Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Aurel V. Zgheran: 4 martie 1977. Asistenta Maria Teslaru, o eroină buhușeană

Aurel V. Zgheran: 4 martie 1977. Asistenta Maria Teslaru, o eroină buhușeană

Pe 4 martie 1977 un cutremur a zguduit România cu o putere izbucnită din fundul iadului. A fost atunci o rupere a timpului de divinitate, când infernul a răsturnat peste ţară distrugeri şi moarte!

Cutremurele mocnesc în iad! Aduc groază, până când balansul pământului stă, dar şi pe urmă, mult timp în care oamenii îşi căută printre dărâmături copiii, părinţii, fraţii, semenii…!

Cutremurul acesta mocnise în iad. S-a putut vedea, în urma dezastrelor lui că prăbuşirea clădirilor nu începuse atunci, ci mai demult, că iadul nu venea nici de sus, nici din adânc, ci chiar din „osatura” măcinată a zidurilor îmbătrânite, ori a celor noi, dar nerezistente la astfel de solicitări. Acelea dintre ele rămase pe fundaţie la cutremur, ca şi celelalte ridicate după, nu au un buletin de garanţie că nu vor zdrobi sub moloz alţi oameni, într-o zi! Multe scrâşnesc morbid, fără să-şi alipească cineva urechea de ele, ca să fie auzite; oamenii care au avut de suferit atunci, astăzi au rănile cicatrizate, iar balsamul uitării le-a adus vindecarea sufletească. Dar, de pe schelăria clopotniţelor, cucuvelele cântă a prevestire rea către oraşele României, fără să le audă cineva!

Azi, răspunderea ,,sănătăţii’’ clădirilor este o exersare a cinismului, viaţa oamenilor fiind în spatele oricăror deziderate şi preocupări concrete şi efective ale politicienilor vremii! Pentru despovărarea de sarcini ei aşteaptă mereu uitarea. Deşi nenorocirile cauzate de forţele distructive ale naturii au o periodicitate, ele revin ca şi cum nu s-ar fi aşteptat nimeni la aceasta.

Bătrânul Buhuşi duce pe spatele lui rupt de apăsările celor ce îl storc, o astfel  de  poveste! La cutremurul din 4 martie 1977, la „Spitalul Fabricii”, acum spital de pshiatrie unde se deapănă zbuciumul minţii oamenilor cu  raţiunea alunecată în confuzie şi ceaţă, bolnavii care nu erau încleştaţi de spătarele paturilor s-au năpustit spre uşi, spulberaţi pe coridoarele spitalului şi îngroziţi. Încercând să salveze viaţa unei bolnave nedeplasabile, în acea zi când s-a lăsat din valurile cerului şi a izbucnit din undele pământului furia naturii, asistenta Maria Teslaru şi-a sacrificat-o pe a ei. ,,În timpul groazei, a panicii”, îşi aminteşte asistenta Teodora Busuioc, de faţă la evenimentele tragice, şi trăitoare a lor, „am fugit cu toţii din incinta spitalului. O bolnavă însă nu putea să coboare treptele de la ieşire şi se târa. Asistenta Maria Teslaru, observând-o, s-a desprins în fugă dintre noi şi a sărit să o ajute. În acelaşi moment, coşul din cărămidă de pe acoperiş s-a prăbuşit, iar ea, pentru a o proteja pe pacientă, a acoperit-o cu propriu-i trup. Cărămizile s-au rostogolit, una lovind-o fatal în cap!”

Fulgerul morţii a culcat la pământ, pe loc, o eroină. Ea şi-a sfârşit zilele în clipele în care salva o altă viaţă! A părăsit lumea din iubirea de semeni, neînfiorată de propria moarte! Dar s-a uitat de ea, de mult! Localităţile ţării nu îşi mai au personalităţile lor. Vin nelocalnici, unii nerespectaţi de nimeni acasă la ei, şi aceştia îi înlocuiesc pe cei din istoria aşezărilor. Ca nişte cohorte de batoze ei propulsează o campanie de treieriş, aruncând boabele pâinii şi oprind puzderia cu neghina. Nu îi doare câtuşi de puţin sufletul de locurile care nu-s ale lor. Le prădează şi le devastează!

