Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » România pe care o iau cu mine

România pe care o iau cu mine

In Fără categorie
Am venit în România cu atâta dor, încât uneori am avut impresia că nu mergeam, ci îmi sărutam țara cu pașii. Am venit cu o sete strânsă în ani, cu poftă de drum, de oameni, de biserici, de sate, de munți, de povești spuse la o cafea ori pe marginea unui drum. Și am primit mai mult decât mi-am propus. Poate chiar mai mult decât și-a dorit inima mea.
Numai trupul meu nu s-a prins prea repede în ce parte a lumii se afla. Am umblat când altădată dormeam și am dormit când altădată umblam. Fusurile orare și-au făcut mendrele, somnul a venit când nu-l chemam și a fugit când îl așteptam, iar câteva zile ceasurile mele parcă n-au vrut să se înțeleagă între ele. Le-am lăsat în pace. Eu mi-am văzut de drum.
Și drumurile, spre mirarea mea, s-au deschis.
Oameni, locuri, întâmplări s-au legat fără să trag prea tare de nimic. S-au deschis uși la care nici n-am apucat să bat, am ajuns unde trebuia, am întâlnit omul potrivit în clipa potrivită. Pesemne că, atunci când vii cu inima curată, bunul Dumnezeu știe să-ți pună înainte câte un semn, câte un om, câte o întâmplare și, fără să-ți dai seama, te trezești mergând exact pe unde trebuia.
Cu oamenii a fost altfel. Lumea este ocupată și înțeleg asta. Dacă ar veni cineva la mine în Canada, nici eu nu știu cum m-aș împărți între viața mea și musafiri. N-am așteptat ca cineva să-și dea viața peste cap pentru că am venit eu de peste ocean.
Și totuși, în călătoria aceasta am fost primită și ca o prințesă, și ca o broască râioasă.
Am întâlnit oameni care mi-au pus înainte tot ce aveau mai bun și mi-au făcut loc în casă și în ziua lor, de parcă ne-am fi știut de-o viață. Am întâlnit și oameni pe care chiar îi știu de-o viață și lângă care, pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva am greșit ușa.
Am gustat din toate, și miere, și pelin. Am stat la mese unde mi s-a umplut inima înaintea farfuriei, am stat și pe ghimpi și am plecat uneori cu un nod în gât. Călătoria mi-a pus în palmă și ceea ce am venit să caut, și lucruri pe care nu știam că aveam să le întâlnesc.
Poate tocmai de aceea îmi place atât de mult imaginea albinei. Nu se oprește să cerceteze fiecare spin. Își caută floarea, își ia mierea și își vede de zbor.
Așa am încercat și eu.
Am văzut ce m-a durut și am simțit ce m-a atins, dar n-am vrut să las asemenea lucruri să-mi ia din bucuria pentru care venisem. România mi-a pus înainte atâta frumusețe, încât ar fi fost păcat să-mi risipesc zilele numărând înțepăturile. Iar acolo unde am simțit că nu-mi găsesc locul, m-am retras în fortăreața mea de lumină și frumusețe. Slavă Domnului, am avut unde.
Am văzut și cât de neașteptat vin oamenii spre tine. Bunătatea poate apărea de unde nu te aștepți, dar și răceala te poate lua prin surprindere. Un om abia întâlnit îți poate deveni drag într-o oră, iar cineva despre care credeai că știi aproape tot te poate face să-l privești, dintr-odată, altfel. Poate și aceasta a făcut parte din călătorie: să văd locurile, să-i văd pe oameni și, din când în când, să mă văd pe mine mai limpede prin ceea ce a lăsat fiecare în urmă.
Am intrat în biserici în drumurile mele prin țară. Am aprins lumânări, m-am închinat, am ascultat clopote și m-am gândit de multe ori că rugăciunea ar trebui să plece cu noi dincolo de zidurile bisericii. Să nu rămână numai în lumina lumânărilor și înaintea icoanelor, ci să se vadă, măcar puțin, în felul în care ne purtăm unii cu alții.
„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor.”
Cuvintele acestea mă întorc mai întâi spre mine. Mă fac să mă întreb ce iau eu cu mine din biserică, dincolo de semnul crucii. Dacă lumina altuia mă bucură sau mă tulbură. Dacă mai pot vedea omul din fața mea și atunci când mă rănește. În omul bun e ușor să-L recunoști pe Hristos. În cel care te rănește, mult mai greu.
Poate de aceea mi-a venit să spun, mai în glumă, mai în serios: fraților, eu n-am venit cu jalba-n băț. N-am venit să iau nimănui din farfurie, nici din lumină și nici măcar din umbră. Toți avem loc sub soare.
Am venit să văd, să cunosc, să scriu, să mă bucur și să-mi mai umplu sufletul cu România.
Am auzit și cârcotași. Am văzut și fum ridicându-se de unde eu nu aprinsesem niciun foc. Uneori, o vorbă pornită din nimic s-a întors la mine purtând deja o poveste întreagă. M-am mirat, am mai zâmbit, m-a și durut câteodată. Dar n-am venit până aici ca să fac inventarul vorbelor.
Acum, la plecare, aleg ce iau cu mine, dincolo de bagaje.
Păstrez omul care m-a surprins prin bunătate, ușa deschisă când nu mă așteptam, povestea unui bătrân ascultată pe îndelete, femeia care mi-a pus o farfurie cu supă caldă la masă, râsul unui copil, o vorbă spusă tocmai când aveam nevoie de ea, muntele care m-a făcut să mă opresc, mirosul de fân, pământul după ploaie și câte un drum pe care nu mă cunoștea nimeni, dar pe care ceva din mine l-a recunoscut.
Poate că a trebuit să plec din România ca să înțeleg cât de adânc a rămas România în mine.
Când trăiești zi de zi într-un loc, multe lucruri devin atât de firești, încât treci pe lângă ele fără să le mai privești. Depărtarea face însă lucruri ciudate cu memoria și cu inima. Aduce la suprafață tocmai ceea ce credeai că este mărunt: limba în care ai spus prima rugăciune, glasul părinților și al bunicilor, pâinea, clopotul unei biserici, un drum de țară, mirosul pământului după ploaie.
Toate capătă altă greutate când le privești de la mii de kilometri.
Poate că așa a vrut Dumnezeu pentru mine: să plec departe ca să mă întorc cu ochii mai deschiși, să văd mai mult și să simt mai adânc, să înțeleg că dorul nu este numai lipsă. Este și felul în care înveți să iubești mai atent ceea ce, cândva, aveai atât de aproape.
Astăzi sunt din nou în aeroport, cu drumul spre Toronto înaintea mea, și îmi dau seama de ceva care m-ar fi mirat cândva: sunt mai româncă acum decât eram atunci când am plecat din România.
Poate că cei plecați vor înțelege cel mai bine. Depărtarea nu mi-a slăbit legătura cu țara. Dimpotrivă. Dorul a lucrat încet, ani la rând, și m-a făcut să caut cu privirea ceea ce odinioară aveam lângă mine fără să știu cât valorează.
De aceea întoarcerile acestea nu sunt pentru mine vacanțe. Sunt întoarceri de care sufletul meu are nevoie. Vin să mă umplu din nou de limbă, de oameni, de drumuri, de povești, de pământ și de toate acele lucruri care nu încap într-o valiză, dar care ajung, cumva, cu mine peste ocean.
Am mers, am văzut, am ascultat, am scris, m-am bucurat. M-a mai durut câte ceva.
Acum plec.
Dar nu plec cu mâinile goale.
Iau cu mine mierea.
Celelalte le las să se așeze singure acolo unde s-au născut.
România rămâne aici și, într-un fel pe care numai cei care duc dorul îl înțeleg, vine cu mine. În limba mea, în oamenii pe care i-am întâlnit, în drumurile pe care le-am străbătut, în toate poveștile pe care încă nu le-am scris și în dorul care, știu deja, va începe din nou.
Și înainte să plec, mai spun o dată: mulțumesc. Celor care mi-au deschis ușa, m-au așezat la masă, m-au purtat prin locuri pe care singură poate nu le-aș fi găsit, mi-au spus povești, m-au primit cu drag și mi-au făcut loc în zilele lor. Celor pe care îi știam și celor pe care bunul Dumnezeu mi i-a scos acum în cale. V-am mulțumit și atunci, vă mulțumesc și acum. Mi-ați făcut drumul mai frumos.
Plec spre Toronto mai bogată decât am venit și, poate cel mai neașteptat dintre toate, mai româncă.
Eu mă întorc pe cealaltă parte a lumii, România rămâne aici și, totuși, vine cu mine.
Carmen Cristina Oltean
4 septembrie 2026
Facebooktwitterby feather

