Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ARTE » Anișoara-Violeta Cîra, Critica imaginilor plastice din SYNAISTHESIS

Anișoara-Violeta Cîra, Critica imaginilor plastice din SYNAISTHESIS

Anișoara-Violeta Cîra- Critica imaginilor plastice din SYNAISTHESIS

Pictorul, scenograful și graficianul Emil Grama este absolvent al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, promoția 1967, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1990. A expus lucrări în țară și străinătate, luând numeroase premii de specialitate, naționale (Cluj-Napoca, 1989) și internaționale (Viena, 1992).
Ca pictor, scenograf și grafician, dar și ca poet, Emil Grama a fost captivat de poezia lui Eugen Dorcescu. În lucrările sale recente, încearcă să surprindă și să dea formă ideilor plastice, impresiilor, sugestiilor, pe care poezia lui Eugen Dorcescu le-a generează în sinele său sensibil. Forme geometrice, elemente naturale, culori exprimă aceste legăturile secrete, această sinergie a două emoții esetice distincte.
Există o relație complexă între poezia lui Eugen Dorcescu și grafica colorată a lui Emil Grama. Construindu-și „eseul plastic”, vorbind, prin mijlocirea semnelor iconice și cromatice, despre poeme, graficianul apelează la colaje, la contraste expresive: ton în ton (aceași culoare în mai multe nuanțe), cald-rece, dar și închis-deschis. Se adaugă forța de sugestie a elementelor simbolice. Acestea abundă, pentru a reda, dincolo de ceea ce ilustrează direct, viziunea artistică a Poetului Eugen Dorcescu, viziune adoptată și de plastician, așa cum rezultă din versul ce atestă punctul de plecare al direcției lirice și al direcției plastice.
În lucrările din volumul intitulat Synaisthesis. Emil Grama – Eseu plastic la poezia lui Eugen Dorcescu, Editura Eurostampa, Timișoara, 2021, Emil Grama transpune sau problematizează grafic lirica dorcesciană în spații nesfârșite, cu frecvente trimiteri la simboluri, unele mai precise, altele doar sugerate.
În centrul poeziei dorcesciene este ființa. De aceea, Emil Grama pune accent pe reprezentarea figurii umane. Portretul este modul reprezentativ de redare plastică, ce stă la baza multor lucrări. Ne oprim asupra câtorva dintre acestea, unde portretele sunt așezate alături de elemente simbolice. Pe de o parte, această reprezentare îi este caracteristică lui Emil Grama, care plasează ființa în universul său, într-un destin unic, pe de altă parte, poezia lui Eugen Dorcescu, bogată în simboluri, se pretează la o asemenea reprezentare. Reținem, spre exemplu, dezvoltarea plastică a Elegiilor de la Carani 11, unde, într-un spațiu deschis, avem portretul unei femei, precum și imaginea unui lujer de spânz vișiniu (p. 78). De asemenea, silueta feminină din poemul Trubadurul din vis 4 (p. 76), ce exprimă vitalitatea, în contrast cu portretul realizat în grafică din Poemele Bătrânului 38 (p. 75).
Portretul situat într-o compoziție alături de un peisaj este cel din Poemele Bătrânului 30 (p. 71), unde se poate observa un contrast puternic între figura umană, realizată în clar-obscur, și peisajul în culori complementare, albastru și oranj. Peisajul secționează acest portret dispus pe verticală. Ochii migdalați ai măștii tușează sufletul celui ce privește. Aceștia sunt o iluzie însă. Sunt ochii unei măști. La baza tabloului este încrustat, în alb, poate pentru a sugera imaterialitatea, versul „privind în ochii vidului”.
Un alt mod de a reprezenta figura umană, punând accentul pe corporalitate, îl găsim în tabloul sugerat de poemul Desen în galben 5 (p. 69), unde palmele larg deschise acoperă fața unui bărbat tânăr (v. metafora – binom atins de umbă la mijloc). În mod analog, poemul Omul din oglindă (Prolog) (p. 65) îi inspiră pictorului o siluetă umană ce privește spre nemărginire. Lumea la care se referă Eugen Dorcescu nu se oprește la limitele celei reale. El este un Poet metafizic. Și Emil Grama se străduiește să sublinieze acest fapt.
În dezvoltarea picturală a poemului Desen în galben 2 (p. 60), avem reprezentarea a două portrete asemeni unor efigii, placate pe medalii. Remarcăm aici imaginea fotografică învechită, în care predomină galbenul închis, semn al scurgerii unei mari părți din destinele celor portretizați.
Într-o altă lucrare, pictorul a înfățișat portretul unui cavaler pe o monedă aurie. Alături de acesta, a realizat alte portrete în grafică, dând amploare imagistică unui „neam de cavaleri și de eroi” (v. Nirvana 30).
În tabloul corespondent poemului Montsegur, dedicat Mirelei-Ioana, pictorul surprinde fața unei femei, ca și cum ar fi văzut-o direct prin obiectivul ce apare în imagine.
Portretele din poemul Reminiscență sunt concepute aidoma portretului din Poemele Bătrânului 38, asemănându-se prin maniera în care sunt minuțios și expresiv lucrate chipurile personajelor. Portretul din Trubadurul din vis 8 este creat într-un stil apropiat de tehnica acuarelei, predominând culorile reci. Pe un fundal albastru, figurează mai multe centre de interes: luna imensă, floarea verde de mătrăgună și portretul realizat din semiprofil, în care ochii sunt doar sugerați prin contur. Aceste trei elemente, amplasate pe diagonală, împart compoziția în două – în partea dreaptă predominând albastrul, iar în partea stângă, albul.

