O zi naţională nu poate înceta să fie simbol statal şi nu poate fi înlocuită de postulate contestabile ale istoriei. Ziua naţională întemeiază valoarea perenă a unei ţări, identitatea ei. Extrapolând, ziua naţională este nimbul în care s-a cristalizat din paşi cruciali, idealul naţional, stela de ambră a unei patrii prin care se străvede chipul ei. Fixările alogice ale zilei naţionale menţin până la decadenţă distorsionarea identităţii statale, creează interpolări de vanităţi deviante în conflicte de interese exclusiviste, într-un provizorat istoric. Cu toate acestea, fiecare zi naţională fixată în decursul istoriei româneşti pe diverse criterii are unele semnificaţii regale.

     Schimbări succesive, pe bază de curente şi regimuri, ale Zilei Naţionale a României

„Ultimii ani au născut nelinişti privitoare la chestiunea «cine suntem?». Întrebarea are valenţe europene, nu numai româneşti sau postcomuniste. Este o chestiune pe care nu a creat-o Cortina de Fier ori globalizarea, nici noile modele ale sistemului internaţional sau terorismul. Este o dilemă alimentată de decapitările identitare din epoca modernă şi contemporană, care au mers paralel cu dezvoltarea salvatoare şi inspirată a democraţiei şi libertăţilor. Este, de asemenea, rezultatul faptului că democraţia nu a reuşit să se separe complet de disimulare, iar libertatea de iresponsabilitate. Astăzi ea este pe cale de a deveni un instrument. De aceea, să ne gândim nu la dilema «10 mai» sau «1 decembrie», ci la sensul cuprinzător a patru din însemnele statalităţii contemporane: ziua naţională, stema, bancnota şi imnul naţional. Apartenenţa la UE şi NATO, precum şi presiunea globalizării şi slăbiciunea unora din instituţiile naţionale vor obliga mai ales ţări ca România să reconsidere simbolurile naţionale şi să le transforme în instrumente, în sensul generos al cuvântului. Când am spus «vor obliga», de fapt am greşit. România nu este obligată la nimic. Ea poate foarte bine să treacă pe lângă evenimente, cu ajutorul oamenilor sagace şi orientaţi. Democraţia nu obligă la generozitate, libertatea nu obligă la simţ al răspunderii. Poţi să fii prosper şi egoist, inteligent şi rău-intenţionat, inspirat şi indiferent, fermecător şi leneş. Poţi să fii democrat şi iresponsabil sau apărător al libertăţii şi ne-loial” (Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, „Despre identitate”, 22 decembrie 2007).

În România, singura țară europeană fără coroană pe stemă mulți ani de la schimbările radicale forțate de mișcările populare din decembrie 1989, o ţară care are gravaţi pe bancnote compozitori şi scriitori, dar nici un domnitor, se întreţin de peste şaizeci de ani auspiciile instituirii zilelor naţionale după curentele ideologice temporale, începând prin profanarea întregii glorii a zilei de 10 Mai, continuând cu atribuirea unei izbânzi luminoase a partidului comunist, pentru 23 august şi desăvârşindu-se opera fabuloasă a primenirii istoriei cu evocări irelevante în ceea ce priveşte evenimentul crucial al Marii Uniri de la 1 Decembrie.

„În aceeaşi ordine identitară de idei”, specifică Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, („Despre identitate”, 22 decembrie 2007) „noi am continuat după 1989, fără a ne da seama măcar, să alterăm demnitatea şi respectabilitatea statalităţii noastre prin imprimarea pe bancnotele româneşti a unor chipuri care nu au nimic comun cu sensul monedei naţionale. Bancnota este un instrument al statalităţii, un dreptunghi de hârtie cu un strop de mândrie şi de continuitate al unui grup de oameni care hotărăsc să se numească «popor». Pe bancnote trebuie să fie chipuri de oameni de Stat. Noi am schimbat «orwellian» foaia, punând chipuri dintre cele mai diverse, de la Tudor Vladimirescu la Nicolae Bălcescu, iar mai încoace, i-am «monetizat» chiar şi pe Eminescu, Blaga (cred că şi pe Enescu) sau Nicolae Iorga. Bancnota nu este un mijloc de îmbăţoşare folclorică.