La Buhuşi, nici până acum nu s-a făcut un singur gest pentru memoria eroinei Maria Teslaru, care a pierit la datorie, în spital. Nu au fost suficiente patru decenii, ca să i se acorde titlul de cetăţean de onoare post-mortem, sau ca să i se aşeze o placă de comemorare pe zidul spitalului, pentru a reaminti locuitorilor aşezării despre preţul pe care îl pun eroii vieţilor lor atunci când semenii sunt căzuţi la pământ, înfrânţi de neputinţe. Spitalul putea să îi poarte chiar numele, ceea ce ar fi atribuit prestigiul supremului sacrificiu! S-ar fi biruit uitarea, s-ar fi arcuit peste timp o dreptate!

Cei care uită personalităţile sunt decupaţi de valenţele spiritului de dreptate. Acesta-i pasul spre dezumanizare. În timp ce oamenii importanţi ai ţării îşi pierd urmele în trecut vin în faţă alţii care îşi dau singuri diplome de onoare şi excelenţă, sfidând orice lege şi morală. Lista de onoare şi  excelenţă, în  bună  parte nu are nicio legătură cu onoarea!… Are legătură şi se identifică în legea lustraţiei, de multe ori! Eroilor le iau locul întocmai acei care le ascund numele! Câtă vreme nimeni nu înţelege că acei ce mor jertfindu-se reclădesc viaţa, se clatină puterea de a înţelege şi mesajul lăsat de martiri.

Cu câtă îngrijorare trebuie să se gândească oamenii la viaţă, dat fiind faptul că un cutremur violent poate să elibereze o  energie chiar de zece mii de ori mai mare decât cea a bombei de la Hiroshima?! Şi ce intruziune brutală în liniştea lor este libertatea lipsită de orice control dată meşterilor de astăzi ce-au găurit toate blocurile?!

Rare sunt apartamentele din ţară în care cineva să nu fi făcut modificări interioare ce slăbesc structura de rezistenţă a construcţiei. Eroina Maria Teslaru vorbeşte din mormânt cât poate fi de grav ca toate blocurile să aibă găuri şi chiar pereţi întregi, lipsă!… Cu toate acestea se străpung zilnic pereţii, chiar până în exteriorul blocurilor!…

Cei care îşi mai amintesc azi de Maria Teslaru ar da deoparte cerceii de aur ai doctoriţei de acum de la spitalul la care s-a întâmplat nenorocirea, pentru ca urechile ei să audă fără zornăieli ecoul mesajului de dincolo de moarte al asistentei! De ce? Pentru că buhuşenii ar vrea-o pe doctoriţă, decât frumoasă sub cercei, cu auzul mai bun, spre oraş!

În zilele imediat următoare sinistrului s-au făcut reparaţii de mântuială, în ritm grăbit şi în mod defectuos, consolidările fiind făcute cu superficialitate, ca să ia ochii oamenilor resemnaţi curând, după îndepărtarea dărâmăturilor şi prin aportul ideologic al partidului comunist. Monografia despre cutremurul din 4 martie 1977, editată de către Academia Republicii Socialiste România a ascuns opiniei publice dimensiunile reale ale dezastrului, spre a se politiza până şi cutremurul, dar nu e o mirare… astăzi, fără îndoială că s-ar face aceasta încă şi mai abitir. Zile şi nopţi s-au căutat şi salvat răniţi, s-au recuperat cadavre din ruine, până când căutările s-au oprit, s-au degajat locurile catastrofei, iar ţara şi-a recăpătat ritmul vieţii.

