucruri mai înfricoşătoare la Tescovină decât alţii, doar locuiesc cu el în aceeaşi casă… de fapt, numai uneori, pentru că, fiind directoare, nu prea am stat pe acasă. Ce, eram proastă să-i cresc copiii ? Noi, nu ne vedeam decât rareori şi atunci ieşea totdeauna cu scântei. Ne certam şi până nu ne pocneam unul altuia câte una, nu ne linişteam. Că amândoi suntem iuţi la mânie şi slobozi la gură. Merita însă să îndur orice, pentru funcţia deţinută. Aceasta a fost ambiţia mea dintotdeauna. Ea era totul pentru mine. Şi mai este şi acum, încă. Dar acum… m-au destituit… Cred că îmi voi da demisia. Eu, Cristina, fata servitoarei, nu pot suporta o astfel de cădere, o aşa umilinţă, să fiu doar o simplă profesoară, nu un mare manager de colegiu şi nu în orice colegiu, unul de lux ! Şi etnic pe deasupra ! Nu al oricărei etnii ! Al uneia speciale, cu care eu nu am nimic în comun, nici în clin nici în mânecă, doar simplu fapt că am învăţat limba, din şcoală. Dar nu prea bine. A trebuit să plec, să fac liceul în altă parte.

Profesorii au spus că nu am nicio şansă să iau examenul de admitere în treapta întâi,  că nu prea am învăţat limba bine şi să dau concurs în altă parte. Aceasta a fost răzbunarea mea. Eu, Cristina, fata servitoarei, să ajung în epoca aceasta minunată, directoarea unităţii de învăţământ, de la care am fost nevoită să plec. Toată viaţa mi-a fost foame. Mama mea câştiga foarte puţin. Prefera să stea mai mult pe acasă, că nu prea se omora cu munca. Lucra numai uneori. Am urmat facultatea, aşa cum fac toţi oamenii în ziua de azi. Şi pentru a deveni profesoară, am avut prioritate, tot datorită mamei şi am fost selecţionată în programul “The Best Idiot”, cu care am fost titularizată pe postul de profesoară, fără concurs, în Colegiu. Mi s-a acordat însă facilitatea, să fac împrumut la bancă, să-mi plătesc postul, aşa cum fac majoritatea celor care în realitate, nu ar trebui să ocupe locul respectiv de muncă, dar suplinesc lipsa lor de competenţă, cu banii daţi pentru ocuparea acestuia. Trebuie să îţi doreşti însă, atât de mult acest lucru, încât să fii capabil să lucrezi pe gratis, toată viaţa. Aşa că, eu tot nu am avut bani de mâncare, să mă satur. Iar când am avut ocazia să-l iau de bărbat pe Tescovină, nu am pregetat deloc, pentru că ştiam că procedând astfel, mi se deschid drumuri noi. Atunci am înfiinţat amândoi, la iniţiativa mea, pentru că beneficiam de priorităţi, grădiniţa ”Muttiundvatiperversul” iar eu am primit curând şi postul de conducere mult visat – cel de directoare a Colegiului în care funcţionam. Pentru mine, care stăteam tot timpul nemâncată, am crezut că, în sfârşit, o să mănânc şi eu pe săturate. Dar nu a fost aşa. Postul de manager m-a costat destul de mult şi a trebuit să fac un nou împrumut la Bancă. Pe care l-am achitat destul de rapid. Scoteam bani cu vârf şi îndesat de la părinţii elevilor, care doreau să aibe copiii în colegiul meu. Taxa fixată de mine era fabuloasă. Ipotetic, aş fi putut trăi în lux din ea. Dar să mânânc să mă satur, tot nu am reuşit. Vasile al meu, un zgărcit, mai ceva ca vestitul Hagi Tudose, mă punea să postesc tot timpul. El se îndoapă cu bunătăţi, de la biserică, bea tot timpul, iar eu sunt obidită şi lihnită de foame. De aceea mi-am propus să fac o cantină în liceu, să mânânc şi eu o dată în viaţa mea, ca lumea. Şi după ani de zile, când am reuşit, în sfârşit, să-mi văd visul cu ochii, am fost imediat destituită din post şi înlocuită ! Ce colegi nerecunoscători ! Câte nu am făcut pentru ei ! Dar numai pentru unii. Pe alţii i-am şicanat cât am putut eu de mult.

Când vreau, pot să fiu răutatea personificată ! Tocmai când credeam că pot face absolut orice, fără să dau socoteală nimănui vreodată… Aşa că mi-am continuat manevrele. Am pus femeile din grupul meu mafiot tip Berevoieşti, să facă mare tărăboi cu destituirea mea, că ele tot se plictiseau stând pe acasă. Mi-au sărit imediat în ajutor. Doar primeau banii pentru traiul zilnic datorită mie şi au făcut scandal, exact aşa cum le-am povăţuit. Le-am învăţat să ţipe peste tot : „Aici, în colegiu sunt numai copii de personalităţi ! ”.

