A fost o vreme când iarna mă scotea la plimbare cu alaiul frisoanelor…! Rugineau sub ochii mei copacii, mureau frunzele, se coceau viile și țâșnea șuvoiul de miere din prisăcile de pe araci, până când cobora în ropote bruște iarna. Emoțiile de toamnă mă petreceau în pragul oaspeților la care o așteptam. O chemam…! Chiar dacă ar fi venit și fără să o chem, mi se zvântau obraji ca de dorul sărutării, chemând-o. Mă aprindea în ochi, mă zvârcolea în gând nerăbdarea, până sosea…!
Iernile din alte vremuri ca din alte lumi, erau în trei locuri deodată: în suflet, în timp și în rai. Învățam de la frig îmbrățișarea și de la singurătate drumul către dragoste…! Ascultam inima când era viscolită și cerea vin fiert, ca o mână întinsă…! Găseam în vin jar dulce și mireasmă! În gerul iernii se întoarcea la matcă dorul…!
Eu refuzam să mă acomodez cu ipoteza ce m-aștepta în brațele goale ale nimicului și-ale nimănui. Nu mă lăsam ademenit cu ruga, clopotul, colacul și verdeața…! Nu gustam din amăgiri de la alții, eu aveam amăgirile mele. Iubeam ca și acum iarna cu zăpadă, nu vara cu verdeață. Auzisem despre verdeață pe la înmormântări. Și mă întrebam ce mai face cu verdeața mortul?! Mă învârteam în horele mărgelelor savuroase din pahar și n-aș fi dat pe făgăduieli legendare aurul roșcat al viei rumenite și grele de mir dulce și-nveselitor. Pentru nimic în lume nu-mi doream o iarbă verde din care pasc turmele.
În niciun caz! Eu pofteam să nimeresc pe lumea cealaltă nu în loc cu verdeață ci-ntr-o cramă întunecată și friguroasă, în care îmbătrânește soarele pentru cupe. Și mai doream un tărâm cu zăpadă mare, cu potop alb de ninsoare, cu îngheț, să-mi trosnească oasele, ca vinul să le frăgezească…!
Doamne uită-te mai bine la noi în vremea de acum, că și anotimpurile s-au învățat de la femei să fie infidele. Toate, fără nicio excepție, primăvara, vara, toamna și iarna se joacă de-a capriciile de când le-ai lăsat, Doamne, de capul lor…! Nu mai sunt punctuale la întâlnire, vin când vor ele, sau nu mai vin deloc. Uneori vin câte două împreună, confundate una cu alta, deghizate ca niște coconete ce exagerează cu machiajul, încât nu mai sunt nici una nici alta…! Anotimpurile de azi seamănă cu patru femei din viața mea: una a întârziat la venire, alta a întârziat la plecare, alta a venit și n-a stat mult, iar alta n-a mai venit deloc…!
Nu cred c-o să mai ningă ca altădată. Încep să uit cum ningea de frumos…! Hai, iarnă, înhamă zimbrii la sania cu tălpi dilatate de trândăveală și să zburăm iar la drum prin zăpada pufoasă ca floarea de salcie, albă ca fecioara înainte să fie vinovată, înghețată ca gândurile după ce sunt vinovate, efemeră ca dragostele și păcatul! Hai, păsări albe, zburați toată iarna noastră, învățați-ne să ne încălzim în zbor, învățați-ne să cântăm în zbor, învățați-ne să trăim în zbor, până murim în zbor să zburăm neîncetat, iar prima noastră coborâre să fie ultima. Hai, păsări albe, învățați femeia să fie ninsoare și iarnă, căci numai ninsoarea și iarna mai sunt curate și mai zboară într-o lume în care târâșul este primul și ultimul mers al omului contemporan…! Hai, cai albi, să rupem zăbala, s-o facem potcoave, să zvârlim frâul, să-l facem flacără, să sugrumăm nechezatul, să-l facem chiot, să avântăm coama, s-o facem dragoste, să zvâcnim galopul, să-l facem dor, să spargem norii, să-i facem drum, să asediem cerul, să-l facem cucerire și-abia după aceea, voi la iepe din rai, unde e iarbă, eu la femei din iad, unde e vin, să ne primim neodihnita fericire…!
Nu cred că mai știe iarna să ningă cu stele albe și cu flori de bumbac, nu cred că mai zburdă prin aerul țesut cu raze de soare polar precum iezii de ren pe platoșele de gheață siberiană.