După acest cutremur s-a constatat de către specialişti că cele mai multe dintre cauzele dărâmării blocurilor au fost greşelile constructorilor, nerespectarea reţetelor la betoane, abaterile de la proiect, lucrările de calitate proastă…

Acum, pericolul poate fi şi mai mare! Toate construcţiile vechi au trecut prin  mai  multe  cutremure, iar reparaţiile nu s-au făcut în măsură să redea trăinicia. Mai mult decât atât, aproape în toate apartamentele s-au găurit pereţii şi s-au făcut modificări ale arhitecturii, unele dintre ele foarte periculoase. Blocurile recente vor trece şi ele într-o zi prin proba forţelor naturii, iar ignorarea pericolului nu este curaj, ci mare şi condamnabilă naivitate. Oricând, construcţiile cu „osatura” vătămată pot cădea în genunchi şi poate fi oricând prea  târziu!  Se  face  atât  de  puţin,  şi uneori nimic pentru viaţă. Chiar şi numai câteva rânduri, ca acestea primesc adesea comentarii ridicole. Repetabilele catastrofe din ţară şi de pe planetă nu prevestesc nimic bun în viitor! De aceea, frica de cutremure ar trebui să îngheţe sângele constructorilor, arhitecţilor, edililor, etc. Ceea ce nu se întâmplă, majoritatea lor locuind în vile zdravene, „sărmanii” de ei!

În afara faptului că pereţii compartimentează şi delimitează o locuinţă, izolând-o de mediul exterior, ei alcătuiesc şi o structură de rezistenţă ce se calculează la proiectare în funcţie de destinaţia construcţiei şi de gradul de izolare termică şi fonică al materialului din care se execută. Dacă se modifică acestea, pericolul căderii lor este iminent, deoarece armăturile leagă zidăria şi fac corp comun cu ea, iar de aceea, pereţii, în ansamblu contribuie la rigiditatea clădirii. Orice nerespectare a proiectului de execuţie conduce la slăbirea calităţilor de rezistenţă a zidurilor, precum şi a proprietăţilor termice şi fonoizolante. Aşa stând lucrurile, ţiuitul maşinilor de găurit şi bufniturile baroaselor în blocuri avertizează, din păcate ineficient, pe buhuşeni, atât asupra siguranţei vieţii periclitate de modificările executate la pereţi, cât şi asupra formei estetice, ambianţei de confort şi armonie, deteriorate de zugrăveala exterioară pestriţă, în ocru şi roşu de fier, degradant, de burlanele centralelor termice ţâşnite afară ca ţevile de tun, de balcoanele închise ca la puşcărie şi cu geamuri de autobuze de la „rabla”, de acoperişuri în două ape, cu anexe de coşmelii, dughene, culmi cu rufe la uscat, garaje, grădini cu pomi fructiferi, viţă de vie şi straturi de zarzavaturi înţărcuite…

Primarul Vasile Zaharia, al Buhușiului, specialist în construcţie, ar trebui să   se aplece asupra acestor probleme până nu este prea târziu. Ar trebui să dispună a se controla apartament cu apartament toate blocurile, dacă este un om pentru oameni, nu doar funcţionar  public pentru un scaun vremelnic. Nu este bloc în Buhuşi la care să nu fi intervenit voiajorii prin cele ţări vestice, de unde vin cu maşini ce doboară pereţi şi zidesc moartea în locuinţele oamenilor.

Cum este  posibil  să  nu  intervină de atâta timp nimeni în această problemă? Cât se mai aşteaptă, de ce, de teama pierderii unor voturi, primarul lasă să se piardă dreptul şi siguranţa la viaţă în oraşul Buhuşi?! Cum doarme liniştit în fruntea unui oraş în care toate blocurile au câte o grenadă la fiecare apartament?! Dar, mare-i Dumnezeu!…

Anii trec…! Lasă crevase în unele conștiințe ori traversează un cu totul alt circuit în relaţia cu altele! S-a aşternut uitarea peste acel tragic 4 martie 1977, când s-au zdruncinat munţii Vrancei şi un cutremur devastator a prefăcut în ruine sure multe construcţii, strivind oamenii sub zidurile năruite. Crăpăturile de atunci din pereţii unor construcţii s-au adâncit cu timpul şi mai mult. Ele se intersectează pe pereţii blocurilor, ca o urzeală, şi desfac la îmbinări perete de perete, în deschizături de profil, prin care cuibăresc vrăbiile şi susură ploile.

