Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Ana-Maria Radu, Iubirea, mir în revărsare: Lidia Asandei, Din lacrima harfei (I)

Ana-Maria Radu, Iubirea, mir în revărsare: Lidia Asandei, Din lacrima harfei (I)

Ana-Maria Radu

Iubirea, mir în revărsare: Lidia Asandei, Din lacrima harfei (I)

 

 

                                                „Talor tace la lingua e’l cor si lagna

                                                Ad alta voce, e’n vista asciutta e lieta

                                                Piange dove mirando altri no’l vede.”

                                                („Câteodată limba tace și inima se tânguiește

                                                Cu glas tare, și când văzul e uscat și vesel

                                                Plânge inima în sinea ei, acolo unde alții nu văd.”

                                                Francesco Petrarca, Sonetto CXVI, CL 9-11)

 

 

De curând am primit un minunat dar literar, intitulat Din lacrima harfei (I). Autoarea volumului este Lidia Asandei, aceasta aflându-se la debutul editorial. A scris prima oară în virtutea nevoii de a redobândi echilibrul sufletesc. Cartea este o ediție princeps, apărută la Editura Cosmopolitan Art din Timișoara, în anul 2020. Volumul se bucură de o însemnată și meticuloasă îngrijire oferită de doamna profesoară Florina-Maria Băcilă, care semnează cuvântul-înainte și nota asupra ediției.

Florina-Maria Băcilă este conferențiar universitar doctor la Universitatea de Vest din Timișoara. E un dascăl ce s-a făcut remarcat prin profesionalism și implicare, fiind îndrăgit de studenți, dar și o importantă personalitate din Țara Almăjului, din vestul țării, o autoare mereu implicată în lumea culturală, ajutând la realizarea a numeroase volume pe care le-a îngrijit. Activitatea profesională a culminat prin acordarea unui premiu de către Academia Română, astfel recunoscându-i-se meritele la nivel național.

Analiza doamnei profesoare este premergătoare textului Lidiei Asandei, implicând un aparat critic excelent pentru a concepe un volum la standarde înalte. În Drumul slovelor care făuresc neuitarea, aflăm despre carte că „devine, astfel, un alt drum al dorului de A FI ÎMPREUNĂ – așteptare și trăire alături de cei ce ne întregesc rosturile și cărările sufletului pendulând între infinitul seninului și vremelnicia durerii, într-o poveste adevărată despre dragoste, de veghe asupra tămăduirilor lăuntrice generate de noblețea cuvântului plin de sens, menit să unească două lumi într-una singură și izbăvitoare” (p. 14). Aici sunt concretizate semnificațiile și valențele cuvântului dor – nucleul generator de slove pentru Lidia Asandei; în acest mod se alină suferința și absența devine prezență.

În nota asupra ediției, Florina-Maria Băcilă explică raționamentul scrierii Din lacrima harfei și menționează că volumul cuprinde „o selecție a confesiunilor pe care Lidia Asandei le-a postat, inițial, pe o bine-cunoscută rețea de socializare în perioada martie 2019 – august 2020, corespunzând unui interval de aproximativ un an și jumătate de la trecerea la cele veșnice a soțului său, Paul, precum și câteva texte inedite. Ele nu s-au realizat prin intermediul unui jurnal personal, alcătuit în timpul real al desfășurării evenimentelor, ci pe baza unor idei schițate sau prin rememorare, iar în structura cărții sunt așezate cronologic, în ordinea în care au fost scrise. De asemenea, se includ aici și două eseuri consacrate principiilor creației artistice, aparținându-i lui Paul Asandei, păstrate în însemnări” (p. 17).

Titlul volumului, Din lacrima harfei, surprinde prin farmecul pe care îl emană. Lacrima poate fi asemănată cu o notă muzicală ce răsună din sufletul instrumentului spre cer. Harfa este un instrument nobil, predilect pentru cântările creștine, e unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale, despre care se zice că face legătura dintre cer și pământ. În felul acesta, lacrimile de dor față de persoana iubită, plecată Dincolo, ajung la cer.

