Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Ardem de vii și unii tot ai dracului sunt…, zeflemesc până și cuvântul ziditor din rugă

Ardem de vii și unii tot ai dracului sunt…, zeflemesc până și cuvântul ziditor din rugă

Ardem de vii! Și totuși unii-și bat joc și de cuvântul ziditor din rugă…, ba chiar nici nu mai au rugă, au strivit ruga, au mutilat-o, și-au luat-o ca pe o pradă, și-au făcut-o galon pentru ei, mândria lor, unealta lor, apoi au aruncat-o…! Ardem de vii și totuși, s-a ajuns ca pe fiecare dintre oamenii lupi ai oamenilor să nu-l intereseze decât de el, căci nu se mai satură de a fi cât mai sus, cât mai mare, cât mai tare, de a avea cât mai mult, numai și numai pentru el, nepăsându-i că celălalt vrea și are și el dreptul de a trăi pe lume…!

Cum s-o fi ajuns să nu mai cunoaștem cuvântul cel blând, cuvântul cel bun, cuvântul iubitor din care s-a zidit lumea?! Ardem de vii și totuși, ne ținem departe de gândul de a fi mai buni, de a iubi, de a întoarce în inima noastră și pe buzele noastre cuvântul ziditor…?! Te duci la cineva să îi prezinți un proiect și ți-l întoarce spunându-ți că vrea să facă el aceasta, ca și cum doi oameni buni nu încap în același gând, în același lucru bun, ca și cum în lumea asta mare nu este loc de două nume alături, nicăieri și în nimic…! Dacă se întâlnesc la un ziar doi ziariști pe același culoar, unul din ei îl sfâșie pe celălalt cum face în cuib puiul de vrabie ieșit mai devreme din ou, cu fratele lui puișor ieșit mai târziu; asta fac mulți oameni lupi ai oamenilor…!

Este azi aproape imposibilă o colaborare pe făgașul aceleiași bresle…, rar se întâlnesc doi oameni pe aceeași cărare fără ca unul dintre ei să nu îi dea brânci celuilalt. Ca să nu mai vorbim despre faptul că dacă cineva solicită sprijin altcuiva, cel rugat răspunde: eu nu am timp să fac pentru mine ce mă rogi tu să fac pentru tine. Ardem de vii și totuși nu vedem că e aproape ziua în care vom pleca pe lumea cealaltă gata prăjiți… Ardem de vii și totuși nu vedem că suntem răi, invidioși, egoiști și în pragul catastrofei unei sinucideri colective.

E, poate, o necuviință să încep astfel eseul acesta pe care-l vreau afectiv precum cele mai emotive dintre câte voi fi scris vreodată despre oamenii frumoși, atât de frumoși încât înfloresc inimile și încununează ca sânzâienele primăverile sufletelor ce vibrează ca o poezie de iubire! Dar ce văd în jur nu mă lasă să nu răbufnesc, pentru că nu mai pot…! Nu merg nicăieri, în catedrale de intru, fără să nu văd înaintea ochilor și o revărsare în torente a răului din inima unor oameni în armonie cu răul întors asupra noastră din inima naturii bolnave sau, mai bine spus, îmbolnăvite de răul lumii de azi…!

Am traversat prin București iadul, în decurs de o săptămână! Parcă mai mult ca peste tot, aici omenirea fierbe în propriul sânge clocotit și se coace pe vastele plite incandescente ale bulevardelor. Este orașul în care mulți oameni din provincie merg ca să caute o șansă de a se afirma, de a-și pune în valoare profesionalismul, talentul, voința de a munci… Ei sunt mânați de dreptul egal cu al tuturor de a-și afla un ungher în care să-și consacre menirea, să-și găsească tărâmul împlinirii speranțelor, dar mulți găsesc o junglă păzită cu dinții centimentru cu centimetru de oameni lupi ai oamenilor…! Aceștia nu se gândesc nicio clipă, nu respectă, nu sunt impresionați de odiseea celui ce răzbate lumea pentru ca să cucerească un drept, să exploreze un noroc pe care alții îl au pe gratis și facil. În niciun caz…! Te văd venit pe drumuri de la sute de kilometri distanță, vai și amar de tine, pe banii tăi, pe osteneala ta, pe sacrificiul tău, pe sănătatea ta, din timpul tău, ca să îi respecți pe ei, ca să intri în comuniune cu ei, ca să le fii util, ca să fii om cuminte, ca să trăiești din munca ta, din dreptul tău, din viața ta, iar ei nu știu cum să scape de tine, te văd ca pe o primejdie pentru ei, ca pe cineva care le trage preșul de sub picioare…!

