M-am îmbătat și-mi este bine! Nu-mi pasă de nimic și nici n-am teamă. Privesc în jurul meu și toate lucrurile au o normalitate aparte, pe care altădată n-o pricepeam. Oamenii îmi par frumoși, deci îi accept. Azi descopăr că mai există bun simț și zâmbesc a plăcere. Oricum aș lua-o, bucuria emanată de sufletul meu e total diferită de celelalte bucurii.
Chiar nu mă mai interesează dacă capacul wc-ului este ridicat sau lăsat (semn că trăim și se folosește), dacă simt sub tălpi gunoaie care mă deranjează la mers (semn că se trăiește), dacă chiuveta este împroșcată cu resturi vegetale sau animale (semn că se mănâncă, deci se trăiește), dacă aparatul de radio merge și nimeni nu-l ascultă (semn că cineva i-a dat drumul pentru a-l asculta și suntem avizi de știri/muzică) și nici dacă hainele sunt lăsate la voia întâmplării (semn că lumea se schimbă și-i pasă de felul cum arată). Azi e altceva și din când în când, măcar, e bine să fii beată.
Mă uit în jurul meu și mă surprind plăcut. Zâmbesc larg, ochii îmi sclipesc de parcă aș fi văzut visul visurilor împlinit, dau binețe trecătorilor, determinându-i să întoarcă instinctiv și admirativ privirea spre mine, sunt foarte generoasă, oferind foarte multe daruri, pe care altădată nu le-aș fi dat nici picată cu ceară, sunt foarte comunicativă și receptivă la noi proiecte, mă urc la volanul mașinii mele, pe care o iubesc ca pe ochii din cap, și merg fără a periclita viața celorlalți conducători sau pietoni, în ciuda faptul că sunt beată!
La primul colț mă întâmpină un ehipaj al Poliției Rutiere. Îmi face semn să opresc.
Trag elegant pe dreapta, de, o doamnă sunt, zâmbesc din toată puterea ființei mele, scot actele la control sub auspiciul aceluiași zâmbet. Polițistul ia actele și se uită lung la mine. Continui să zâmbesc, deși-i simt primii muguri ai nervozității. Mă fac că nu pricep și-mi întăresc zâmbetul. Fracțiune de secundă se îndepărtează de mine și merge spre mașina Poliției. Se-ntoarce trap, de parcă i-ar fi fost teamă că fug și-i scapă cel mai mare infractor al secolului, șansa avansării lui în grad, și-mi întinde cu o politețe falsă, plină de eforturi milițienești, o fiolă.
-Suflați, vă rog! șuieră el, sperând că a dat peste cea mai mare captură a anului prezent.
-Să suflu? am întrebat. Sfinte Sisoe, scoate duhul rău din acest om și fă-l să-mi redea libertatea! am zis ca pentru mine.
-Ați spus ceva? întreabă slujitorul statului.
-Nimic, nimic, doar că e pentru prima dată și mă tem că n-o să-mi iasă. Dumneavoastră vreți să vedeți ce cantitate de alcool am ingerat în ultimele ore, nu? am răspuns eu, fără a părăsi vreo clipă zâmbetul și liniștea mea de zile mari.
-Exact! răspunde agentul.
Nu știu cine mi-a dat putere, dar am suflat cu atâta entuziasm, încât ochii polițistului mai aveau puțin și ieșeau din orbite. Fără să-mi facă semn, m-am oprit și-am zis:
-Încă, domule polițist?
-Suficient, doamnă! Iertați-mă! Am fost convins că sunteți sub influența băuturilor alcoolice!
-Să te iert? Nici vorbă! Până nu-mi scrii pe foaia astaceea ce-ți dictez eu, nici nu te iert și nici nu plec de-aici.
– Să scriu după dictare? întrebă polițistul.
-Exact, după dictare! Scrie: Văzut-am azi o doamnă beată și-ntorsu-m-am direct spre ea, cerându-i aprig să îmi sufle, că dragu-mi-i figura sa!
-Doamnăăă, vă rog! Două-trei cuvinte voi scrie, dar restul…
-Restul ce? Atunci suflă în fiolă! Suflă, suflă!
-Doamnă… azi e 1 aprilie și am vrut să vă păcălesc! zise prietenul meu polițist, dorind să iasă din pitorescul zilei imaculat.
-Nu cred! Întâi aprilie a trecut de mult, acum…
În spatele nostru se auzi un scrășnet de roți, apoi un claxon scurt, după care două bătăi pe capota mașinii. În urma acestor semne, numai de mine știute, aud: ”Frosi, dă bice cailor, ne întâlnim la ciupercă în zece minute!”
Era Trif, șeful îndrăgostiților! Eram beată de iubirea lui, de omul care șlefuise în sufletul meu cea mai frumoasă rază a soarelui, de îmbrățișările lui care mă determinau să văd lumea așa cum voiam eu și nu cum era, de nebunia pe care n-o întâlnisem până atunci, o nebunie care luminează minți și suflete, care așază pentru totdeauna pe chipul omului zâmbetul cel de toate zilele.
În fuga mea, i-am spus polițistului: Tinere, învață să iubești, căci de scris corect românește mai ai vreme! Și-am apăsat aprig pe accelerație și m-am făcut nevăzută.
În câteva minute, îl zăream pe Trif stând rezemat de capota mașinii sale, cu brațele larg deschise, strigând fără să privească în jur: Vino, Frosi, vino iubire, m-am perpelit toată noaptea de dorul tău!
Eram beată! Lumea dispăruse, polițistul se topise sub imperiul dictării mele, iar mașinile noastre priveau, și ele îndrăgostite, spre îndrăgosteala noastră. Eram beată de iubire, iar fiola ar fi trebuit să se înroșească de atâta bucurie sufletească.
Am căzut topită în cea mai adâncă îmbrățișare a lui Trif, iar ochii lui străluceau ca luminița de la capătul tunelului visat de noi toți, în clipe de deznădejde.
Bietul polițist! Și-ntorsu-m-am direct spre ea, cerându-i aprig să îmi sufle, că dragu-mi-i figura sa! Oare o să învețe a iubi vreodată, căci de scris după dictare mai are timp! Sau invers, cine mai știe! Pentru mine, oricum n-are importanță! Eu chiar eram beată! De iubire!
Angela Burtea
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..