Lidia Asandei afirmă că Paul, soțul său, a fost îndrăgostit de muzică, de cântare: „De-a lungul anilor, a cântat la chitară, la acordeon, la orgă, la harfă: MUZICA, de care se îndrăgostise în copilărie, făcea parte din ființa lui parcă dintotdeauna și de aceea mărturisea despre ea că «este o stare – o stare sfântă»” (p. 23). De aici se poate explica inspirația alegerii titlului. La toate acestea se adaugă mottoul cărții, premergător destăinuirilor din jurnal și reprezentat de o strofă scrisă de Paul Asandei: „Iar harfa mea – acord și-mbrățișare –/ nu va rămâne-ascunsă-ntr-un ungher:/ va fi mereu de veghe în cântare,/ ca într-un gând să năzuim spre Cer” (p. 27).

Interesant este faptul că Florina-Maria Băcilă, spirit profund și analitic, ajunge să empatizeze cu autoarea. În volumul Dorziana – o (re)construcție a textului prin limbaj, susține și explică importanța și sensibilitatea harfei – „instrument cu rezonanțe biblice, purtătoare a mesajului divin, sursă de inspirație pentru actul creației, suprapusă poetului însuși sau Divinității, jertfei și nemuririi” (p. 20).

Din lacrima harfei e un jurnal construit prin rememorare. O fascinantă definiție a jurnalului dată de Eugen Lovinescu, menționată în lucrarea Genurile biograficului, scrisă de Eugen Simion. Jurnalul reprezintă „o aruncătură de peniță, lavă izbucnită sub presiunea unei emoții, impresii nemijlocite și pasionale”. În cazul Lidiei Asandei, dorința de a scrie a izbucnit sub presiunea dorului de a se apropia, prin amintire, de sufletul-pereche.

Prin lentila uriașă a vremii, amintirile reflectă durerea eliberată în timp, prin scris creionându-se o posibilă salvare din labirintul realității crunte. Durerea este un simbol al purității absolute a sufletului; cuvântul devine neîncăpător. Emoția pierderii iubirii reprezintă o întoarcere la singurătate; de aceea, prin relatarea celor întâmplate în trecutul apropiat, autoarea se regăsește și, prin intermediul jurnalului, simte actul de a scrie ca fiind eliberator.

Citatul lui Theodore Dreiser, întâlnit la Elisabeta Iosif (în Mențiuni de critică literară, Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2018), i se aplică excelent Lidiei Asandei: „Arta este nectarul depozitat al sufletului uman, adunat pe aripi de suferință și de trudă” (p. 69). Asemenea unei harnice albine, aceasta adună slovele, făurindu-și textul din amintiri.

Nemăsurata dragoste față de cel iubit este exprimată încă de la începutul cărții. O declarație de dragoste cum nu se poate mai sinceră și mai frumoasă ne e oferită spre lcetură: „Unul lângă altul am deslușit alfabetul dragostei, am exersat caligrafia trăirilor alese, învățând să ne citim până și tăcerile. Am simțit mereu că ne-am născut fiecare cu inima în inima celuilalt” (p. 20). În prima parte, Dincolo de ultimul zâmbet…, ni se prezintă factorul declanșator al începerii scrierii, anume plecarea în veșnicie a lui Paul Asandei, soțul autoarei.

Pentru cititor, Lidia Asandei face o descriere a lui Paul, spre a se înțelege motivele pentru care îi poartă mereu atâta dragoste: „Aparent o persoană simplă, Paul era departe de a fi un om obișnuit. Nici nu avea cum! Fusese trimis să se nască aici ca să-mi îmbogățească viața. Asta a făcut! De fiecare dată m-a întâmpinat cu căldura ființei lui. Avea sensibilitatea unui înger, iar cine i-a întâlnit privirea senină i-a putut descoperi blândețea și frumusețea interioară” (p. 22). Se poate observa, la prima vedere, sensibilitatea și integritatea unui suflet pur.

