La mulți ani binecuvântați, iubiți învățători, luminători de suflete!
Amfora vieții noastre
(dedicată luminătorilor de suflete)
În răvășita mare a vieții noastre scurte,
Găsim și dumnezeii bătăilor de val:
Sunt peștii împărțindu-și fărâmele din turte
Cu el, flămând nisipul, tot așteptând la mal.
Sunt amfora din care se-mpărtășește-o lume:
Și pruncul ce așteaptă în păsu-i, pe răzor,
Să îi așeze-n gânduri lumina prinsă-n spume
De zbuciumate unde, care nicicând nu mor.
În neuitații dascăli stau stele fără număr
Și soare ce n-apune în veșnicul lui drum;
Și, -n fiecare, -i scoarța destinului, un umăr
Pentru-nsetat copilul, atras de nou parfum.
În fiecare scoică, ce țărmu-l înstărește,
Stă ramură din cerul aici adânc pătruns;
Și, dacă n-ar fi mâna, să scoată (ca un clește)
Nepieritoarea perlă, ai fi de nepătruns.
Doar el, învățătorul, rămâne-a fi și stâncă,
Și-a bolții rapsodie, în harpe răsunând,
Și, -atunci când rana-ți plânge, balsamu-i te-unge încă;
În clipe de tăciune, îți sună sfatu-i blând.
Când mulți își strâng nectarul, fără-a-mpărți cu alții,
Doar el, îndrumătorul, se-oferă făr-regret
Și poartă, fără-oprire, în neștiute spații,
Un suflețel din puștiul în zborul lui discret.
Din inima-i blajină, din gându-i, se-ntrupează
Un rug ca și un sfeșnic în sânge de școlar;
În mugurii iubirii (rămasă pururi trează)
Stau anii din buchetul febril, în calendar.
Timid, sfătuitorul, ni-i testamentul vieții,
Un ideal ce ninge pe pleoape ani întregi;
Ni-i raza lin căzută pe văruiți pereții
Cocioabei oropsite de căutări pribegi.
Și-atât cât avem ziuă în nopți, avem și darul
Lăsat peste petale de nobil trandafir;
Din tâmpla lui sorbi-vom, c-o-ntreagă lume, harul,
Pân-hrubele din suflet ni s-or plini cu mir.
Autor: Geta Lipovanciuc