Bătrânele blocuri crâşcă a prevestire în larma vântului, clătinate într-una, din temelii, de pe urma altor seisme, dar şi din cauza intervenţiilor directe ale mâinilor „dibace” ce sparg pereţii propriului aşezământ spre a croi prin casă arcade în stilul arhitectural medieval asiatic, ori scot de tot câte un perete, spre a deschide spaţiul interior mai mult decât a fost compartimentat prin proiect. Ceea ce întreprind aceşti „arhitecţi” de hrube, cu adevărate arsenale de maşini pentru demolare, folosite de ani buni, zgâlţâind blocurile, retezându-le în felii, nu are nicio legătură esenţială cu estetica sau armonia, şi cu atât mai puţin cu arhitectura sau cu structura de rezistenţă a unei construcţii. Blocurile, privite din două planuri consensuale sunt monumente edilitare cu însuşiri funcţionale de confort locativ şi estetic. Dar ele-s lăsate la bunăînvoirea cu unii edili corupţi. Contra unei mite, aceştia admit distrugerile, aşa cum admit construirea în spaţiul public de coşmelii oribilizate de către babele sau lăcătuşii ce le ocupă. Fiecare coşmelie are o legendă ce ilustrează corupţia şi manipularea, rezistând numai Dumnezeu ştie până când…! Trauma e veche, în  aşteptarea alteia noi, altoite pe acelaşi trunchi, sporind lent şi lejer în rădăcini şi crengi ce-nlănţuie în cea mai covârşitoare majoritate aşezările ţării…!

Au trecut anii, dar nu se uită! La 4 martie 1977, în numai câteva secunde, când timpul părea să nu mai treacă, şocul  seismic a îngropat în moloz mii de oameni. Supravieţuitorii sinistrului au rămas cu nesiguranţa în inimi şi nu pot uita: a fost cea mai distrugătoare forţă a naturii dezlănţuită împotriva oamenilor, în epoca modernă a României. Atunci, cultura românească a pierdut sub dărâmături pe actorul Toma Caragiu, poeta Veronica Porumbacu şi soţul ei, criticul Mihai Petroveanu cu soţia, poetul A. E. Baconski şi soţia, istoricul Mihai Gafiţa cu  soţia, regizorul Alexandru  Bocăneţ, scenograful Liviu Popa, pianistul Tudor Dumitrescu, Doina Badea cu soţul şi cei doi fii, interpreta de muzică populară Filofteia Lăcătuşu, scriitorul Alexandru Ivasiuc, Savin Bratu şi mulţi alţii…

Drame inimaginabile!… Întreaga ţară a fost zguduită, distrugerile au fost incalculabile! Era o primăvară, cu un cer înstelat şi o linişte prevestitoare parcă, adâncă, misterioasă, din care a izbucnit într-o clipă bezna, confuzia, panica…! S-a mai întâmplat aceasta la 10 noiembrie 1940, când au murit 300 de oameni, sau pe 30 august 1986 când au fost zdrobiţi sub dărâmături 50 de muncitori ce lucrau la subsolul unui bloc din Bucureşti însă în 1977 a fost cel mai îngrozitor cutremur descătuşat vreodată la noi. Dacă valoarea pagubelor a putut fi aproximată, pierderile de vieţi omeneşti, nici atunci şi niciodată n-au putut și nu pot fi echivalate cu nimic.

În acele momente disperate, în care oamenii erau atât de aproape de clipa morţii creştea între ei un sentiment de milă şi solidaritate, încât toate chinurile au devenit o cauză unită a celor ce strigau după ajutor şi a celor care îl dădeau! Răniţi sau nu, încremeniţi de groază, cu toţii comunicau prin semnale, dar sunetul, nu o dată se propaga deviat afară, printr-o grindă, ţeavă etc. Se săpa, din această cauză, prin planşee de beton, pe o direcţie greşită, cauzându-se uneori răniri involuntare, poate fatale, tocmai din încercarea operaţiunilor de salvare. A fost confuzie, panică, groază… curentul electric s-a oprit, televiziunea şi radioul şi-au întrerupt programele, informaţiile putând fi preluate numai de la posturile străine de radio.