Ca român din provincie, român neaoș, cu strămoși gospodari harnici și cinstiți, statorniciți de mii de ani altundeva decât în Capitală, poți deveni într-o secundă la București persona non grata – după câteva ore cât durează călătoria de acasă de la tine la București, cum spuneam, dintr-o dată poți deveni cetățean român străin în România, ba chiar proscris. Este foarte greu și foarte riscant să ajungi și să te menții în rândurile ziariștilor, scriitorilor, artiștilor, sportivilor și așa mai departe, din București, la București. Te înghit, te nimicesc, te elimină dacă nu ești atent, ai un dram de talent, ești cinstit și harnic și vrei să trăiești și tu printre sau pe lângă ei. Frustrările, egoismul, aroganța unora sunt letale pentru omul bun și cuminte.

Recent am avut și eu de început, de continuat, de dus la capăt câteva planuri, la București. Sunt zeci de ani de când aici am învățat, aici am lucrat și lucrez, aici merg mereu și mereu, aproape fac naveta, invitat fiind sau nu la evenimente culturale, ori pentru a fi prezent la unele dintre ele create chiar de către mine, cum ar fi câteva lansări de cărți ce-mi aparțin ca autor al lor. Am avut și am mai multe proiecte de rezolvat la București, dintre care pe unele le-am atins, pe altele nu. Pentru ele a trebuit să călătoresc la București, de foarte multe ori, să locuiesc acolo, să mențin permanent legătura cu unele personalități. Uneori a fost bine, uneori rău, uneori a fost ușor, uneori greu, uneori a fost frumos, uneori urât…! Acum, în miezul unei veri cum eu nu știu să mai fi trăit vreodată de calde, au fost pentru mine toate acestea la un loc: bine și rău, ușor și greu, frumos și urât.

În primul rând, am avut parte de zile și nopți teribil de calde. Abia am rezistat, chiar dacă sunt călit și rezist la vârsta mea unor încercări în fața cărora cei mai mulți cedează. În al doilea rând, am purtat două discuții, una cu responsabilii actului de cultură celui mai înalt de la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, actorul Vasile Muraru și actrița Valentina Fătu, iar alta cu o persoană importantă pentru finalizarea unui proiect al meu. Consider cele două discuți, absolut diferite ca favorabilitate în ce mă privește. Concluziile mă fixează, pe seama primei discuții, între ipoteză și concret, pentru că, din păcate, îmi este teamă că depind și de cea de a doua discuție…!

Am privit, privesc și voi mai privi ca pe pedepse răspunsurile cu nu la unele dintre speranțele mele îndreptate către oamenii în care am avut încredere, dar nu am întors, nu întorc și nu voi întoarce moneda făcând rău cuiva, lovind, distrugând, dând foc la ceea ce am zidit afectiv! Trec dezamăgirile în registrul răbdărilor mele până la oase, până la suflet și până la sânge, când este vorba despre cei ce nu se poartă cu mine cum mă port eu cu ei, în primul rând deoarece mi-e teamă că tot eu voi fi acela ce voi ieși rău din cine știe ce interpretări și dezvoltări conflictuale de vorbe de colo, colo. N-am să pomenesc nici acum din partea cui și de ce sunt refuzat, dezamăgit și așa mai departe, poate chiar pălmuit, câtă vreme eu nu fac așa ceva cu nimeni, niciodată și pentru niciun motiv!

Așa că am să scriu câteva rânduri despre câțiva oameni de valoare, cumsecade, de cuvânt ce-au acoperit cu omenia lor spațiul devastat de către altcineva: Excelența Sa domnul General Aghiotant Regal Eugen Porojan, actorul Vasile Moraru, actrița Valentina Fătu. M-am întâlnit cu Excelența Sa, domnul General, la AFI Cotroceni, iar cu admirabilii actori la teatrul cu istorie „Constantin Tănase”, chiar la teatru, primit fiind în biroul directorului, unde am discutat problemele pentru care m-am și deplasat la București pe vremea aceasta când dacă te întorci acasă viu ai tot dreptul să te consolezi cel puțin cu gloria supraviețuirii. Mi s-a acordat o nouă onoare de a fi fost primit cu amabilitate și deosebit de cordial, ca de fiecare dată când am avut plăcerea și cinstirea de a mă fi întâlnit cu aceste personalități. Sigur că nu voi dezvolta aici ceea ce am discutat, sunt probleme strict legate de activitatea mea. Ceea ce vreau este doar să mulțumesc cu reverență. Am revenit acasă cu o acumulare de speranțe, ceea ce nu înseamnă că mă și văd cu proiectele mele împlinite. Oamenii lupi ai oamenilor sunt neîncetat de strajă…! Dar mă înclin în fața celor cărora din partea mea li se cuvin recunoștința, nelimitata mea prețuire, admirația…! Mai doresc să numesc aici și alte personalitățile pe care le-am întâlnit tot în această perioadă la un eveniment cultural despre care voi vorbi separat. De asemenea, am avut întâlniri cu personalități, pur și simplu pentru că ne leagă o prietenie pe care eu o plasez în rândurile puținelor dreptăți pe care mi le face Dumnezeu pentru cât de devotat sunt eu în prietenie și cât de respectuos în fața oamenilor de valoare și cumsecade. Am fost onorat de o foarte scurtă întâlnire și conversație cu dr. Victor Costache, fost ministru în Guvernul României, apoi am întâlnit, pentru ospățul spiritual al inimii mele iubitoare de artă muzicală și față de cei ce o făuresc: artistul fenomenal Sergiu Cioiu, căruia am fost cândva onorat să îi scriu o prefață pe un album muzical, cu soția sa Maria Mitrache, fostă balerină la Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, Theodora Popescu, realizatoare emisiuni tv folclorice, prof. Petruț Constantinescu – Manager Filarmonica „Ion Dumitrescu” Râmnicu Vâlcea, muzicianul violonist Petrică Pană, muzicianul violonist fascinant Valentin Albeșteanu, fiul inegalabilului Ionel Albeșteanu, Oana Georgescu personalitate multivalentă a mediului artistic, Mădălin Voicu Junior….

