ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA

DESPRE „BUCURIA TEXTULUI” DE MIRELA-IOANA DORCESCU

Motto: „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmul 18, 2-5).

BUCURIA TEXTULUI (Editura Waldpress, Timișoara, 2024) este rezultatul unei severe selecții de analize literare, aplicată comentariilor semnate de Mirela-Ioana Dorcescu în ultimii opt ani. Recentul volum oferă, cu un acut simț hermeneutic, o perspectivă personală asupra literaturii contemporane din Timișoara și din țară. Complexitatea stilului autoarei reiese din întemeierea cercetării pe pluri- și transdisciplinaritate. Cartea are două părți: I. Poezia (în care se înscriu articolele Metafizica iubirii, Imaginând hotarul de dincolo de hotar, Revitalizarea poeticii orfice, Un cuvânt despre excelența traducerii, Mit și credință în „Apele care ne poartă”, În universul rotitor, Un discurs liric original – „Pildele în versuri” ale lui Eugen Dorcescu, Nora Ferentz și poezia existenței, Manierism și gramatică textuală, Gravitate și candoare în poezia lui Ticu Leontescu, Cântec de dor… major, Guillermo Eduardo Pilía – poezia riscului și a biruinței, A trăi netrăind…, Elegia perennis, Poezia lui George Schinteie, The Quiet Inquiery, Penultimele versuri de dragoste de farmec pline) și II. Proza (care include „Rotirea neamurilor” în lectură semiotică, Domnița valahă – „persoană umană”, Prosa perennis, Obiectele memoriei dintr-o copilărie salutară, Emilia Lungu Puhalo și Nina Ceranu – scriitoare române de ieri și de azi, De la himerele lumii, la fericirea întoarcerii acasă, Existențialism în registru baroc: Tiberiu Cercel, „Provincia melancoliei”, Crepuscul la Ullervad. Despre cel „mutat de la noi…”, Monica M. Condan și mirajul copilăriei, Ratomahia și estetica repulsiei în lectura intertextuală a romanului „Pesta” de Dana Gheorghiu, Valsul sângelui – între „a fi” și „a face”, Jocul iluziilor și al adevărului, Dramele feminităţii în proza Mariei Pongrácz, Despre Ludovica, Proza lui Petru Vasile Tomoiagă, „Atemporal” – un roman spiritual).

Modul în care Mirela-Ioana Dorcescu reușește să încânte cititorul este de neconfundat: originalitatea și amploarea interpretărilor, detaliul evidențiat, privirea de ansamblu, comparațiile și trimiterile intertextuale, inteligența observațiilor și eleganța expunerii – toate, într-o hermeneutică de înaltă clasă.
În acest florilegiu, în care predomină critica literară, cu deschideri certe spre discipline conexe, precum teoria literară, semiotica, pragmatica, sintaxa, semantica, stilistica, autoarea impresionează prin calitatea ei de cititor avizat și pasionat al textului liric sau epic. Întregul discurs critic, plin de culorile și de nuanțele interdisciplinarității, vizează fascinația textului, abordat din unghiuri care să îi surprindă aspectele cele mai nobile și mai bine realizate estetic.
Publicate (și dispersate), în cea mai mare parte, în reviste literare tipărite sau online, comentariile literare sunt acum așezate laolaltă, pentru a comunica între ele, într-un megadiscurs critic unitar, consacrat unor texte literare din biblioteca, mereu îmbogățită, a Mirelei-Ioana Dorcescu.
Se remarcă, pe tot parcursul volumului, căldura aderenței autoarei la textul prezentat, întotdeauna, în lumină favorabilă. Mirela-Ioana Dorcescu se bucură cu adevărat de fiecare text, caută să vorbească numai despre ceea ce îi atrage interesul și admirația, oferă mereu un feedback pozitiv strădaniei scriitorilor de a crea o lume, în poezie sau în proză. Considerațiile sale sunt imediat probate, se derulează pe multiple paliere, între care izbutește să stabilească o deplină armonie. De aceea, citind-o, te înseninezi, „te minunezi și te instruiești”, după cum a observat, cu sinceritate, Monica M. Condan. Cunoștințele autoarei din sfera umanioarelor nu împovărează, ci deschid orizonturi. Metatextul interpretativ, mai degrabă eseistic, se citește ca un jurnal de lectură, scris cu mare plăcere și fără pic de aroganță, cu onestitate și cu un fel al său de dăruire față de text, în particular, și de literatură, în general. Toate eseurile probează trăsăturile menționate.
Totuși, pentru a ilustra cele afirmate, am reținut, aleatoriu, numai câteva dintre analizele literare din Bucuria textului, grupate de Mirela-Ioana Dorcescu în două secțiuni:
Articole despre poezie (2017-2024);
Articole despre proză (2016-2024).

Din articolele despre poezie, ne-am oprit la Metafizica iubirii, Penultimele versuri de freamăt pline și Umbra ceasornicului – o poezie răscolită de timp.