Seria destăinuirilor din volum începe în data de 5 martie 2019 și se încheie în 17 august 2020. Întregul text gravitează în jurul unui nucleu: dorul. Sunt numeroase locurile unde este menționat acest cuvânt: „Uneori, mult mai grăitoare e tăcerea… Dar azi simt nevoia să-mi strig și iubirea, și emoția, și dorul: toate-s pentru tine!!” (p. 29); „Pun mâna pe inimă, să nu sară din piept… Închid ochii și plâng. Plâng răvășită de dor, cu iubire nesfârșită pentru tine, Paul, dragul meu, IUBIREA MEA!” (p. 29) sau „Când ți-e dor… DOR… DOOOR… să fii în stare să faci poteci până la Cer, până când îngerii vor lăcrima???” (p. 59).

În lucrarea Substantivul dor și numele Divinității în poezia lui Traian Dorz (publicată în volumul FiloRom 2019. Studii de filologie românească. 65 de ani de la înființarea Facultății de Filozofie a Universității din Novi Sad), Florina-Maria Băcilă conturează elementele definitorii ale dorului. Menționând că dicționarele explicative prezintă înțelesurile acestui cuvânt, dar punctând că este „un termen pe cât de uzual, pe atât de pitoresc și nobil prin semnificațiile sale” (p. 6), Domnia Sa sintetizează valența definitorie a cuvântului pentru spațiul românesc: „Mai mult decât atât, dorul este şi un concept esențial al viziunii autohtone despre lume, un element component indispensabil al naturii noastre sufleteşti, o dimensiune a existenţei în însăşi conturarea ei” (p. 6). Autoarea articolului continuă analiza caracteristicilor dorului, afirmând că e un „termen inimitabil, intraductibil nu numai în alte limbi, ci şi dificil (ba chiar aproape imposibil) de încadrat în eventuale explicaţii sau definiţii riguroase de tip lexicografic tocmai prin faptul că el se revelează «ca ipostază românească a ʻexistenţei’ umane» (Blaga 2011, 282), cu obârșii în talentul infinit al spiritului autohton de a cristaliza, într-un cuvânt aparent banal, esenţa unică a unei tensiuni sufleteşti de o complexitate aparte, încărcată de o sublimă afectivitate” (p. 8).

Despre dor scrie și Mirela-Ioana Dorcescu în lucrarea Gheorghe Zamfir și miracolul românesc: „Manifestarea melodică a dorului este doina. S-a spus adesea: doina este cântecul popular românesc ce exprimă sentimentul dorului”. Multe taine ascunde dorul și, dacă Lidia Asandei ar putea striga, strigătul i s-ar auzi până la Poarta Cerului, unde corul îngerilor s-ar uni cu potopul de dor.

Un alt nucleu este cel al absenței, care, în mod voluntar, devine prezență. Autoarea mărturisește ce înseamnă să trebuiască să accepți absența fizică a persoanei iubite: „În timp ce eu încerc să înțeleg absența ta, tu experimentezi cea mai frumoasă realitate celestă. Ești fericit și liber. Ești veșnic. Tot Cerul e al tău. Și Veșnicia!” (p. 146). Prin toate aceste rememorări, prin intermediul a ceea ce scrie, cel absent devine prezent. Autoarea așterne pe hârtie toate frământările și, totodată, toate bucuriile pe care le-a dobândit de-a lungul căsniciei, căci, de fapt, în carte, absența soțului rămâne o prezență.