O bucurie, plăcere și onoare a fost aceea de a mă întâlni într-una din zilele acelea fierbinți ce s-a făcut răcoroasă și minunat de agreabilă întocmai datorită acestei întâlniri, cu artista pentru care am admirație și respect pe cât poate un om să aibă vreodată pentru cineva: Stela Enache.

Iată, astfel, din iad am făcut ungher de rai, întâlnind ființele frumoase și bune ce-l locuiesc…! Dar a fost și greu, foarte greu! Când trăiesc aproape insuportabil uneori, îmi dau seama cât de răi sunt unii oameni și cât te fioroși, de hapsâni, de egoiști. Eu nu știu ce să mai spun, dar cred că dacă lumea nu se va schimba, viața noastră va deveni din ce în ce mai grea,. Iar, să ne ferească Dumnezeu, când vom pieri, căci și această zi va sosi cândva, va fi incredibil de dureros.

Iulie, 2024…! Luna lui cuptor, într-adevăr luna lui cuptor…! Această denumire populară mai mult ca niciodată dovedește azi că este de fapt denumirea științifică a lunii iulie…! Suntem la gura lui cuptor, a cuptorului din calendarul decadenței timpului răsucit cu fața la golul și nimicul de înainte de a fi fost Cuvântul…! Acel cuvânt divin, ziditor al lumii. Azi cuvântul arde, azi cuvântul rostit mai mult decât ruga este caniculă…!

Parcă suntem muncitorii unei oțelării uriașe și teribile. Parcă se topește cerul și se revarsă torențial asupra lumii pe care o acoperă ca bolțile de catedrale incendiate; parcă în această catedrală orgile, începând să se topească, intonează șuierul flăcărilor în care plâng versete psaltice șoptite sub catapetesme arzând, de către ultimii oameni.

E iulie și cea mai stihiitoare climă din toate zilele noastre celor bune și zilelor noastre celor rele ale generației acesteia de la răscrucile nervoase ale unui veac și unui mileniu ne pedepsește cu ceea ce nu avem în inimă: căldură. Dar, ca și cum noi am fi dat pe-mprumut împielițatului căldura umană din noi, iadul ne-o înapoiază îndrăcită…! Pentru că nu am vrut să trăim frumos, supraviețuim lugubru în cele din urmă.

Aproape nu îmi vine să cred că am venit acasă fără să fi ajuns cenușă București. Mare curaj am avut când am plecat la drum și mult noroc să mă întorc. M-am întâlnit cu iadul, dar și cu locurile unde soarele luminează nu arde, cu oameni răi, urâți în inimă și întunecați, dar și cu oameni buni, frumoși și luminoși. Fotografiile pe care le înfățișez sub text spun despre ce a fost frumos și bine. Despre ce a fost îngrozitor nu spune inima mea nimănui…!

  1. s.: Parcă Bucureștiul e o moșie a cuiva, parcă el aparține unora ce au domiciliu definitiv acolo; parcă unii ziariști sau scriitori au monopol pe redacții și edituri; parcă s-a îndrăcit lumea așa de tare încât împielițații ajunși stăpâni prăpădesc, usucă, ard, ucid tot ce mișcă pentru că pământul ar fi devenit prea mic, iar ei sunt speriați de moarte că nu vor mai încăpea în lume.

Eu însă nici n-am murit, nici nu m-am îndrăcit, mie nici nu-mi poate lua nimeni nici din cap, nici din suflet ceea ce vreau să fac și știu să fac…!

(Aurel V. ZGHERAN)

  )

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.