Metafizica iubirii

Metafizica iubirii este primul articol din Bucuria textului. Acesta reprezintă o cronică la volumul de poeme Iubirile al Doamnei Elisabeta Bogățan (Timișoara, Ed. Eurostampa, 2018). Autoarea pătrunde cu delicatețe într-un univers liric accentuat spiritual și deslușește semnificațiile adânci ale simbolurilor lirice dintr-un discurs dens și expresiv, uimind prin perspicacitatea cu care își croiește calea înspre un eu poetic feminin, decent și elevat, ale cărui intenții de comunicare le devoalează treptat, cu deferență și finețe. În optica sa, Iubirile Elisabetei Bogățan „frapează și impresionează prin amplitudinea spirituală a mesajului central, prin altitudinea estetică, dar și prin rigoarea construcției”. În registrul compoziției poetice, Mirela-Ioana Dorcescu semnalează de la început caracterul bivalent al Iubirilor, care comportă atât o iubire transcendentă, înaltă și onorabilă, cât și una lumească: „autoarea confruntă două tipuri majore de iubire, aparent consubstanțiale, dar, în esență, ireconciliabile, între care percepe o falie, generatoare de tensiune: iubirea față de Dumnezeu – unică și salutară – și iubirea lumii – divizată, împovărătoare, chinuitoare, creând dependență de «idoli» și înstrăinându-l pe om de sine și de Dumnezeu”.
Cel mai mare păcat pe care un om îl poate săvârși este acela de a nu-L iubi pe Dumnezeu, motiv pentru care Elisabeta Bogățan, prin intermediul încifrărilor poetice, îndeamnă la pocăință. Poezia sa are finalitate, este orientată spre un înțeles esențial: evoluția spirituală a eului liric, care își conștientizează dimensiunile rătăcirii în urma unei dramatice anamneze. „A nu-L iubi mai întâi – adică mai presus de oricine și de orice – pe Dumnezeu înseamnă a încălca o poruncă axială, a comite, deci, un mare păcat. Contextualizarea pe care o realizează artistic Elisabeta Bogățan este edificatoare în acest sens, îndemnând la reflecție, în toate detaliile sale”. Insatisfacția axiologică a eului liric este privită cu înțelegere de Mirela-Ioana Dorcescu, care estimează consecințele ambivalenței pentru o conștiință superioară: „Eul liric se prezintă, la început, ca scindat: pe de o parte, este trup și suflet, iubind plenar tot ceea ce-i oferă existența terestră, chiar dacă are sentimentul iluzoriului și al efemerului; pe de altă parte, aspiră să fie spirit, cu toate că își conștientizează neputința de a accede la iubirea metafizică”.
Rugăciunea aduce alinare și calm. Acest tip de rugăciune este, în subsidiar, o confesiune. Mirela-Ioana Dorcescu vede în căutarea înfrigurată de învingere a constrângerilor ontologice o postulare scripturistică a liricii elevate, întrucât citează din 1 Tesaloniceni 5, 23: „«Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos»”.
În cea de-a doua parte a volumului, intitulată simbolic Calea, poeta imaginează, treaptă cu treaptă, un drum întru mântuirea sufletului. Mirela-Ioana Dorcescu îl tratează din perspectiva simbolisticii itinerarului: Calea (iter spiritus). În plan semantic, se realizează „înaintarea, treaptă cu treaptă (Mărăcinișurile, Nisipurile, Labirinturile, Mulțimile, Oglinzile sinelui, Ispitele, Cuvântul)”. Sufletul, aflat pe iter spiritus, se înduhovnicește. Se confirmă astfel viziunea lui Eugen Dorcescu, exprimată în Poetica non-imanenței (București, Ed. Palimpsest, 2009), potrivit căreia „omul mu este ființă întru moarte, ci întru mântuire”.
Iubirea înaltă ține de puterea de a urmări un ideal, presupunând încredere, tenacitate și decizie: „«și totuși trebuia să merg/aici era doar foamea/și setea/și teama crescând»”, perspicacitate în găsirea drumului drept, salutar: „«lumini fără număr/aprindeau ireale culori/în nisipurile/de sub picioare//zarea mă îmbia/egală/din toate părțile/eram liberă/să merg spre oricare/din pleoapele ei/căzătoare»” și, desigur, solitudine: „«fiecare se avea ca misiune/pe sine însuși»”.