Textul se remarcă prin oralitate, prin puterea sugestivă a vocativelor, a interjecțiilor, a exclamațiilor care dau o notă dinamică: „Adeseori mă uit cu nostalgie și cu drag la câteva fotografii alb-negru și… mulțumesc, TATĂ, mulțumesc, MAMĂ, că mi-ați fost rădăcini de statornicie, de bucurie și de iubire” (p. 81-82); „După-amiază rece de toamnă… Toamnă fără tine! S-a făcut așa, deodată, tare frig pe dinăuntru. Ah, VIAȚĂ!!!” (p. 111); „Au înflorit teii din fața căsuței noastre! Sunt plini de steluțe galbene. Câtă culoare! Ce mireasmă! Câte emoții! Amintiri… Parcă și cerul se-apleacă să asculte zumzetul de viață de pe flori, ca o rugăciune murmurată” (p. 69).

Ne este înfățișat un jurnal al confesiunii, în care autoarea descrie cu predilecție propriile trăiri, toate fiind puse în lumină de semne de punctuație expresive, de scrierea cu majuscule sau cu litere italice: „EL te-a șlefuit până la miez, dar te-a ajutat să rămâi drept, să urci treptele pas cu pas, până unde cuvintele au tăcut și a rămas doar… IUBIREA! Te-ai stins încet-încet, ca un cântec care se încheie lin, sublim și perfect. Și… erai ACOLO. Puteai începe din nou… VEȘNICIA! Abia aștept să sărbătorim revederea… ACOLO!!!” (p. 137) sau „AM ÎNȚELES de ce sunt poezii nemuritoare și melodii nemuritoare: ele alină inima, înalță sufletul și-l adapă din ESENȚA DIVINĂ!” (p. 159). Scrie cu litere mari întrucât are sentimentul că acestea vorbesc, că strigătul lor se aude până în străfundul cerului, care pulsează la orice gând, la orice emoție.

Modurile de expunere sunt narațiunea și descrierea. Prin aducerile aminte, întregul text pare un monolog adresat persoanei iubite, semnificând zbuciumul lăuntric prin care trece autoarea.

Cu toate că discursul nu este unul liric, el abundă în figuri de stil inedite, care-i dau o anumită expresivitate și culoare, făcând cititorul să empatizeze cu trăirile Lidiei Asandei. Textul se construiește prin metafore, unele cu referire la trecerea timpului („pervazul timpului”, „penița vieții”), altele pentru exprimarea durerii („lacrimile dorului”, „haina durerii”, „sufletul dorului”).

Printre figurile de stil întâlnite se remarcă și oximoronul, folosit spre a reliefa dorul – „strigătul mut”. „Uneori, termenii alăturați aparțin nu numai unor zone tematice îndepărtate, ci și opuse. Asocierea lor sintagmatică duce la crearea figurii numite de poetica veche oximoron” (Ștefan Munteanu, Limba română artistică, p. 204-205).

Sunt prezente în text repetiții și enumerații, având scopul de a amplifica și de a expune intensitatea trăirilor: „În viață sunt zile, nopți, dimineți, secunde când vrei să oprești timpul în loc. Sunt zile ușoare, luminoase, cu zâmbet, cu dimineți însorite, împreună. Și zile în care totul dispare, zile fără sens, în care simți doar neputință. Sunt zile în care poți totul, vrei să lupți cu orice preț. Și zile în care nu mai știi cum să respiri fără să doară” (p. 139). Trăirile autoarei au loc în alte dimensiuni sufletești, aceasta resimțind flăcările durerii ce îi străbate ființa.

Apar în carte numeroase interogații retorice: „Oare dacă timpul e relativ înseamnă că, de nu-l umpli cu amintiri, el nici nu există?!” (p. 149); „CINEVA întoarce fila anotimpurilor: fuge Februarie către Martie, iarna către primăvară… Vreme, spre unde alergi?! Umblarea-ți nerăbdătoare miroase a renaștere, a floare în mugur, a Veșnicie” (p. 153). Sunt întrebări ce indică frământările interioare ale autoarei, astfel încât și amintirile, și timpul se fixează pe axa temporalității.

