Recenta carte de poezie a lui Eugen Dorcescu, intitulată Agonia caniculei și apărută la Editura Mirton din Timișoara, în vara lui 2019, este, în fapt, o ediție critică: Nota asupra ediției și Glosele (amplele comentarii însoțitoare) aparținându-i Mirelei-Ioana Dorcescu, căreia, de altfel, îi și este dedicat volumul, poetul precizând că, „fără stăruința ei, aceste poeme de demult nu ar fi apărut niciodată”.
Eugen Dorcescu, poet, prozator, eseist, traducător, este o personalitate din elita culturii timișorene și românești. Poezia lui, cu accente metafizice, caracterizată de subtilitate și noblețe, este citită atât în țară, cât și în afara granițelor, mai cu seamă în spațiul hispanic.
Titlul volumului este emblematic pentru tumultul creator. Este un titlu-simbol, încifrând lupta cu arderea lăuntrică, ardere similară unui fenomen natural: canicula, adică dogoarea, arșița paroxistică din timpul verii. Prin dimensiunea agonică, autorul dorește să sugereze starea de spirit a creatorului, în luptă cu arșița din sine, într-o perioadă a vieții ce s-ar putea asemăna cu trecerea dinspre vară spre toamnă.
Nota asupra ediției prezintă pașii realizării cărții. Astfel, cele 11 poeme din primul ciclu, Orfeu, au fost scrise între anii 1973 și 1974, iar al doilea ciclu, poemul Agonia caniculei, cuprinde 37 de secvențe, compuse 1981 și 1982. Mirela-Ioana Dorcescu are capacitatea de a surprinde esența acestei cărți în câteva cuvinte: „Agonia caniculei conține, adeseori și explică, numeroase constante ale gândirii și ale expresiei lirice dorcesciene. Este o treaptă în destinul existențial-artistic al lui Eugen Dorcescu, un important document de istorie literară”. În încheierea Notei asupra ediției au fost citate anumite observații, privitoare la poemele selectate pentru Sumar, observații, în genere, mai vechi, ale unor personalități din lumea literelor, precum: Aurel Turcuș, Marcel Turcu, Marian Odangiu, Lucian Petrescu, Anghel Dumbrăveanu, Șerban Foarță, Elisabeta Bogățan, Marius Terchilă și Virgil Nemoianu.
Prologul este un text liric cu inserții epice, mizând pe celebrele personaje: Trimalchio și Leda, două veritabile prototipuri. Trimalchio este personaj în romanul Satyricon scris de către Petronius, desprins din reprezentativa scenă a cinei lui Trimalchio, în timp ce Leda provine din mitologia greacă – este fiica regelui Etoliei, Testios. Amândoi sunt simboluri ale desfrânării. Cu toate acestea, poemul are un aer solemn. Mesajul subsidiar este mai puternic decât povestea de suprafață: continuitatea vieții, impasibilă la derapajele morale. Poemul este modern prin imagistică și stil.
În ciclul Orfeu s-au selectat din manuscrisele autorului următoarele poezii: Cuvintele, Plaja, Spre seară, Faleza, Flaut, Genitrix, Calea, Reversul planetelor, Eroul, Marea cea mare, Cetățile romane. Acestea au o valoare estetică incontestabilă, manifestă în straturi organice, preponderent metafizice. Deși expresia este clasică, poemele se încadrează, de asemenea într-o paradigmă modernă, grație nivelului înalt de intelectualizare. Deloc tradiționale, ele abordează teme grave: cavalerismul, nuanțele iubirii, absența etc.
Agonia caniculei cuprinde treizeci și șapte de poezii, care nu au titlu și sunt numerotate cu cifre romane. Cheia modernă (mai exact : clasic-modernă) este evidentă și la nivel de construcție. Structurarea materialului este liberă, dar nu lipsită de rigoare. Ritmul interior susține unitatea compoziției poetice. Un factor important de unitate îl reprezintă prezența stăruitoare a epicului. Numărul mare de verbe de mișcare generează imagini dinamice, imprimă un ritm secund poemelor, care s-ar putea descrie ca un mixaj original între concret și abstract, vizibil și invizibil, lumesc și neant. Unele pasaje surprind cotidianul în starea sa brută: „Nu râde, prietene/ lasă,/ vino mai bine aici, se răcește cafeaua./ Cade colbul,/ cade țărână,/ de pe dulapuri, de pe cuiere și cărți” sau : „Vecinul își încalță pantofii/ la ușă,/ coboară scările, tușind amarnic/ (tutunul) și își potrivește/bicicleta în hol…”. În partea opusă, se conturează trăiri și idei abstracte, oferindu-se răspunsuri la întrebări existențiale, care au aspectul unor sentențe sau al unor decise autoportretizări: „Concretul înseamnă frunză, oameni,/ nor, piatră, soare, oraș”; „Viața – cerc hermeneutic/ în jurul morții…”; „Sufletul meu e o/ sală a armelor,/ o rece incintă,/ cu fântâna luminii la mijloc”.
Agonia caniculei este un amplu poem al solarității. Numeroase imagini artistice și figuri de stil se referă la lumina solară ce guvernează lumea poetului: „bălți de soare”; „dedesubtul soarelui galben (miez zemos de caisă)”; „frânghia luminii” etc. etc.