Penultimele versuri de dragoste, de freamăt pline

Volumul analizat, Penultimele versuri de dragoste, al cărui autor este Nicolae Turtureanu (Iași, Ed. Junimea, 2014), îi oferă exegetei un palpitant traseu ideatic: cel al unui animus excelsior. Pe fondul unei solitudini dramatice, în acest volum se instituie și progresează o relație ternară între suferință, solitudine și duh. La nivelul expresiei intervine jocul lexical, cu repercusiuni spectaculoase în progresia textuală.
Mirela-Ioana Dorcescu include Penultimele… în tradiția elegiilor cu temă erotică. Remarcabil este aici ceea ce dumneaei numește twist-ul „suspans”-ului, care survine pe muchia dintre dramatic și epic, descumpănind cititorul: „Tot volumul șerpuiește. Te rătăcește. Te întoarce din drum. Obligându-te să vezi mai mult. Să-ți limpezești gândurile. Să intuiești conexiuni ascunse. Fiindcă Penultimele versuri de dragoste sunt astfel plasate în volum, încât să creeze suspans, să mențină, prin baleierile lor ingenioase, nu doar o copleșitoare tensiune lirică, ci și dramatismul tramei epice subsidiare” .
Mirela-Ioana Dorcescu tratează „portanța morții” ca pe un simbol revelator, deslușit, mai întâi, prin joc și (auto)sugestie și apoi prin semne lipsite de echivoc, care alungă orice „speranță deșartă”, amintind de infernul dantesc, al cărui spirit nu îi este deloc străin eului liric: „«Azi nu mai cred în elfi şi-n zburători/care îmi duc iubirea mai departe./Tot cerul e acum un cîmp de ciori/şi fiecare croncăne a moarte»”. Mirela-Ioana Dorcescu urmărește un modus vivendi împletit cu o ars moriendi, într-un topos în care totul e menit să doară.
Elementele de intertextualitate dau o notă specială întregului volum: „«Toată viaţa am rîvnit să fiu singur./Hristos a Înviat!/dar tu – nu. Pînă şi bătrîna ta mamă/(cu care am supravieţuit 9 ani)/s-a dus la loc luminat, la loc cu verdeață,/unde nu-i întristare nici suspin./Nu suspin. Dar aveam, de Paşti, cui să-i spun:/Hristos a Înviat!/Şi ea mie: Adevărat a Înviat!/Acum sunt, cu-adevărat, singur./Iau, în dreapta, un ou roşu-proroşu/şi-l ciocnesc de cel verde, din stînga, clamînd:/Hristos a Înviat!/Adevărat a Înviat!/îmi răspund tot eu mie însumi,/cu viaţa spre moarte trecînd/Prima zi de Paşti, 2012 (Toată viaţa am rîvnit să fiu singur)»” .
Penultimele versuri de dragoste lasă să se întrevadă, în concepția Mirelei-Ioana Dorcescu, o „înverșunată thanatofobie/thanatofilie de fond” . Aceasta îl așază pe Nicolae Turtureanu alături de Poetul Eugen Dorcescu care, în același an, publica Nirvana. Cei doi sunt „confrați în durere cu Edgar Alain Poe”, cu Lamartine sau Orfeu. Reperele culturale sunt foarte onorante. Paradigma mitului orfic (Orfeu și Euridice) este evocată la intersecția ei sublimă „cu paradigma mitului autohton al strigoiului, al ființei neîmpăcate, ce pendulează între două lumi”.
Interxtualitatea se actualizează sub forma unei preferințe pentru versuri ori expresii sau chiar titluri celebre ca: „sur le pont d’Avignon („«În pădurea Agafton/sună-un clopot monoton/– sur le pont d’Avignon –»”); un veac de singurătate („«Am așteptat – ori mi s-a părut?/un veac de singurătate absolută/în atmosfera oarbă-surdo-mută»”); prin prezența unor proverbe la care autorul își permite să se joace cu topica unor cuvinte („«Toamna se numără cojoacele/Iarna bobocii își scutură»” etc.
În fraza de încheiere, Mirela-Ioana Dorcescu își dovedește agerimea în psihanaliză, raportând sinceritatea eului liric la cea a poetului Nicolae Turtureanu și reținând esența mesajului său despre o singurătate atât de intensă, încât nu se poate rosti decât pe silabe cuvântul ce o denotă: „Din toate aceste planuri, din «nepătrunsul întrepătrunderilor» posibile, răzbește spre cititor o durere atroce, de nestăvilit. Cu toată splendoarea evadării în mit, exprimată suprarealist, nota semantică dominantă a acestui volum rămâne realismul acerb: sin-gu-ră-ta-tea”.