Noi aveam o largă paletă de candidaţi legitimi la bancnote, de la Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazu, până la principele Alexandru Ioan, regii Carol I şi Fedinand, pentru a nu ne apropia, prea periculos, de Mihai I. Dumnezeu să ne înţeleagă de ce ne trebuie un compozitor pe moneda naţională! Locul lui de onoare este la Atheneu, aşa cum locul poetului naţional este la Bibliotecă, al lui Nicolae Iorga la Academie, iar al lui Caragiale la teatru.

Orwell a ratat şansa de a se naşte român. El ar putea să roşească de invidie dacă ar vedea cum la Palatul Regal se organizează frecvent, în Sala Tronului, nunţi contra a câteva mii de euro. Doriţi să siluiţi spaţiul sacru al statalităţii româneşti? Nu este nevoie să fluieraţi în timpul intonării imnului naţional, nici să scuipaţi pe stema României, nici să vă ştergeţi pantofii cu steagul tricolor. Este suficient să daţi telefon la Muzeul Naţional de Artă şi, în sala în care Carol I ţinea pe cap Coroana, puteţi pune pirostriile. În vremuri recente, la castelul Pelişor, o poetă stingea ţigări pe mobila aurită a reginei Maria, iar un scriitor spărgea pahare regale de cristal, izbindu-le de pereţii cu lambriuri. Atacul lor nu era la inventar, ci la statalitate. Astăzi românii se pot răcori identitar altfel: organizând agape, reuniuni, conferinţe şi nunţi în Sala Tronului României.

Stemei naţionale (prin concursul nemijlocit al unui personaj încă în viaţă) i-a fost «ratată» într-o secundă, în decembrie 1989, Coroana istorică. Coroana rotundă (închisă) este simbolul neatârnării. Ea este, grafic vorbind, ilustrarea unei cetăţi închise, adică stăpână pe ea. Dacă lucrul acesta l-au înţeles după 1989 Moscova, Sofia, Belgrad, Tbilisi, Budapesta, mi se pare că şi Varşovia, de ce nu l-o înţelege Bucureştiul? Este inteligenţa noastră mai iute decât memoria noastră? Citind presa înclin să cred că da”.

Comuniştii au trucat furibund, totul. Cea mai bruscă ruptură o constituie trucarea semnificaţiei zilei de 10 Mai, asociind-o sărbătorilor netradiţionale, în afara spaţiului pluridimensional al evenimentelor cu prestigiu memorial.

„Lucrurile” spune Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, („Despre identitate”, 22 decembrie, 2007) „au început să se complice identitar atunci când România, după ce şi-a transformat Regele în mecanic auto, a transformat un cizmar în şef de Stat (e drept, cu ajutor nemijlocit, venit din exterior).

În zilele fierbinţi din decembrie 1989, alegerea zilei de «1 decembrie» şi a numelui de «Romania», au fost instincte politice menite să evite cu orice preţ cele două cele mai puternice simboluri din istoria recentă: «10 mai» al celui alungat în 1947 si «23 august» al celui executat în 1989. A fost un gest primar de conservare a puterii şi legitimităţii, nu un act altruist de redare a demnităţii. Oricât de precaut şi de meşteşugit, un calcul politic rămâne un gest istoric incomplet, fiindcă istoria se face cu viziune, nu cu speculanţi dibaci (aceasta este diferenţa fundamentală dintre Ioan-Paul al II-lea şi Silviu Brucan). Aşadar, «1 decembrie», zi glorioasă, este neconvingătoare din cauza re-inventării orwelliene a trecutului”.

Pentru acest motiv, se pune întrebarea cum  au ajuns,  unii   profesori,  şi  de  ce, să  predea şi astăzi, în continuitate, absurdităţi întunecate, supraîncărcate cu fals istoric, să tulbure analiza lucidă pe teme istorice, iniţiind contestabilitatea adevărului?! În legătură cu semnificaţia istorică naţională a zilei de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă în republica inventată de Stalin şi înfiinţată la noi, de către Gheorghe Gheorghiu Dej şi restul, păstrată prin ignorarea tacită a monarhiei de către clasa politică, după 1989, este lesne de înţeles că unii profesori cu năravuri vechi nu se obosesc să predea în şcoli, adevărul istoric, întâi pentru că nici ei nu ştiu destul, apoi pentru că mai toţi slujesc politicii, politicianismului, politicienilor de azi. Biserica se înregimentează şi ea, uneori, prin unii dintre prelaţi, stăpânilor politici care au culcat la pământ ţara.

