Am cunoscut mai mulți oameni, (unii dintre ei, ofițerul Constantin Mireanu și doctorul Ioan Miron, ca exemplu, fiindu-mi foarte apropiați), care au lucrat fără să le fie deloc ușor, dimpotrivă și-au sacrificat sănătatea, și-au pus în pericol viața și au muncit istovitor, la construirea marelui canal Dunăre – Marea Neagră, pe care azi mai că l-ar înfunda la loc înaintarea extremist rebelă a societății noastre, pentru simplul motiv că s-a făurit și dat în exploatare sub directă comandă și în timpul lui Nicolae Ceaușescu. Doi dintre acești oameni (citați mai sus), a căror tinerețe coincide în mai mică sau mai mare perioadă de comuniune de destin cu monografia monumentalei canalizări a Dunării strămutate de pe vadul ei de revărsare spre a fi scurtat către Marea Neagră, mi-au povestit unele întâmplări, conștiința mea a insistat să le scriu…!
Supranumit „Canalul Morții”, giganticul șantier „frate ideologic” al canalelor rusești care nu este greșit a fi date de exemple ale sinistrului gulag riveran „Moscova – Volga”, „Marea Baltică – Marea Albă”, destinat navigației fluviale, deschis la 25 mai 1949 de Gheorghe Gheorghiu Dej, continuat și inaugurat la 6 mai 1984 de Nicolae Ceaușescu, a fost pentru mii de suflete drumul Golgotei, altarul de jertfă și moarte…! Nu se cunoaște numărul victimelor, nu l-a cunoscut nimeni, niciodată, afară poate de santinelele odioase ale subversivului comunist încrengat în subteranele securiste, dar fără îndoială că au fost foarte multe: tineri, bătrâni, studenți, muncitori, țărani, intelectuali, militari, condamnați politici…, aici, la canalul de muncă silnică și penitență barbară pentru toți, s-a scris un capitol negru de istorie a patriei care și-a jertfit propriul neam pe front, în închisori și în jug, la canal, în Balta Brăilei, în ocne, pe șantiere…
„Magistrala Albastră”, după denumirea de botez triumfal, a fost totodată o școală a vieții pentru supraviețuitori. O cât de cât posibilă dimensionare a grandoarei acestei colosale lucrări, este redată dacă nu suficient, cel puțin formal de câteva cifre de statistică provizorie: s-au excavat aproximativ trei sute de milioane de metri cubi de pământ, cu mult mai mult decât la Canalele Suez și Panama, iar la pereții laterali ai Canalului Dunăre – Marea Neagră s-au turnat peste trei milioane și jumătate de metri cubi de beton; are o lungime de 64 de kilometri, o adâncime de șapte metri și o lățime de 70 de metri la bază și 110 metri la suprafața apei, după Suez și Panama este al treilea canal navigabil din lume, ca lungime. Pentru realizarea lui nu au fost sacrificate doar ființe omenești ci și terenuri imense și așezări umane, dintre care cea mai tragică a fost Ada Kaleh („Insula Fortăreață”, pe care Herodot o menționează în operele sale – în prezent există un proiect de refacere a principalelor monumente și construcții de pe Ada Kaleh pe insula Șimian), scufundată în apele Dunării.
Cinste și reverență în fața acelor care au trudit la această teribilă ctitorire a regimului comunist, care a fost de fapt un sistem de lagăre de muncă forțată, în scopul anihilării rezistenței față de procesul de sovietizare a României – de aici și supranumele de „Canalul Morții”, cum nu se poate de nimerit pentru o colonie de muncă silnică, înfometare, bătăi, boli și moarte.
Încă de la deschiderea șantierului, pe toată întinderea a 65 de kilometri dintre Constanța și Cernavoda, au fost create 14 lagăre de exterminare prin muncă forțată, colonia cea mai de temut fiind la Poarta Albă, populată permanent cu pste 12 000 de deținuți. Într-o altă colonie, cea de la Galeșul, erau concentrați preoți deținuți politici.