Umbra ceasornicului – o poezie răscolită de timp

Umbra ceasornicului – o poezie răscolită de timp se referă la o antologie de poezii, intitulată Umbra ceasorncului (Timișoara, Ed. ArtPress, 2018) – autor George Schinteie, ediție critică de Cristina Sava.
Rațională, viguroasă, dar și sensibilă, poetica lui George Schinteie oferă cititorului „un act de voință și de fidelitate, realizat, în plan simbolic, sub acțiunea principiului masculin”. Modelul patern este un factor organizator pentru discursul liric: „«și cum stăteam așa/ ca într-o rugăciune/ auzeam/ zvâcnirea umbrelor/ de sub pași/ precum acele unui ceasornic/ pe cadranul rotund al nemărginirii.//ele creșteau și scădeau/ în sensul invers parcurs de soare pe cer/ până când clepsidra întoarsă discret/ muta copilul din mine/ în bărbatul de tata» (Umbra ceasornicului).
Mirela-Ioana Dorcescu identifică simbolurile existențiale care constituie fondul poeziei: „«Din ambianța unei copilării frecvent revizitate, ca parte integrantă a personalității sale („trece un tren/ de păpădie/ prin viața mea/ pe roți de copilărie» – Autoportret I), autorul aduce, la rang de simboluri vitale, mai cu seamă elementele naturii”. O parte din floră și faună, păpădia, regina nopții, brândușele, fluturii, melcii „se înscriu într-o poetică a efemerității, în vreme ce copacii – nucul, mesteacănul, salcâmul – compun o complementară poetică a durabilității, într-o diadă fragil-rezistent, în funcție de situarea față de factorul temporal, care structurează tot materialul antologat” .
George Schinteie își rememorează obârșiile, afișându-și atașamentul față de valorile neamului său. Practic, rescrie „copilăria copilului universal”, în paradigma Paradisului Pierdut. În acest context, un loc aparte le revine principalelor simboluri ale credinței creștine, de care a luat act de timpuriu și pe care le prelucrează la maturitate în spectaculoase imagini literare. Mirela-Ioana Dorcescu scoate în relief: brândușa-lumânare „«în toate punctele cardinale/ aprind câte o brândușă» – Zi”; crucea-la răscruce „«ploile așteptate se refugiază/ în cruce de pași» – Remember”; fântâna cu apă purificatoare și sfințitoare „«pe câmpia galbenă/ între păpădii – fântâna/ cu ciutura întoarsă spre sete» – luni”; mănăstirea – simbol al credinței nestrămutate „«și mă zbat să înalț mănăstire/ în sufletul meu/ la care să te-nchini deși/ nu te-ntorci» – Eu alerg ca o lacrimă” etc. Concluzia autoarei cronicii este aceea că „peisajul natal este asimilat organic de către eul poetic, devine un bun cvasi-ereditar necesar cunoașterii de sine și un excepțional izvor de inspirație” , fapt întâlnit și în Verighetele anotimpului, volum de același autor: „«atunci au început să curgă/ prin brațe copaci și prin fiecare deget/ iarbă»” .
Ca instrument de măsură a timpului, cu o estetică impresionantă, clepsidra este un loc comun în lirica ce absoarbe doar fiori din ireversibilitatea trecerii timpului (tempus irreparabile fugit). Pentru George Schinteie, clepsidra este un inepuizabil obiect al reflecției și o sursă bogată de limbaj figurativ. O găsim în metafore generate de analogii formale: „«sânii de speranță/ învață să fie clepsidră» – Faleza” sau funcționale: „«port în suflet o clepsidră/ în care moare zilnic/ câte un cuvânt/ la întâmplare» – Argument” etc.
Mirela-Ioana Dorcescu supune Umbra ceasornicului unei analiza semantice corespunzătoare datelor sistemului limbii române și constată maleabilitatea lingvistică, libertatea față de transferul categorial: „categoria comparației, cu valoarea de superlativ absolut, modifică verbe și substantive” , precum întâlnim în Atât de-apropierea: „«și până nu se face uitare-n palma mea/ primește sărutarea străluminând în gând/ atât de-apropierea/ atât de-ndepărtarea»”. Semnul lingvistic din sistemul gramatical se diferențiază mai clar de cel poetic atunci când asistăm la „diluarea ponderii semnificantului, în favoarea pregnanței imaginii conceptuale, fie, invers”.

Din articolele despre proză (2016-2024) vom prezenta, de asemenea trei, din cauza spațiului restrâns al acestei recenzii: Crepuscul la Ullervad. Despre cel „mutat de la noi”, Emilia Lungu Puhalo – Nina Ceranu – scriitoare române de ieri și de azi și Valsul sângelui – între „a fi” și „a face”.

Crepuscul la Ullevard. Despre cel „mutat de la noi”