O zi încununând trei aspiraţii sacre, naţionale, ale românilor

Pe 10 Mai s-au împlinit trei aspiraţii sacre, naţionale, ale românilor: în 1866 a sosit la Bucureşti şi a depus jurământ în faţa Parlamentului, Prinţul Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, aparţinător uneia dintre cele mai vechi şi mai nobile familii germane, din care au descins regii Prusiei şi viitorii împăraţi ai Germaniei; în 1877, Principele Carol I a proclamat Independenţa absolută a României (după 1947, comuniştii, în încercarea încrâncenată de a acoperi orice urmă regală, au strămutat sărbătoarea pe 9 mai, când ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu a afirmat independenţa); în 1881, Principele Carol I a fost ridicat la rangul de rege al României, punându-i-se pe cap o coroană făurită din oţelul provenit de la un tun capturat în Războiul Independenţei.

Toate aceste semnificaţii istorice ale zilei de 10 Mai conferă sărbătorii legalitatea de simbol statal. Această zi nu are numai însemnătate naţională, ci şi importanţa echilibrului european, deoarece, sub domnia îndelungată, de aproape 49 de ani, cu două săptămâni mai mult decât a lui Ştefan cel Mare, a regelui Carol I, România a ajuns cea mai propăşitoare dintre toate ţările învecinate, cu o monedă superioară cursului celorlalte, ale Uniunii Monetare Latine, ajungând la nivelul altor state vestice, cu structuri mai vechi. Progresul României sub sceptrul Regelui Carol I a fost covârşitor. Ascensiunea ţării a constituit un factor potenţial al păcii Europei, activându-se o diplomaţie elevată în toate momentele critice ale diplomaţiei continentale şi ale lumii. Înrudirea regelui român cu aproape toate dinastiile europene a avut contribuţii la atenuarea discordanţelor politice din Europa vremii sale!

10 Mai este ziua Regatului României, dar timpul contemporan, aşa cum observa Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, actualizează reflecţiile lui Orwell, care spunea că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul! Continuitatea falsificării istoriei şi ignorarea evenimentelor marcante ale naţiunii, printre care cel de simbol statal, al zilei de 10 Mai, până în anul 2015, când Parlamentul a hotărât să redevină zi naţională, trecerea senină pe lângă ocaziile istoriei este o exemplificare a realităţii exprimate în cugetarea orwelliană.

          „Orwell”, spune Alteţa Sa Regală Principele Radu al României, („Despre identitate”, 22 decembrie, 2007) „a spus că în comunism nimic nu era mai imprevizibil decât trecutul. Trecutul poate fi un bun interpretabil în funcţie de cum ne aranjeaza politic, la un moment dat. Acesta este izvorul dilemei «10 mai» sau «1 decembrie», şi nu datele istorice, ca atare. Nimeni nu va fi învingător în demonstaţia că «10 mai» este mai importantă decât «1 decembrie». «10 mai» este mai convingătoare decât «1 decembrie», pentru că are tradiţie de simbol statal şi forţă, fiind o zi naţională lăsată moştenire, transmisă, continuată, producătoare de emoţie şi de mândrie. Tratarea moştenirii ca pe un legământ este virtutea ţărilor coerente şi stabile. Faptele lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare şi statornice. Astfel, România de astăzi cu ziua naţionala la «10 mai» nu ar fi mai puţin republicană, ci puţin mai demnă. De fapt, ironia soartei face ca toate cele ultime trei zile naţionale din istorie, «10 mai”» «23 august şi «1decembrie» să fie zile cu puternice conotaţii regale.”

(Foto: Coroana regală făurită dintr-un tun capturat de la turci în războiul de Independență din 1877)

by

Referinţă Bibliografică

Aurel V. Zgheran: 10 Mai, însemn de statalitate al României/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 mai 2023