Să ne aducem aminte…, noi generația romantică, noi, cei care nu ne-am anexat visele amintirilor uitate ca pe creanga uscată de busuioc, decolorată, colbuită, la icoana cu ștergar de pe peretele de la răsărit al casei mamei, bătute în scânduri…!
Noi, generația pentru care somnul avea vise…! Atunci, somnul fără vise era numai al morților, azi visele au părăsit sufletul copiilor
noștri, cum părăsește cioara parul din grădină, pe care se proțăpise inutilă ca să croncăne gălăgios și lugubru.
Azi visează în locul copiilor noștri spârnelul mic, rece și neînsuflețit căruia i se spune mouse. El lunecă pe monitor ca soarle zvărlit de o oglindă pe pereți și animă la comandă fantomele viselor pe alese din miliarde de miliarde de miliarde de amalgamuri de lumi parazitare într-o infinită malignitate virtuală…!
Dar, să ne aducem aminte:
„Îmi amintesc de tine, stăteai în faţa mea,
A fost de-ajuns o privire ce n-o pot, n-o pot uita.
Cu braţele-amândouă, încerc să te regăsesc,
Să fim din nou împreună, e tot ce pot să îmi doresc.
Cu gândul preţ de o clipă să te-nţeleg aş fi vrut,
Aş fi rămas cu tine, că am să te pierd nu am crezut.
Afară numai vântul, gonind prin noapte spunea
Să las în urmă timpul, ce mult prea, prea iute alerga.
Pornesc la drum prin noapte, în noaptea-n care ţi-am zis,
Că numai tu dintre toate, doar tu eşti fata din vis.
Pornesc la drum prin noapte, în noaptea-n care ţi-am zis,
Că numai tu dintre toate, doar tu eşti fata din vis.
Privesc la trenul care fugea nepăsător,
Căldura şoaptei tale, ce-avea sa piară până-n zori.
Dacă vrei, (dacă vrei)
Voi fi cu tine
Dacă vrei, (dacă vrei)
Voi sta lângă tine.”
De la un „Albatros” cu tranzistori, cine îl avea, cântecul acesta interpretat de Leo Iorga și formația Compact nu era zi să nu ajungă pe undele radio la inimile fetelor, prin toți porii sufletelor lor, aproape ritualic, mișcător, în ritmicitate constantă aproape ca smerita rugă musulmană.
Undeva, cândva, era o fată ștrengăriță, o zvârlugă de fată veselă, frumoasă, ce nu se putea să nu fie dragă tuturor, ea nevrând să îi fie drag decât cel pe care l-a și ales de soț. Avea un „Albatros”, strămoșul celui pe care-l cheamă în zilele noastre Youtube, cu programe uniforme, variate, decente, ce vibra pe biroul ei (era secretară, magazineră, dactilografă) mult mai dulce decât răsunetul metalizat, răgușit, rece, sec, întins și țipător al aparaturilor prezente – mai înaintea tranzistoarelor sunetul aparatelor cu lămpi era încă și mai catifelat…! Acolo, în birou la fata melomană, îndrăgostită de cine e și acum, pesemne, sunt ani de atunci – cât de mulți se văd la mine, cât de puțini se văd la ea – la acel „Albatros” bătrân, săracul, am ascultat și eu prima oară această melodie devenită imn matinal, gustare la dejun, odihnă la amiază, așternutul inimii la culcare…! Fata de la birou cred că îl căuta toată ziua pe cele două trei programe de atunci, puține dar ceva mai interesante și serioase, mai puțin obositoare și scoase din țâțâni ca puzderia pestriță actuală, pentru că dacă intram la ea în birou mai totdeauna cred că îl auzeam. Azi nici nu mai văd fata, nici nu mai ascult cântecul…! Dar și cântecul și fata îmi trezesc amintiri. Frumoase, melancolice și în conivență de lege, căci în memoria mea nici el fără ea, nici ea fără el nu există! Dacă aș mai întâlni măcar preț de o secundă fata, cred că în același timp mi-ar răsuna în suflet melodia, dacă aș auzi chiar și un sunet din melodie, cred că în oglinzile privirii mele s-ar ivi simultan surâsul fericit de frumos, înveselitor de vesel al fetei.