Interpretarea romanului intitulat Crepuscul la Ullervad de Iulian Chivu începe cu trecerea în revistă a particularităților narațiunii. Autoarea depistează rețeaua de relații care apar atât între personajele narațiunii, cât și între fiecare personaj în parte și protagonistul absent, de două ori plecat dintre ai săi: mai întâi, din România în Suedia; apoi, de pe pământ în Cer.
Detaliile par să o atragă foarte mult pe interpretă. De pildă, aceasta se oprește, cu uimire și interes, asupra coperții a IV-a și o analizează, amănunțit, din perspectiva construcției textuale: ,,Coperta a IV-a descumpăneşte. Pare plasată înainte de sfârşit. O bornă. La o răscruce. Cu orizontul ocultat. Oare mai urmează ceva? Mai e puţin? Mai e mult de mers? După scurta deziluzie, cititorul constată că nu există un sfârşit propriu-zis al dezvoltării epice. Şi că tema, de stringentă actualitate – migrarea (refugierea) –, dar şi personajele îi sunt mai mult decât familiare. Prin urmare, îşi (re)însoţeşte eroii pe drumurile sugerate de carte, prelungindu-şi participarea la ceea ce, probabil, s-ar întâmpla în familiile, lumile, culturile şi religiile la care trimite romanul… Abia acum, începând să problematizeze, pe cont propriu, realizează ce înseamnă şi cât poate reverbera, din punct de vedere etic şi psihic, experienţa doctorului Ovidiu Rucăreanu – simbolică, în datele ei fundamentale, pentru ceea ce denotă ori acoperă astăzi fenomenul complex al emigrării. Punând accentul cuvenit pe conflictele interne şi exterioare ale protagonistului, inerente, cu siguranţă, în fazele incipiente ale globalizării, lectorul avizat se instalează cu adevărat în universul de discurs abil exploatat de autor – al cărui ax îl reprezintă emergenţa realităţii pe fundalul unei ferme opţiuni spirituale, datorată unor intelectuali pur sânge, care se confruntă cu dilemele integrării ca… reconfigurare, între limite mai mult sau mai puţin aleatorii, în care identitatea se dispersează, decizia individuală e aproape imposibilă, presiunea noii paradigme existenţiale e teribilă, iar nostalgia originilor nu poate fi anihilată (v. fredonarea cântecului popular «Mai vino seara pe la noi, Ionele dragă… şi în ceasul morţii»). Deschiderea spre (auto)interogaţii este un merit indubitabil al cărţii analizate, variaţiile pragmatice ale receptării ridicând calitatea mesajelor, convergente şi transgresive, pe tema delicată a migraţiei valorilor”.
Autoarea remarcă faptul că una dintre dramele axiale ale eroului romanului este singurătatea, cauzatoare, în cele din urmă, de moarte. Emigrant în Suedia, personajul central este un gol evanescent, care impulsionează derularea acțiunilor. Doctorul înstrăinat se confruntă sistematic cu ,,răceala soției” și se consumă cumplit: „Doctorul Rucăreanu nu fusese înfrânt de neprevăzut, de obstacolele realizării de sine, fiind un bun specialist, ci de singurătate…”. Să trăiești pe pământ străin, să nu ai alături pe nimeni, să încerci să accepți că trebuie să răzbești într-o societate care nu este foarte primitoare sau chiar deloc prietenoasă cu imigranții, să te adaptezi condițiilor de mediu, de cultură și religie sunt provocări reale, la care nu face față oricine. Doctorul Rucăreanu răzbește. Dar, așa cum observă Mirela-Ioana Dorcescu, în ordinea logică a romanului, răceala și izolarea par molime care îi contaminează și pe alți români din Suedia: „«Avea să înţeleagă de ce nu fac asta doar după ce va fi înţeles că acolo românii chiar se evită pentru a nu li se cere ajutorul şi a fi nevoiţi să forţeze vreo notă pentru conaţionalii lor. Devin reci şi ei ca suedezii»”. Drama personală reverberează, se generalizează. Toată frumusețea realului e o simplă utopie.
Tibi este protagonistul ce trăiește aventura căutării unui personaj pentru viitorul său roman. La acesta autoarea se referă din perspectiva realizării obiectivului său literar: „traiectoria lui, în viaţă şi în profesie, e prilej de admiraţie pentru toţi cei ce l-au cunoscut: din mărturisirile lor, jurnalistul cu proiecte scriitoriceşti întocmeşte o consistentă fişă biografică, un instrument de lucru foarte preţios. De fapt, din amintirile atâtor martori, chestionaţi direct (Gustaf, Sören, Elsa, Karin etc.), sau indirect (Maria, care intră în dialog numai cu Elsa şi cu Minodora), s-a reconstituit, în variantă matricială, dar absolut necesară pentru pregătirea creaţiei literare, un portret generic al intelectualului român emigrant, capabil să sugereze, prin multiplicarea pe care o admite, zbuciumul unei comunităţi debusolate, în căutare de schimbare, cu speranţa într-o lume mai bună, neapărat în exteriorul ţării natale” .
Mirela-Ioana Dorcescu își încheie prezenta cronică, datată 7 august 2016, prin exprimarea unei opinii personale despre universul de referință și despre realizarea artistică a romanului: „Lumea contemporană nu este deloc comodă. Este într-o perpetuă frământare. Conflictele îşi schimbă forma, nu fondul. Iulian Chivu o descrie, după ce i-a luat pulsul şi tensiunea direct din artere. În ea fiind. Călător el însuşi. Nu şi emigrant. Dar cunoscând îndeaproape emigranţii din Suedia. Autorul vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Fără nicio divagaţie de la subiect. La nivelul său intelectual. Elevat. Cu o impecabilă ştiinţă a literaturizării fenomenelor. Cu o critică latentă a faptelor şi a personajelor, coerente în arhitectura dinamică a unui roman extrem de concentrat. Cu o permanentă vibraţie spirituală. Cu o sinceritate şi o autocenzură, la fel de importante pentru reuşita actului literar. Cu un extraordinar respect faţă de cititor, căruia nu îi închide, ci îi deschide orizontul receptării. Cu alte şi alte multe merite…”