Autoarea recurge la tehnica detaliului, descriind amănunțit toate sentimentele trăite: „Azi mi-am purtat dorul pe malul lacului, cu câteva suflete dragi nouă. Am răsfoit în minte foile timpului când ne plimbam pe aici, în frumosul nostru tainic. Sub același cer albastru, unduit în lacul legănat de bărci. Printre flori de munte de toate culorile și mărimile, cu iarbă verde mirosind a reavăn, cu țârâit de greieri și de lăcuste… Am împreunat mâinile și-am rugat zările să-ți ducă lacrima care-ți caută zâmbetul în depărtări” (p. 87). Aducerile aminte cu amănunte fac ca imaginile să prindă contur, modelându-i gândurile și sentimentele.

În cartea Drumul spre sens. Eseuri hermeneutice, Anișoara-Violeta Cîra a scris despre poezia lui Petru Vasile Tomoioagă, concretizând conceptul clipelor-icoane: „Pierdute pe axa temporalităţii, clipele devin icoane: «Fiecare clipă e o icoană/ pe care cineva nevăzut/ mi-o răpeşte…» Întrucât icoanele imortalizează un anume moment, ele sunt «tablouri cu ochii plini de timp,/ zugrăveli răstocite de vreme,/ cu fiecare clipă altele…» Figurile din icoane aparţin şi trecutului, în care au fost realizate, şi prezentului, în care sunt privite” (p. 150). Eseista cristalizează imaginile simbolice în icoane. Acest fenomen este foarte reprezentativ pentru ceea ce scrie Lidia Asandei, deoarece ea imortalizează fiecare gând, sentiment, trăire și, în acest fel, creează o fereastră prin care sufletul său se deschide cititorilor.

Tot din capitolul dedicat lui Petru Vasile Tomoioagă se poate reține ideea că fiecare individ este lut și acolo se va întoarce, fiind un proces ciclic ce trebuie acceptat: „Lutul simbolizează lumea pământească, în timp ce lumea cerească îi aparţine cerului nemărginit: «De câte ori mai mult eşti lut,/ Cu-atâta mai puţin eşti cer». Trăsătura esenţială este spiritualizarea. În Daţi-mi un trup, voi munţilor, Lucian Blaga considera că trupul reprezintă echivalentul lutului slab, «prea strâmt pentru straşnicul suflet/ ce-l port»” (p. 153-154). Pentru Lidia Asandei, plecarea în veșnicie a sufletului-pereche este un moment-cheie, dincolo de care însă, cu ajutorul Divinității și al scrisului, a reușit să-și continue cursul vieții, așteptând, totodată, revederea.

Înarmată cu noțiuni biblice profunde, autoarea se hrănește cu amintiri și credință, citând frecvent fragmente din Biblie, din poeziile mistico-religioase ale lui Traian Dorz, dar și pasaje scrise de soțul său, Paul Asandei, care a cântat versurile melodioase ale poetului cu o enormă dedicare, spre lauda lui Dumnezeu. Florina-Maria Băcilă, cunoscătoare și inițiată în poezia dorziană, a realizat un volum intitulat Dorziana – o (re)construcție a textului prin limbaj, și este cea mai în măsură să afirme că, pentru Traian Dorz, tema principală „o constituie experienţa unică a relației dintre om şi Dumnezeu (inclusiv în perspectiva absolutului veşniciei), privită în sensul scripturistic al contopirii cu Divinitatea: este vorba despre o poezie impregnată de cantabilitate, despre versuri ale tainei comuniunii și, totuși, ale singurătății asumate în contemplarea mistică mereu ascendentă, în starea de înălțare extatică” (p. 19).