Peste o treime dintre muncitorii de la Canal (în jur de 60 000 de oameni) erau deținuți politici, ceea ce i-a adus acestui iad de pe pămând sau mai bine spus de pe malurile apelor, trista faimă de tărâm al unei mari tragedii naționale, pe care au murit zeci de mii de osândiți la muncă și pedeapsă. Încă din primii ani de la deschiderea șantierului, în aceste colonii erau schingiuți în jur de 19 000 de deținuți, 20 000 de muncitori civili și 18 000 de militari în termen. Pe măsură ce șantierul lua amploare, efectivul militar creștea proporțional, ajungându-se la câte 8 000 de soldați anual. Numele și numărul ostașilor morți nu este cunoscut.
Firește, nici cel al deținuților politici. Ei erau aduși din închisorile comuniste cu trenul marfar, în număr de câte patruzeci într-un vagon, câteodată. Pe vânt, pe ploaie, pe ger, pe arșiță, sărmanii deținuți erau forțați barbar să muncească, norma de muncă zilnică pentru fiecare fiind de săpare în piatră a câte doi metri cubi într-un interval de douăsprezece ore, aceasta manual – militarii și civilii foloseau utilaje și unelte corespunzătoare pentru a le ușura munca, dar deținuții politici nu aveau decât dreptul la târnăcoape, baroase, foamete, bătaie și moarte – neîndeplinirea normei zilnice de muncă presupunea pedeapsa bestială: reducerea hranei și așa puțină pe lângă că era inconsistentă, bătaia ori încarcerarea. Nu poate să nu fie spus și faptul că în orice anotimp, deținuții erau înghesuiți în barăci din scânduri și pământ, lungi de 30 de metri și late de șase, în număr de câte o sută de suflete uneori.
Nici ceilalți nu s-au bucurat de condiții foarte omenoase de viață și muncă pe șantierele Canalului Dunăre – Marea Neagră. Militarii în termen, iar pe lângă ei și cadrele militare, ofițeri, subofițeri, maiștri militari, nu făceau excepție.
Ceea ce ne îndreptățește să facem reverența cuvenită în fața ofițerului genist, în rezervă azi, unul dintre miile de oșteni români care au servit patria și sub arme și cu strălucirea minții și cu lucrul mâinii, Constantin Mireanu. Trăim într-o țară și un timp cu o pondere incredibilă de generali – suntem, pe lângă țara procurorilor, țara generalilor. Dar unii și alții provin din generația nouă, beneficiară a dreptului la stele mari ca luceafărul, fără trecerea treptată prin grade, începând de la sublocotenent și pe merite militărești, nu politice…! Avem ofițeri venerabili care au fost pe front în al Doilea Război Mondial, ori care mai târziu au servit patria îndelungul unei respectabile cariere militare, pe umerii cărora nu sunt mai grele stelele decât faptele. Dar azi luminează pe epoleți, ca niște faruri galbene, constelații a câte patru luceferi. Una dintre mărețiile fiecărei legislaturi politice, fiecărei administrații, fiecărui guvern… este astronomia stelară. Cele mai multe stele din catalogul generalilor lumii, raportat la numărul de locuitori, au fost descoperite de români. Cât privește procurorii, proporționalitatea este cam aceeași…!
Dacă nu pe umeri, în inimă, fapt și conștiință, ofițerul genist în rezervă Constantin Mireanu are o lucitoare constelație de valori umane, este militarul patriei noastre nedescoperit de bravii astronomi stelari contemporani, că nu au de ce, ca să îi pună mari faruri galbene la epoleți…!
Galerie foto:
Șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, sistem de lagăre de muncă forțată, colonie de exterminare a adversarilor politici. Colosale zidiri prin munca militarilor, civililor, deținuților politici, cu toții eroi neînstelați ai neamului românesc…! Pe tresele jertfei lor se urcă azi, pasive, teribile stele de generali de tribună…!
Așa munceau, așa locuiau și așa-i primeau pe faraoni robii de la Canalul Dunăre – Marea Neagră
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..