În Cronică 6, Poetul a realizat o încrucișare a determinanților în cea mai pregnantă imagine artistică din poem. Metafora ochiul arzător, limpede soare este reprezentată pe verticală de pictor. În realitate, ochiul este limpede și soarele arzător. Dar lucrarea plastică nu ține cont de realitate, ci este fidelă sugestiei lirice: ochiul este arzător, însă nu arde, păstrând aceeași structură a pleoapelor. Iar albastrul ochiului și irisul rămân neschimbate. Totuși, chiar și așa, „se aseamănă dramatic cu Infernul”.
Foarte interesante sunt semnificațiile lirico-plastice ale ochiului.
Motivul ochiului îl regăsim în poemul Thanatica oglindă 4 (p.92), alături de silueta feminină aflată în poziție de lotus, pe Râul străbătut de valuri. În această interpretare, ochiul este încadrat într-un cerc. Datorită formei, ne duce cu gândul la un răsărit – sabie de argint –, imaginea vizuală de mare forță, care despică zidul cerului. Ochiul, organ al percepției vizuale, este în mod universal simbol: simbolulul percepției intelectuale. Versul final este construit prin intermediul unei aparente contradictio in adiecto, în care ochii tandri sunt asemănați cu veninul „Voi, ochi! Profunzi și tandri ca veninul” . În fapt, acei ochi „profunzi și tandri” sunt verzi ca veninul, baza cromatică a comparației fiind foarte fin eludată de Poet, pentru a spori sensurile implicite ale acestei memorabile imagini.
Într-un alt poem, intitulat Tabloul, ochiul este poziționat alături de o cruce. Se depășește și în acest caz referința la organul văzului. Se insistă asupra unei viziuni. Care este creștină, fiind simbolizată de proximitatea crucii. Elementele simbolice, extrem de concrete, sunt ținute de două palme făcute căuș, traversate de lumina razelor solare. Ochiul și crucea emană lumină albă, pe un fundal peisagistic.
Prelucrând Moartea tatălui (Epilog) (p.126), pictorul înfățișează ochiul prin flacăra ce se scurge din lumânare. În această compoziție, folosește contrastul închis-deschis, adăugând doar puțin albastru la ochi. Astfel, artistul redă cel mai bine relația dintre lacrima și lumânările fiului – conform versului înscris în partea de jos a tabloului.
O altă lucrare care ne-a atras atenția, Definiția spațiului (p.116), este concepută de Emil Grama în culori pastelate, spațiul din dreapta reprezentând un bust feminin în ceață. Se poate desluși în plan îndepărtat luna, de culoare albastră, în vreme ce planul apropiat este dominat de trunchiurile subțiri ale mestecenilor și de o enigmatică siluetă feminină. De sus în jos, zvelte, ca și trunchiurile copacilor, sunt scrise versurile „Și trunchiurile albe. Stâlpi de var,/ Cu pleoape diafane. Stol de pleoape”.
Reprezentarea Bătrânului și a peisajului din Poemele Bătrânului 38 ne duce cu gândul la gravura lui Rembrandt, datorită tușelor suprapuse și piesajului realizat liber, care învelește „trupul rigid al Bătrânului”. Această imagine, realizată prin tușe grafice, este potențată cu pete calde, predominant oranj, realizate digital pentru reprezentarea flăcării: flacără ce țâsnește din ochii Bătrânului asemenea vântului: „Flăcările i-au vorbit/întotdeauna Bătrânului, tot așa cum i-a vorbit, misterios,/și vântul”. Bătrânul, în înțelepciunea sa, percepe elementele primordiale în toate cele ce-l înconjoară. Pictorul realizează subtilitatea mesajului poetic. Astfel, în partea de sus a imaginii întâlnim nori, raze de soare; în partea stângă a portretului, atrage atenția îmbrăcămintea Bătrânului, toate realizate, de asemenea, în grafică.
Compoziția Agonia caniculei XVIII abundă de culoare. O explozie de elemente din natură, de forme abstracte, aflate în consonanță, în armonie chiar. Centrul tabloului este dominat de cifra 8, care, dacă ar fi așezată în poziție orizontală, ar simboliza infinitul. Este implicat în această construcție optul ca număr al echilibrului cosmic, al direcțiilor cardinale, cărora li se adaugă și direcțiile intermediare. O entitate atotcuprinzătoare. Simbol al complexității existenței. Al universului în integralitatea lui inestimabilă. În partea de deasupra cifrei 8, apare floarea soarelui în galben, contrastând puternic cu albastrul din fundal. Floarea soarelui, simbol asociat astrului diurn, este încadrată într-un cerc de culoare violet. Reprezentarea miezului zemos de caisă amintește de o pictură liberă abstractă, având în componența sa mai multe culori, în cercuri concetrice. Contrastul complementar este reprezentat prin cercuri violet și galben. La baza tabloului se află versurile ce l-au generat: „dedesubtul soarelui galben,/miez zemos de caisă”.