Emilia Lungu Puhalo – Nina Ceranu – scriitoare române de ieri și de azi

Impresionanta cronică a Mirelei-Ioana Dorcescu închinată unuia dintre romanele de suflet ale scriitoarei Nina Ceranu, Doamna de pe Spion Strasse, este un elogiu al feminității. Romanul se concentrează pe generarea unui modelul literar feminin și românesc, prin intermediul unei scriitoare prototipice: Emilia Lungu Puhalo, prima scriitoare a Timișoarei, contemporană cu Mihai Eminescu, dar și cu Marea Unire din 1918.
În partea de început a comentariului său, Mirela-Ioana Dorcescu precizează cu ce accepțiune va folosi conceptul de „scriitor timișoarean”, pentru a sublinia meritele Emiliei Lungu Puhalo de a fi dobândit acest statut, în condițiile socio-istorice, politice și culturale ale secolului al XIX-lea: „Nu este puțin lucru să fii scriitor. Nu este puțin lucru să fii scriitor român. Nu este puțin lucru să fii scriitor timișorean. Niciodată nu a fost. Din motive diverse, unul dintre cele constante fiind acela că Timișoara s-a constituit și s-a permanentizat ca spațiu plurilingvistic, multiconfesional, multi- și, adeseori, transcultural, cu asperități și provocări specifice unei asemenea configurații în orice epocă, dar poate, mai cu seamă, în cea imperială, la care se referă romanul Ninei Ceranu”.
Mirela-Ioana Dorcescu remarcă faptul că nu ne aflăm în fața unui roman istoric, realist, obiectiv, deși autoarea a avut la îndemână o „ irezistibilă ofertă” de informații și resurse de care  s-ar fi putut folosi pentru a creiona cu fidelitate portretul Emiliei Lungu Puhalo, resurse adunate cu prilejul pregătirii tezei sale de doctorat, consacrate aceleiași scriitoare bănățene. Romanciera a preferat să-și re-inventeze personajul, îmbogățindu-l și astfel ridicându-l la nivelul literaturii de vârf, „unde autenticitatea îi este stabilită… printr-un act de creație admirabil”. Doamna de pe Spion Strasse se pretează la analiza construcției de personaj. Ca și la interpretarea atmosferei, a backgroundului cultural-istoric și a limbajului.
Ca personaj de roman, Emilia Lungu Puhalo nu este „extrasă din dosare sau modelată de sugestiile acestora, reprezentativă și predictibilă”, ci are contururi romantice, „renaște sub ochii noștri”, altfel decât cititorii s-ar fi așteptat să fie o femeie din Timișoara imperială, adică „impunându-se proaspăt, vibrant și irezistibil, mai cu seamă prin tranzivitatea emoțiilor sale, reverberante în actualitatea unui discurs auctorial empatic, cu impact asupra unui cititor – abstract, dar și real –, întotdeauna abil implicat într-un univers textual expansiv, cu cotituri neașteptate și captivante”.
Mirela-Ioana Dorcescu comentează strategia literară adoptată de romancieră, care abandonează limitările unui roman istoric, biografic, și își învestește scrierea cu valori simbolice. Personajul central este conceput ca „semn-punte între epoca istorică din care parvine și prezentul receptării”.
Ca patriot, Emilia Lungu Puhalo știe ce înseamnă să fii român în Imperiul habsburgic și este mereu animată de sentimentul datoriei față de propriul popor. Ca feministă, ea este într-o permanentă dispută, pledând pentru recunoașterea de drepturi egale pentru bărbați și femei: „« – Ce mă izbește pe mine însă e interesul dumitale ca femeie, ca învățătoreasă mai cu seamă, pentru…/ – Greșiți amarnic, când puneți în discuție cuvântul femeie. Ea nu trebuie să fie ignorantă, domnule notar… de ce femeia, care-i răspunzătoare ca și bărbatul de actele sale în fața societății, ea de ce n-ar avea dreptul să-și apere opiniunile?»”.
Limba română în Doamna de pe Spion Strasse este, ca și istoria, o veritabilă magistra vitae: în „momentul de referință impus de subiectul narațiunii – a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului al XX-lea, se apropia tot mai mult de varianta literară pecetluită de către creatorul de geniu al poporului, Mihai Eminescu – incontestabilul stâlp al patriotismului românesc”. Simțul datoriei împlinite față de limbă (valorizarea limbii cu harul scriiturii în neamul în care te-ai născut) se naște într-o „atmosferă tensionată, adesea dramatică, dar, neîncetat, ardentă”.
Această cronică reprezintă un manual, concentrat, clar și persuasiv, de interpretare hermeneutică. Mirela-Ioana Dorcescu străbate cu ușurință labirintul textual, nu se lasă înșelată de linearitatea structurilor de suprafață, ci pune în evidență aspecte subtile ale poiesisului, valorificând cunoștințele ei de dialectologie, teorie literară, stilistică, semiotică și chiar pragmatică în metatextul interpretativ.