Odraslele lor nu învăţau deloc, veneau la şcoală numai să  urle,să ţipe,să distrugă tot din jurul lor, dar primeau burse de merit, pentru că eu obligam profesorii, să le dea numai zece.

Şi profesorii aduşi de mine au încercat să mă susţină, au făcut chiar grevă. În special preferatul meu, Cristişor cel oacheş, pe care eu l-am făcut profesor de matematică, drăguţul de el,  după ce acesta şi-a cumpărat o licenţă, iar eu l-am transferat din postul de administrator de şcoală, direct în cel de cadru didactic, cu legea lui Gropăciune – absolventul de Şcoala Complementară, la care mergeau cei pe care nu prea îi ducea capul la învăţătură – care a dat managerilor de unităţi de învăţământ puteri dumnezeieşti: să facă escrocherii, să fure fără a da socoteală, să mintă că un post este titularizabil, atunci când el nu există în realitate şi să declare ca netitularizabil, unul care este într-adevăr pentru a-şi aduce în acest mod, incapabilii în şcoală, pe mulţi bani. L-am titularizat pe iubitul meu Cristişor, fără ca acesta să dea vreun concurs în viaţa lui şi fără să cunoască vreun bob din limba etniei reprezentate în colegiu. Cu el îmi mai scăldam eu ochii, să văd şi eu în preajma mea un bărbat ceva mai tânăr şi mai viril, că Vasile al meu nu prea este un bărbat de admirat. Dar aşa sunt toţi profesorii aduşi de mine. Habar nu au idiomul ce ar trebui cunoscut. Eu, cu grupul meu mafiot le-am dat certificatul de trecere a probei de limbă. Doamna pensionară Şmen, preşedinta comisiei de limbi, făcea totdeauna ceea ce-i spuneam eu. Dacă m-ar mai fi lăsat puţin în post, transformam tot colectivul profesoral în oameni, care nu cunosc de niciun fel idiomul. Păcat că doamna profesoară Alutimpitu a trecut recent în lumea celor drepţi. Femeia mă susţinea cu ardoare, în toate ticăloşiile pe care le făceam. Doar era şi ea, la fel ca mine, rea, şmecheră. Şi,  desigur avea multe avantaje, fiind în grupul meu mafiot.

Am titularizat cu articolul “Şpaga pe faţă” din legea lui Gropăciune şi pe profesoara de fizică, care nu a susţinut niciodată în viaţa sa vreun concurs de titularizare, dar primea anual post de suplinire. Femeia reuşise să posede o licenţă în “Fizică” acum, când nu mai vrea nimeni să meargă la această facultate – la care profesorii sunt disperaţi că ar putea să rămână fără o bucată de pâine şi se bucură de oricine le vine ca student. Cum profesoara nu ştia să ţină o lecţie, am rezolvat o mare tâlhărie. Am reuşit să o titularizez fără inspecţie, probă obligatorie la concursul de titularizare. Şi nu numai atât. Pentru că femeia habar nu avea de fizică, am aranjat să dea proba în limba specifică colegiului. Nici acest idiom nu îl cunoştea prea bine. Dar nu exista nimeni care să îi poată verifica lucrarea la concurs, să vadă că nu ştie nimic, pentru că în comisie nu era nicio persoană cunoscătoare a disciplinei în această limbă. Cei care cunoşteau limba nu cunoşteau nimic din conţinutul fizicii. Iar cunoscătorii într-ale fizicii nu ştiau idiomul. Aşa că nota acordată a fost din burtă. Am reuşit astfel să o titularizez fără inspecţie, dar şi fără a avea habar de fizică şi de idiomul stipulat în probe. Ce grozavă am fost ! M-am lăudat cu tot ce am învârtit, chiar în Consiliul Profesoral. Doar eu, Cristina Pizzicato Tescovină am fost în stare de aşa o mare realizare. Mă jucam cu toţi după bunul plac, cum doream eu. Şi dacă cineva dorea să comenteze ceva, eu îl şantajam. Mă pricep de minune la aşa ceva. Acum, însă, când au dovezi clare că am furat nemăsurat… Dacă nu mă potolesc, cine ştie ce păţesc. Toate ilegalităţile făcute de a lungul anilor ca directoare sunt binecunoscute. Am fost învinsă de data aceasta. Dar eu sunt prea a dracului să mă las. Mama mea conducea mătura, eu sunt născută însă, pentru a conduce ceva deosebit, pentru a conduce instituţii, destine, vieţi…

Notă : Aceasta este o povestire . Orice asemănare cu fapte, personaje, locuri este pur întâmplătoare, deși se știe că uneori viața bate filmul și realitatea poate fi uneori mai crudă decât povestirea scrisă, literară.

by

Referinţă Bibliografică

Cornelia Păun Heinzel : “Ambiţiile Cristinei” din ciclul “Vivant professores !”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 20 aprilie 2017