În România mass-media nu a început să difuzeze ştiri substanţiale decât după ce Nicolae Ceauşescu s-a întors din Nigeria, unde se afla, în cadrul uneia dintre obişnuitele sale vizite în Africa. Venind, a dat libertate informaţiilor, însă cu ordinul minimalizării tragediei umane, în timp ce „mobilizarea întregului popor în jurul conducătorului iubit” atingea paroxismul  în evocarea acelor  momente  cumplite.  Scenariile erau tipizate, făceau parte din ideologia epocii. Întregul popor trebuia să se regrupeze „solemn în jurul celui mai iubit fiu al său”!

Din simplitatea unui colţ de lume, retrasă în linişte, asistenta Teodora Busuioc transmite din ce în ce mai încet un mesaj: uitând-o pe Maria Teslaru i se culcă la pământ crucea sufletului pe care şi l-a înveşnicit jertfindu-se şi i se sfârşeşte ceara ultimei lumânări! Ce puţin şi tăcut cer, dar veşnic şi de aur are un erou, pe lângă cavourile colosale de marmură făloasă, ale unora! În curtea Spitalului de Pshihiatrie de la Buhuşi face cărări piciorul doctoriţei de azi, lăsând în istoria oraşului doar urme de tocuri cui. Alături cade pulberea uitării pe urmele Mariei Teslaru!

Dacă o uităm pe această eroină, e greu de crezut că vreo administraţie locală a oraşului Buhuşi se va gândi vreodată la pericolele ce-i pasc pe oameni între pereţii găuriţi ai unor blocuri niciodată controlate ori reconsolidate. Cui, ce îi pasă, câtă vreme e bine?! Numai grija blocurilor muribunde nu o au politicienii!… De va izbucni din tenebrele pământului un nou cataclism, într-o tragică zi, e de presupus că toţi vor sări şi-şi vor arăta compasiune pentru populaţia nenorocită ce, vâzându-i aşa fraterni, îi va alege din nou, fără să realizeze faptul că alege pe cei care puteau opri de pe acum iadul ce mocneşte, aşteptând ziua. Mai cu seamă politicienii şi mai cu seamă cei români fructifică de partea lor tot, chiar şi nenorocirile altora…!

Inimaginabile distrugeri ale cutremurului din 4 martie 1977, blocuri întregi au căzut la pământ şi mii de oameni şi-au curmat viaţa sub dărămături; unele persoane au fost scoase în viaţă din ruine, altele, din păcate, nu, şi nimeni nu poate evalua astăzi dacă nu au existat oameni care au supravieţuit dezastrului până în momentul în care s-a ordonat degajarea spaţiilor, apoi au fost zdrobiţi de utilaje ori din cauza prăbuşirilor survenite de pe urma acestor operaţiuni…!; Asistenta Maria Teslaru şi colegele sale (Maria Teslaru poate fi recunoscută mai clar în centrul imaginilor din ambele fotografii, iar prima, stânga, din prima fotografie și a treia de la dreapta la stânga, în picioare, cea de-a doua fotografie este asistenta Teodora Busuioc.

Să nu uităm niciodată prin ce nenorociri am trecut în 1977. Ceauşescu a murit…, am scăpat de el…! Are cineva azi grijă de oameni?! Am scris textul de mai sus în urmă cu peste zece ani, iar de atunci l-am publicat pe 4 martie al fiecărui an în mai multe ziare din țară și străinătate. La Buhuși nu s-a urnit nimic. Pereții blocurilor sunt străpunși de găuri, ori sunt chiar demolați. Se mai stăpunge încă ce a scăpat nestrăpuns. Nu-i pasă nimănui, nu s-a făcut vreodată vreun control…! Iar despre asistenta Maria Teslaru nu scoate nimeni o vorbă – de ce ar face-o cineva, dacă nu folosește cu nimic la singura grijă persistentă românească: politica, acapărarea puterii și profiturile de pe urma ei…?

 !

Facebooktwitterby feather