Lidia Asandei își declară iubirea scriind și destăinuindu-se: „Și, când sufletu-mi nu-și mai încape dorul, scriu câte un gând, aștern câte o amintire – ceva despre universul sufletului tău. Și semnez cu inima. Și-i rog pe îngeri să-ți citească…” (p. 160). Iubirea este ceva foarte greu de expus: pentru unii, poate este cel mai frumos sentiment, cea mai sensibilă emoție, pentru alții poate înseamnă doar ceva efemer, iluzie, suferință. Dragostea face parte din noi înșine, ea este peste tot, în viața noastră, în literatură, în artă. Pentru a avea însă o relație frumoasă și solidă, cei doi trebuie să aleagă același drum, să abă obiective comune, să privească în aceeași direcție. Căci, pe lângă dragoste, a spera înseamnă calea rezolvării problemelor cu ajutorul răbdării, al înțelegerii, al indulgenței, al renunțării sau, în final, al acceptării reciproce. În plus, a privi în aceeași direcție nu este ușor, dar cei doi au împărțit totul împreună și au știut că trebuie să aleagă mereu Calea Adevărului.

Acum, vidul sufletesc surprinde singurătatea și nemărginita iubire pe care autoarea i-o poartă soțului. Ne gândim că versurile eminesciene vin ca un balsam, suprapunându-se stării pe care ea o trăiește: „Ca și când niciodată noi nu ne-am fi găsit,/ Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți –/ Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?” (Mihai Eminescu, Despărțire).

Lacrimile de dor nu au contenit pe obrajii sufletului și nu s-au uscat nicicând. Sub imperiul curgerii timpului, amintirea se hrănește grație cuvintelor: jurnalul reprezintă o necesitate, iar vocea interioară devine, în final, un strigăt. Agonia convertită în cuvânt este un fapt existențial determinant, dar, în același timp, o conduce pe autoare spre punctul întâlnirii în viața de Dincolo și face posibil să rămână vie, pentru că vocea-strigăt își păstrează tensiunea prin acest jurnal.

În scrisoarea a patra pe care i-a trimis-o prietenului său, Lucilius, Seneca îl sfătuia în legătură cu teama de moarte: „Ergo adversus haec quae incidere possunt etiam potentissimis adhortare te et indura” („Așadar, încurajează-te și întărește-te împotriva acestor lucruri care li se pot întâmpla chiar și celor mai puternici”). În acest fel trebuie perceput gestul Lidiei Asandei, căreia nu îi este teamă de moarte, dar care a suferit din pricina dispariției fizice a celui iubit. Căci, oricât de puternic ar fi omul, durerea plecării în veșnicie rămâne o încercare inevitabilă.

Aripile stelelor ating sufletul îndurerat care găsește alinare doar în rugăciune. Versurile poetului Petru Vasile Tomoioagă – „Să fii cu adevărat/ în rugăciune/ iar gândul/ să îl atingă/ doar pe Dumnezeu” – sunt fărâme de lumină ca răspuns al unui dialog cu Divinitatea.

Dr. Maria Vâtcă semnează ultimele pagini ale cărții Din lacrima harfei (I); am selectat următoarele rânduri ce reprezintă un gând și o încurajare: „Și încrederea că după zăvorul întristării așteaptă Cântarea Bucuriei, izvorâtă dintr-o harfă nemuritoare în Cerul tot mai bogat: sufletu-mi privește înspre ACOLO, dorind ziua când aripile își vor rupe singure legăturile, deschizându-se larg, fiindu-le prea DOR de Cerul care nu încetează să le cheme!” (p. 254).

Textul copertei a patra, scris de Lidia Asandei, e un prilej de automeditație și un gând pentru ceilalți. În cele din urmă, cititorii pot să contemple ritmurile vieții în pași grăbiți spre un final în care ropotul de frunze, îngălbenite și înlăcrimate, sfredelește inima.

Jurnalul este, de fapt, o declarație de iubire a autoarei față de soțul său – o prezență certă, niciodată o absență –, iar prin intermediul scrisului îl are aproape. Lidia Asandei cunoaște calvarul durerii, pierderea vremelnică a omului celui mai iubit. E cea mai pregnantă dintre dureri. Dar, fără îndoială, ea vede în dispariția temporară amintirea vie și nicidecum uitarea.

 

 

 

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).