Un alt element recurent este orașul. Majoritatea descrierilor aparțin citadinului: „Un fruct e orașul”; „Orașul-i dublu, multiplu”; „monografia estivală a orașului”; „O năruire de crini/ e orașul”. Tema citadină caracterizează, de asemenea, modernismul (fără a fi străine, firește, altor orientări).
Poezia XXX poate fi considerată o artă poetică, întrucât vorbește despre actul creației și despre creatorul ce își înscrie versurile pe apele mării, realizând relația unică dintre eu – suflet și mare. Departe de a fi un pastel, poezia aceasta este sublimă, exprimând intense trăiri sufletești: „La marginea/ mării,/ în poetica negură,/ pe promontoriu…/ Nu valuri, ci/ versuri,/ nu imensul tangaj, ci/ lentoarea/ cenzurii și-a rimei,/ nu eu,/ ci acela din mine/ ce-adaugă./ Și totuși, sufletul,/ marea/ și eu:/ Ce fericire!/ Ce spaimă!/ Ce singuri!”
Epilogul târziu îi este dedicat Mirelei-Ioana și se intitulează Salcâmii sacri. Poemul este cu desăvârșire unul nobil și plin de taină, având ca temă iubirea și drept remă sacralitatea și durata acesteia. Florile de salcâm sunt albe, simbolizând puritate, tinerețe, optimism. Eul liric creează o imagine artistică extraordinară a ideii de puritate: „- Edenic ceas al florilor-fecioare-“. Salcâmul este în strânsă legătură cu spațiul liturgic. Este arborele sacru, ce asigură rezistență templelor, obiectelor de cult, întregului mediu religios. Poetul ne face să înțelegem dimensiunea sacră a iubirii, referindu-se la o istorie ce-i încântă memoria de cavaler perpetuu, invadată de: „… oștiri , și de Scripturi, și de odoare,/ De crucea spadei fulgerând în soare”. Versul final este, de-a dreptul, apoteotic: „Iubirea-i o pădure de salcâm…”: cea mai optimistă declarație de dragoste longevivă și sacră. Puritatea și rezistența iubirii, reprezentate de substantivul colectiv „pădure”. Metafora „pădure de salcâmi” include și lemnul, și florile salcâmilor – durata în solidaritate, frumusețea, gingășia și parfumul.
Glosele scrise de Mirela-Ioana Dorcescu se intitulează Erotocrația: Trimalchio; Thanatocratia: Crinii negri; Aristocrația: Sala armelor; Heliocrația: Sol invictus. Prima glosă prezintă povestea manuscriselor și analiza Prologului. A doua glosă continuă povestea extragerii poeziilor din manuscrise, unde intervine memoria involuntară și fluxul conștiinței, când se ajunge la versul „… crinii negri-ai soarelui pe trepte”, vers ce o teleportează pe autoare în lumea copilăriei de la Carani. Apoi se realizează un exercițiu hermeneutic, având ca obiect poemul Genitrix, care, ca și Salcâmii sacri, probează ocurența secțiunii de aur. În cazul acestor două poeme, numărul silabelor accentuate, raportat la numărul silabelor neaccentuate, are, drept rezultat, aproximativ numărul 1,6. Acesta este numărul de aur, stabilit de Euclid, care atestă existența unei capodopere. Implicit, așadar, Mirela-Ioana Dorcescu susține existența unor capodopere în Agonia caniculei. A treia glosă expune cursul despre metaforă, susținut de Eugen Dorcescu în fața studenților filologi, iar ultima glosă evidențiază metaforele soarelui prezente în acest volum.
Nu pot încheia cronica, fără a menționa și poezia de pe coperta a patra, Istoria unei nevroze. Pornind de la realitatea brută, accentuând partea negativă a acesteia, ca într-un denunț condensat în versul: „Dezmăț. Minciună. Ură. Sărăcie”. Ultima strofă, de contrast, reflectă relația autorului cu Dumnezeu, deschizând o cale plină de speranță. Divinitatea este singura care poate aduce pacea interioară, liniștea, echilibrul, pe care le transmite întreg volumul: „Ce bine că nu sunt de capul meu!… Ce bine că slujesc sub un stăpân./ Și că stăpânu-acela-i Dumnezeu”.
Volumul Agonia caniculei cuprinde o multitudine de straturi de semnificație, dar are o incontestabilă organicitate, specifică unui poet a cărui valoare a fost subliniată, în câteva cuvinte memorabile, de eseistul și poetul Andrés Sánchez Robayna, ilustru profesor la Universitatea din La Laguna, Tenerife, Spania: „Nu va fi inutil să se atragă atenţia asupra lui Dorcescu ca poet european, în ciuda faptului că împrejurările sociale şi culturale ale ţării sale, pe durata prea multor ani, l-au izolat, în mare măsură, în limitele propriei limbi, şi doar în vremea din urmă această operă a început a fi cunoscută în restul continentului. Fiindcă important este că în creaţia lui Dorcescu sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernităţii poetice…”. Această afirmație reflectă anvergura europeană a creației lui Eugen Dorcescu și, în același timp, îi confirmă clasicitatea modernă. Agonia caniculei este un volum reprezentativ pentru opera dorcesciană.
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..