Din asemenea sinestezii (imagine lirică-imagine plastică, simbol poetic-simbol artistic) este alcătuit albumul. O carte frapantă, provocatoare, originală, profundă, de mare vibrație estetică, în care poezia și arta plastică se solidarizează pentru a transmite mesajele grave, frumoase, inubliabile, transmise de doi renumiți artiști timișoreni, cu care avem șansa de a fi contemporani: Eugen Dorcescu și Emil Grama.

Facebooktwitterby feather

Despre Eugen DORCESCU

EUGEN DORCESCU BIOBIBLIOGRAFIE Poet, prozator, eseist, traducător din limbile franceză și spaniolă. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Doctor în filologie. Născut la 18 martie 1942. Cetățean de onoare al Timișoarei. Căsătorit cu Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu, prozatoare, eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. Premiul „Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, 2012; Marele Premiu „Sfântul Gheorghe”, la Festivalul internațional de poezie „Drumuri de spice”, Uzdin, Serbia, 2017 etc. Opera (sinteză) – Omul de cenuşă, antologie de autor, ce include cele opt cărți de poezie, apărute între 1972 și 2001, Editura Augusta, Timișoara, 2002; – Biblicele. Include : Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Rugăciunea Regelui Manase în versuri, Editura Marineasa, Timișoara, 2003; – Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur, 468 p., realizată de Mirela-Ioana Borchin: Selecție din cele cincisprezece volume anterioare, Biobibliografie și Eseul hermeneutic : Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (150 p.), Editura Eurostampa, Timișoara, 2015; – Elegiile de la Carani, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Sub cerul Genezei, Editura Mirton, Timișoara, 2017; – Agonia caniculei, Editura Mirton, Timișoara, 2019; - Elegías Rumanas, Obra reunida, Selección del autor, Editorial ARSCESIS, La Muela (Zaragoza), Spania, 2020. Traducción y edición crítica: Coriolano González Montañez; Biobibliografía y selección de opiniones críticas: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu. (286 pagini); - Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note de Mirela-Ioana Dorcescu, Editura Mirton, Timișoara, 2020. (537 pagini).