Valsul sângelui – între „a fi” și „a face”

Titlul propus pentru această cronică dă de gândit. În prima sa parte, metafora romantică a valsului sângelui trimite la un dans de salon, la un mediu aristocratic, în vreme ce în a doua parte se problematizează, printr-un verb al existenței și unul al faptei. Efectul perlocuționar este cel scontat: simți nevoia să citești cartea, ca să descifrezi semnificația globală care a sugerat un asemenea titlu. Puterea de pătrundere și de observație a unui specialist în semiotică de talia Mirelei-Ioana Dorcescu, ea însăși romancieră de talent, în universul creativ al Constanței Marcu, este temeiul unei analize hermeneutice complexe, cuprinzătoare și convingătoare, abil dirijate spre aspectele de interes istoric, geografic, social și psihologic ale romanului prezentat.
Autoarea romanului Valsul sângelui (Timișoara, Editura Datagroup, 2016), Constanța Marcu, tratează o temă cu reme multiple, care suscită la lecturi diferite. Trama epică poartă cititorul pe mai multe planuri, îl captivează, îl determină la o cooperare de tip istoric, cultural, psihologic etc. Acțiunea romanului se petrece în lumea rurală din Banatul secolului XX, descrisă în straturi: sociale, lingvistice, ideologice, culturale. Prin împletirea genurilor discursive, Constanța Marcu narează, descrie, comentează în ample digresiuni, explică, sondează un spațiu și un timp fenomenale. Charlottenburgul este focalizat ca fenomen plurilingvistic și multicultural, fiindu-i surprinsă o istorie pasionantă – cea a românilor, aromânilor, maghiarilor și șvabilor bănățeni de acum două secole. Pitorescul locului este dublat de mister, de fantezie, pe alocuri, chiar de feerie. A se vedea relațiile intertextuale pe care le evidențiază romanciera cu basme cunoscute despre „prințese efemere”, unde își au loc momentele de visare, ori chiar de reverie.
Din punctul de vedere al tehnicii textuale, Mirela-Ioana Dorcescu reține diminuarea mijloacelor de expresivitate artistică, relatarea evenimentelor într-un cerc restrâns, reducerea diegezei. Și notele de romantism dispar. De la enigmele și vraja unei lumi oculte se ajunge la o abordare realistă, în care Cenușăresele sunt respinse, după ce sunt amăgite o vreme:
,,Prin această schimbare de procedură și, implicit, prin detașarea de recuzita romantică, autoarea demonstrează, în ciuda oricăror, posibile, tentații – de care înclin, cu simpatie, să o suspectez –, că a ales calea potrivită spre cititorii de acum, spre un orizont de așteptare specific începutului de secol XXI, în care nicio fantezie nu mai poate face abstracție de realitate, după cum niciun mímesis nu se mai poate închipui în absența ficțiunii”.
În conformitate cu Precuvântarea și Argumentul, volumul de proză a fost conceput în urma unui inspirat îndemn venit din partea unei prietene apropiate Constanței Marcu, și anume, doamna Mena Iovescu: „«– Despre ce mai scrii acum? Îți dau eu un subiect! Scrie despre al treilea Baron Sina…, un aromân de-al meu» (p. 8)” .
Acest nobil Baron Sina, bănățean de obârșie aromână, a avut o influență puternică asupra culturii și istoriei Banatului. Aristocratul face parte dintr-o povestire cu suspans, al cărei halou atrage și incită la „lecturi multiple”. Mirela-Ioana Dorcescu trece în revistă câteva asemenea tipuri de lecturi. Pornește de la lectura istorică: „Unul dintre personajele memorabile este, grație sugestiei doamnei Mena Iovescu, nobilul baron Simeon Gheorghe Sina. De origine aromână, baronii Sina erau oameni foarte bogați și influenți în epocă («al doilea om ca avere din Austria, Sina, gata să ajute cu bani la nevoie»– p. 10), cu importante posesiuni și în Banat. Aceștia au beneficiat de simpatie și de încredere din partea cercurilor din vârful Imperiului Austro-Ungar, lăsând rafinate urme ale trecerii lor prin toposuri celebre (Viena, Budapesta, Veneția), urme pe care scriitoarea le descoperă în fel și chip, într-un soi de «catapultare» (p. 8) spre Occidentul secolului al XIX-lea” . Se referă apoi la o lectură din perspectivă socială. Dat fiind faptul că în Imperiul Austro-Ungar societatea este împărțită ierarhic, putând fi reprezentată sub forma unei piramide, deoarece clasele superioare se distanțează de cele de jos, zădărnicind din rădăcini orice ideal de înnobilare. În aceste condiții, dorința arzătoare de