Ce bine, ce fericire, ce frumos că venea iarna…! Nu învățasem încă ce e așteptarea fără speranță, ce e șicana întârzierii, ce înseamnă să mergi la întâlnire cu dragostea și curajul la rever, să te uiți la umbra ta ca la singura prezență corectă la întâlnire, să stai cu un pas a sprijinire cu celălat a plecare să-ți arunci ochii împrejur, să înțelegi că n-a venit pe cine aștepți, să-ți iei umbra credincioasă și să te întorci în singurătatea din care-ai apărut la întâlnirea cu nimeni…!
Așa-s anotimpurile azi. Seamănă cu cineva de la care m-am antrenat cu așteptările degeaba de mai târziu, puține în sine, dar destule în chinul sufletului meu!
Aștept iarna de acum ca pe anotimpul unei povești, ca pe stelele albe și ca pe luna albă ce-nfloresc în norii albi și cern buchete albe în aerul înghețat, ca și cum pruncii, îngerii și-ndrăgostiții ar scutura în rai cireși înfloriți.
Ce minunat de albă e iarna! Albă ca o nuntă cu miliarde de miliarde de mirese, cu miliarde de miliarde de miri, cu miliarde de miliarde de lumânări de nuntă, cu miliarde de miliarde de trandafiri albi, cu miliarde de miliarde de bomboane albe, cu miliarde de miliarde de cupe albe, cu miliarde de miliarde de cununii albe, cu miliarde de miliarde de sărutări de iubire, de cântece de nuntă, de strângeri în miliarde de miliarde de brațe de îngeri și de aripi de îngeri, și de miri și de mirese cu înger în inimi… Albă ca și cum culoarea alb învelește cu pielea ei albă pământul învinețit de frig.
Iarna e drumul omului din sine în sine, din viață în viață, din adevăr în adevăr…! Căci din moarte renaște în uterul naturii natura însăși…!
Dar unde-i iarna vremurilor pe care nu le-am trăit lacom cât ar fi trebuit, neînvățând din experiențele pierderilor irecuperabile?! Cine mi-a luat iernile nu voi ști niciodată, iar cine mi-a transferat un Polul Nord în viața mea nu mai vreau să știu…!
Tragedia umană este să aștepți și să ascunzi toată viața o iubire secretă. Să ți se pară că ești născut ca să aștepți, să înțelegi că o anume întâlnire din viața ta este așteptarea cea mai lungă și se poate să nu mai aibă loc niciodată. Și totuși să nu spui nimănui, căci dacă ai spune ai răspunde amăgirii celei mai mari cu răzbunarea cea mai crudă…! De ce-ai face asta când și dac-ar veni, așteptata ta n-ar mai putea fi a ta, nu mai are ce să îți aducă din ce ai ratat, n-ar mai putea fi ea, va fi o străină, iar străina e a nimănui din lumea ta, e a tuturor din lumea ei!? Ce rost ar mai avea iarna să plece-n vizită într-o țară unde este deja o altă iarnă, pentru totdeauna?!
Eu parcă sunt mai consecvent cu a aștepta pe cine nu vine și a primi pe cine nu aștept…! Dar am înțeles prea cu întârziere că dacă toate femeile s-ar ține de cuvânt, așteptarea nu ar mai avea cu ce să se hrănească! Ea m-a învățat ce este obișnuința, ea mi-a arătat prima dată amăgirea în chipul ei natural: femeia!
Și, iată, azi, anotimpurile sunt ca femeile din viața mea, ce dansează distractiv pe ringul sufletului meu. Vin când vor, vin târziu, vin împreună, nu vin deloc…, sunt de capul lor și nu le pot clinti din jocul acesta căci eu nu pot schimba ciclurile și capriciile naturii, nici lumea…!
Și totuși, mai aștept o iarnă cum erau iernile nu cum se prefac ele că sunt ierni…!
Ce iarnă frumoasă aștept să vină…! Ce iarnă veselă, ce iarnă dorită…! Cât mai sunt, să nu întârzie, să vină la vremea ei, pentru că în lumea fără anotimpuri nu voi mai avea ce aștepta!
Și totuși, femeilor, așteptatelor, amăgitoarelor, nici cu anotimpurile nu mai semănați. Ele au început să fie mult mai blânde și foarte călduroase…!
(Foto: https://ro.pinterest.com/pin)
Aurel V. ZGHERAN


