Ce dramatic strigă omenirea la moarte să se îndure…! Iar moartea nu aude. Tace şi loveşte cum jefuieşte toamna pădurea! Trece prin copacii ei, îi înfrigurează, îi prădează, îi scutură, îi lasă goi şi singuri, nu mai rămâne nimic în urmă! Întocmai trece prin oameni viaţa cu moartea de braț!

Pe unii îi urcă la extaze, îi sărută cu liliac de noroc, şi-i umple cu bogăţie, pe alţii îi izbeşte de pământ, le iroseşte floarea norocului, îi dezolează, îi moare, îi uită, îi duce-n neant nefericiţi, ca şi cum n-ar fi fost niciodată! Viaţa şi moartea sunt sore, nu contraziceri, dar când ultima îi ia locul primei, pretimpuriu şi dramatic, sunt duşmance.

Ziua în care pierdem pe cineva drag e punctul terminus al unui drum între o inimă şi altă inimă, este totodată conciziunea tuturor întrebărilor din lume într-una singură: unde este omul drag când nu mai este nicăieri?! Dacă l-am găsi şi-n jar, l-am scoate cu mâna, dac-ar fi în pământ am săpa şi l-am lua cu sânul, de-ar zbura în cer am lungi privirea şi l-am coborî cu ochii plânşi, pentru că pe toate le făptuieşte omul, numai ceea ce moartea devastează nu mai poate reface.

Frumoasă ca un bujor sălbatic pe o câmpie cu cimbrişor, caldă şi omenoasă ca o moşiereasă basarabeană, bună, cu glas de liră sfinţită cu umbra săruturilor nesărutate, ţinute pentru când n-au să  mai aibă gură, cântăreaţa de muzică populară, ușoară, romanţă, de estradă…, Ana Barbu, s-a stins, cu flori de lăcrămioare şi nenoroc în soartă. Cânta ca pasărea raiului rănită de avatarurile lumii, îi zbura vulturul dorului pe elitre de glas, îi cânta sufletul luptat de cruzimile bolii…

Se zbătea eroic în braţele sugrumătoare ale unei suferinţe corporale ce-o măcina cu fărâma şi nu se vedea: ea cânta, surâdea, iubea, spera şi iar cânta… poate nu ştia, poate ştia că seara lebedei coboară mai grăbit pentru ea! Cuvântul se oprește când ne gândim la Ana Barbu, nu mai poate fi rostit decât cu silabe şi cu noduri, pe când lacrimile se revarsă peste digul ochilor tristei mame, tristelor fiice, zdrobitei familii a sa de acasă, ce-o va aştepta zadarnic să se întoarcă din zarea coborâtă dedesubtul pământului de unde numai Ana nu va mai veni niciodată, doar zarea, în fiecare dimineaţă, la celălalt punct cardinal ivindu-se.

Zi lugubră (18, mai, 2015), venită ciclic din culcuș de tâlhari ai lui Cronos, pe când Ana era furată din lume, definitiv şi trist! În miezul acestei zile, ne-am adus aminte că moartea nu vine din ecou mitologic, e reală, cum suntem, e de crezut, cum credem în noi, e de răbdat şi de nerăbdat, pentru că suntem clădiţi să răbdăm moartea celorlalţi, iar pe a noastră să o rabde altcineva.

Așteptam telefon de la Ana Barbu și am primit veste din împărăția raiului unde se mutase. Așteptam să o sun și să îmi răspundă „da, dragule”, dar tăcerea e răspunsul mormântului…!

Moartea Anei Barbu trebuia să mai aştepte atât de mulți ani! A venit prea devreme şi ne-a dovedit că revine întocmai atunci când răzbim, uitând-o! Ana Barbu ne-a părăsit, părăsită fiind la rându-i de propria viaţă, epuizată cu repeziciunea fulgerului… Fără preget şi-a dat neantului zilele, secundă cu secundă, şi a zidit, ca să lase în urma ei cântece pentru cei rămaşi! Nici azi nu pot spune adio, deși e tot ce se mai poate spune…!