care eroina se lasă călăuzită nu are nicio șansă de a se împlini: „O asemenea genealogie îi este insinuată de anumite persoane din proximitate, care îi observă aspectul, conduita și par să deducă sorgintea ocultată a fineții sale: Frumoasă fată, să știi de la baba că tu parcă nu ești de-a noastră… Uită, mâna ta cu degetele astea subțiri, lungi, nu semeni deloc cu nătăflontu de frate-tu» (p.19); «Tu nu ești de șmirgluit arginturi. Ești de mai mult» (p. 46); «După cum cobori scările, ai zice că ai fi o baroană, ceva…p. 56) etc”. Lectura etică este justificată de intenția familiei baronului Sina, care simte obligația morală de a-și face datoria de onoare față de frumoasa fată. Baronul se adresează prin scrisori pedante, iscusite, preotului din Charlottenburg, care îi răspunde: „«Domnule Baron, vă rog respectuos să nu lăsăm ca timpul, în vesela lui trecere, să uite de destinul acestei fete. Secretul pe care numai noi îl știm trebuie spart. Inelul cu blazonul unei familii bogate îmi rănește sufletul. Mă rog la Maica Fecioară să găsiți o cale să redăm lumina și frumusețea tinereții acestei fete»”.
Mirela-Ioana Dorcescu reușește să scoată la lumină valoarea estetică a acestei povestiri, datorită contrapunerii atmosferei de basm unui realism contondent. Antonimia este, de fapt, o tehnică de construcție. Astfel, șase elemente antonimice susțin compoziția romanului: vechi vs. nou; miraj vs. adevăr; romantism vs. realism. Două motive literare predilecte, visul, respectiv oglinda, reprezintă factori de coagulare discursivă, dar totodată și de propulsare diegetică. Prin intermediul acestora se creionează și portretul dinamic al tinerei fecioare, care se află în perioada inițierii, a trecerii pragului dintre adolescență și tinerețe. Estetica frumosului, a ceea ce vezi și simți menține imaginația vie creând o atmosferă de basm. Asemenea legilor de reflexie și refracție a luminii, „pendulând între reflexia realului și reflecțiile pe care le stârnește aceasta, între vise și visuri ce modelează drumul protagonistei, desfășurând un șir ponderat de trimiteri la realitate și de sugestii ale imaginarului, comunicarea literară se produce lent, cu lux de amănunte, dar și cu o savoare aparte”.
Admirabila trecere dinspre vis spre realitate are loc grație unei imense oglinzi de cristal, care creează o tensiune de neimaginat. Puterea ascunsă a sângelui, precum și demersurile unor personaje care apar în momente potrivite o fac pe protagonistă să se îndrepte spre tărâmul visurilor, în sala balului, sub privirea baronului Sina. Cu toate acestea, Mirela-Ioana Dorcescu e de părere că autoarea nu se lasă fermecată, prinsă definitiv (și periculos) în plasa romantică: „În exuberanța descoperirilor, intervine tranșant realul și visul se transformă în himeră. Căderea simbolică pare a le dovedi tuturor că Maria este o impostoare, că locul ei se află în altă parte. Tensiunea epică se destramă, dispar surprizele și, odată cu trezirea la realitate, nu se mai sugerează nimic, se afirmă totul, în ritm alert și în manieră minimalistă”.
Romanciera, cu experiență în practicarea genului romanesc, caută și găsește în același timp o soluție pentru zorirea povestirii, trecând de la intrigă la un final cât mai plauzibil: „… protagonista se emancipează, urcând o treaptă pe scala consacrată, apropiindu-se, astfel, de iubitul său, însă de pe modesta poziție de servitoare în casa unor aristocrați. Nimic n-a fost în van, dar nici senzațional. Iubirea a biruit, nu independent de visul de mărire, care își dezvăluie, până la urmă, rostul. Generozitatea sus-pușilor este limitată, ea nu poate afecta reputația clasei aristocrate. Totul este plauzibil, tratat prin adecvare la contextul istoric și sociopsihologic al Banatului de la mijlocul secolului al XIX-lea” .

Cele șase secvențe de „critică a criticii” pun în lumină varietatea unghiurilor de abordare a textelor literare. Bucuria comentariului merge mână în mână cu prețuirea Mirelei-Ioana Dorcescu pentru realizările literar-estetice ale unor scriitori contemporani, pe care îi cunoaște personal, îi respectă și îi elogiază cu exigentă generozitate, dar și cu enormă știință de carte.

by

Referinţă Bibliografică

ANIȘOARA-VIOLETA CÎRA, DESPRE „BUCURIA TEXTULUI” DE MIRELA-IOANA DORCESCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 19 iunie 2024