Despre Carmen Cristina Oltean

Carmen Cristina Oltean s-a născut în județul Alba și trăiește de peste două decenii în Canada. A debutat editorial cu două volume de poeie: Desculță prin suflet și Și îngerii plâng; până în prezent a publicat șase volume, dintre care cele mai recente, Între ieri și azi și Șoapte de îngeri, au apărut în 2025 la Editura Coresi. Textele sale — poezii, eseuri și reflecții — au fost publicate în numeroase reviste literare din România și din diaspora, între care: Armonii Culturale, Rapsodia, Destine Literare (Montreal și Quebec), Revista ASLRQ (Quebec), Vatra Veche, Observatorul Toronto, Extemporal Liric, Ecouri din Turda, Cafeneaua Literară, Meridianul, Luceafărul, Agora literară, Zenit22, Contact International, Bogdania, Repere Literare, Prodiaspora, Logos și Agape. A contribuit, de asemenea, la mai multe antologii colective din țară și din diaspora. Pentru Carmen, scrisul este o formă de rugăciune și o întoarcere spre sine; el stă și ca punte de comuniune între cultura română și comunitățile românești de peste hotare. Prin vers și proză caută să păstreze memoria și frumusețea tradițiilor, dar și să deschidă ferestre către experiențe spirituale profunde. Este membră a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR) și a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN). În 2023 a primit titlul onorific de Ambasadoare „Femei de Succes” pentru activitatea sa literară și culturală. În 2025 a fost distinsă cu Diploma de Excelență din partea Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, în cadrul lansării sale la Casa de Cultură „Ion Sângerean” din Ocna Mureș; în același an a primit o Diplomă de Excelență la Iași, în cadrul Conferinței Internaționale „Diaspora – Interferențe culturale și educație”; tot în 2025, la Toronto, i s-a acordat Award of Excellence în semn de recunoaștere pentru excelența profesională, succesul și leadership-ul său în comunitate.

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.