Mai lasă, moarteo, lumea în pace, că nu-i a ta…! Lumea ta-i tăciune și cenușă, nu-i viață și iubire, tu de fapt nu ai lume, tu numai ai uzurpat puterea de a întoarce omul în lut, tu numai lutul poți să-l reclădești din făptura Lui Dumnezeu, zidarii tăi sunt diavolii, tu ai mutat lumea în mormânt și ai călcat în picioare plânsul omului, ai ridicat boala la putere și te-ai făcut soră de cruce cu durerea și vaietele…! Tu n-ai, moarteo, părinți, tu n-ai, moarteo, copii, tu n-ai, moarteo, prieteni, tu nu ai Dumnezeu, tu nu te ai decât pe tine, căci tu însăți aparții morților, ești singurul dintre morți ce ți-ai făcut casă în trupul omului, o casă tâlhărită de tine, moarteo, în care te lăfăiești, prefăcând-o cuibarul urgiilor tale, hapsâno…!

Dar ce ți-a făcut ție, moarteo, acea blândă, iubită cântăreață cu glas de violoncel scufundat într-o duioșie precum un nor afânat ce crește din durere și lunecă spre singurătate și se cristalizează și cade în grindină înghețată și se topește și se scurge-n pământ…! De ce-ai făcut asta, moarteo, scorpio?!

Eu, moarteo, îi spuneam Anei că e frumoasă, tu-i uscai carnea din miezul celulelor mișunate de puzderia gângăniilor bolilor tale, sluto, haino și-i sleiai sângele pe albiile venelor sărmanei tale victime, ca trofeu al urii tale nemărginite, căzute-n beatitudinea cruzimii tale, barbaro ce te hrănești cu extazul suferinței; eu îi spuneam că glăsuiește melos dulce, nemernico, tu-i turnai fiere în sunetul cântecului și-i amărai susurul vocii și i-l înădușeai secundă cu secundă; eu îi spuneam că o iubesc, bestie întunecată și destrăbălată și tu-i puneai la urechi cercei de clopot și tu-i așterneai peste ochi ceața lacrimilor și-i adânceai în orbite ca pe niște stele căzute din noaptea adâncă a cerului în abisul întunecat al mării; eu am rugat-o să prindă curaj și să spere, soro a diavolului și tu-i înveșmântai trandafirul obrazului cu lințoliul miresei haosului, eu o-mbrățișam, otravo și tu-i găteai prăpurica de primenire pentru ultima călătorie…!

Ai distrus-o, afurisito, ai ucis-o puțin câte puțin, celulă cu celulă, por cu por, zi cu zi…! Ce ți-a făcut ție, câine, Ana Barbu?! Acea minunată artistă frumoasă, blândă, bună, modestă, liniștită, ce-și vedea de treaba ei, numai și numai în raza ei de soare sub cer, pala ei de aer și palma ei de pământ pe care și umbra ei a avut dreptul să curgă ca o pasăre, fără a împinge deoparte pe cineva, fără a rupe din bucata de pâine a altuia, fără a acoperi cu un milimetru steaua altcuiva, fără a trăi din viața altcuiva, fără a stingheri copii altcuiva, fără a surâde la bărbatul sau la banul altcuiva…! Ce-ai avut cu ea, moarteo, fioroaso?!

Toată viața mea, toată moartea mea, toată veșnicia mea, tot neantul meu, de-o fi să fie neant, eu tot voi fi dușmanul tău de moarte, moarteo…! Căci prea multe ființe pe care le-am iubit le-ai chinuit și le-ai prădat, sălbatico, și te voi distruge…!

Galerie foto: Ana Barbu; Ana Barbu și Natalia Guberna cu familia Pinku Itzhak, prietenă de suflet a poporului român, cu ocazia unui concert susținut în Israel în anul 2013; Ana Barbu, Marina Florea, Paul-Ciprian Surugiu – Fuego, Silvia Dumitrescu, Valentina Herța, Grigore Vieru; Surâsul ei nu vorbeşte nimic despre drama ascunsă în spatele lui…! Ana Barbu, Doina Mirea, Margareta Clipa

 (Aurel V. ZGHERAN)

by

Referinţă Bibliografică

Ana Barbu. Suflet luptat de cruzimile boli/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 septembrie 2024