Anii au trecut prin mine, eu am trecut prin ani, anii nu se vor mai întoarce, eu mă voi tot duce…! Dar sunt și în viața mea, ca-ntr-a fiecăruia, amintiri ce vin spre mine uneori în șaua gândului, ruptă, ca pe spinarea unui armăsar bătrân, obosit de șei. Eu stau de vorbă cu amintirile mele. Acum stau de vorbă cu cele despre fata dactilografă, căci ceea ce mi-a rămas în gând proeminent din ocupația ei de atunci, de demult, undeva, este în primul și în primul rând cum stătea ea în spatele unui birou ca fața la intrare și bătea la mașină.
Azi, după ce, la modă cu toată lumea contemporană a mai absolvit și ea niște studii (cu folos în ce o privește, dar aproape nu este tânăr ca să nu radă degeaba toate școlile ieșite în cale) are o poziție socială mai sus, mult mai sus și profesează cu totul altceva, mai responsabil, mult mai responsabil.
Dar eu o revăd și îmi e mai dragă așa, țăcănind la mașina de scris. Mâinile ei parcă erau două miriapode alergând încolo și încoace cu zece piciorușe pe deasupra butoanelor mașinii. La capăt de rând repezea cu stânga pârghia glisantă a mașini, apoi reîncepea dansul degetelor urmate în deplasarea lor la stânga și la dreapta de o întoarcere similară și sincronică a capului, cum fac spectatorii din tribune la o partidă de tenis de câmp.
Dactilografele de altădată aveau o dexteritate digitală uimitoare, o dactilografă cu experiență, talentată și harnică era un Marcel Budală al mașinilor de scris, făcea să cânte butoanele mașinii precum clapele acordeonului neîntrecutului virtuoz. Iar degetele ei erau ca niște picioare suple și vibrante de balerine.
Ori, ca să asociez imaginea rămasă în ochii memoriei mele, a fetei dactilografe de cândva, într-o asemănare mai dinamică și plastică îi revăd mâinile îndemânatice ca de artist păpușar. Butoanele acționate de ea se scufundau în mașină și reveneau într-o reacție de arc după cum păpușarul mânuiește cu fiecare articulare a mâinii de la buricele degetelor până la umăr mișcările, gestica, expresia păpușii… Era o artă desăvârșită în baletul degetelor pe butoanele mașinii de scris…!
Nu-mi trecea prin gând, demult, că țăcănitul mașinii de scris, a fetei dactilografe, se va transfigura mai târziu într-o simfonie melancolică a amintirilor…! Cu gândul la fata dactilografă am înțeles într-o zi că în mine există un cineva străin pe care-l întâlnesc și-l cunosc numai atunci când mă întâlnesc cu amintirile mele și stau de vorbă cu ele. Abia așa îmi dau seama că în mine, cândva, viața mi se încăiera cu timpul, iar timpul de fiecare dată a câștigat, viața plătind necontenit cu bucăți din ea egale cu fiecare secundă agitată. Nu știam acestea, nu vedeam, nu auzeam, nu simțeam, nu înțelegeam. Străinul din mine însă le trăia pe toate iar într-o zi, în sfârșit, amintirile mi l-au scos în cale și mi l-au arătat: iată, acesta este străinul din tine. Atunci am aflat că de fapt acest străin din mine nu era un mister, doar că tinerețea îl înveșmântase cu haina de aur, orbitor de strălucitoare a nepăsării mânjilor și neștiinței lor că îi așteaptă șaua, frâul și hamul, apoi ultimul repaos, legat la iesle, prima oboseală și ultima odihnă…!
Cum mai vine din urmă și se învecinează cu noi amintirile…! Cum, cu ce forță a melancoliei ne spun că purtăm în noi fiecare câte un străin și fiecare mai purtăm în noi câte o dragoste – eu poate pentru cine poartă pentru altul, ea poate pentru cine poartă pentru alta…, iată, de aceea lumea nu e de piatră, iată pentru ce viața nu este veșnică, iată de ce când taina e dragoste te caută singură până te descoperă, iată pentru ce când dragostea e taină nu așteaptă de la tine decât cuvântul care mai devreme sau mai târziu o va elibera…!
Revăzând în gând pe fata dactilografă de demult, eu cred că ea bătea atunci la mașină amintiri care în ce mă privește nu știu decât să ne aducă față în față pe mine cu străinul din mine…!
(Proprietate foto: thewoman.ro; ilbolive.unipd.it)
Aurel V. ZGHERAN
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..