Gheorghe Turda, 78 de ani de viață și 60 de carieră artistică. Prin interpretarea horilor maramureșene a adus faimă României și a alinat dorul românilor de pretutindeni

[1]

Celebrul solist Gheorghe Turda a acceptat cu plăcere să realizăm un interviu cu prilejul  aniversării zilei sale de naștere. În mare măsură, faptul se datorează cunoașterii valorii sale artistice încă din anii ’70 și a promovării sale în perioada 1990-2022 în care am desfășurat cu pasiune activitatea de realizator de emisiuni în cadrul Redacției Muzicale Radio România, secția de muzică tradițională, romanțe și piese de café-concert. Artistul s-a născut la 6 martie 1948 și a împlinit 78 de ani de viață. Pasiunea maestrului pentru muzică și artă s-a împletit armonios cu dragostea pentru soția sa, Elisabeta Turda, prim balerină a Ansamblului artistic ,,Rapsodia Română”, pentru fiicele sale, pentru gineri și cei trei nepoți.  Este semnul vechimii arborelui familiei Turdenilor, care, alături de arborele familiilor Pop și Stan, din Săpânța, Maramureș, a fost înnobilată între anii 1710-1712. Cariera sa muzicală care implică numeroase calități, voce, glas vibrant, un real talent actoricesc, este strâns legată de succesele Ansamblurilor artistice ,,Rapsodia Română” și ,,Ciocârlia”, ansambluri vestite în România și în toată lumea prin turneele efectuate, încununate cu premii naționale și distincții de prim rang la festivalurile internaționale, la care solistul și-a adus contribuția cu aplomb și strălucire.[2] Gheorghe Turda este interpret de muzică tradițională sătească maramureșeană și transilvăneană românească, de canțonete, lieduri, arii din opere dar și de cântece din folclorul unora din cele peste opzeci de țări în care a cântat ca solist selectat și invitat de forurile culturale. Statura sa înaltă, chipul său luminos, parcă desprins din basmele cu feți-frumoși, purtarea costumelor tradiționale specifice Maramureșului natal, fie de june, fie de gazdă mare, fie de rapsod, descoperirea talentului său artistic de către dirijorul, folcloristul și compozitorul Constantin Arvinte, încă de pe când Gheorghe Turda era student, sunt motive importante pentru care interlocutorul nostru a strălucit încă de la început în pleiada soliștilor de muzică populară, devenind preferatul publicului din orice colț de țară, apreciat deopotrivă de dirijori, regizori, organizatori de spectacole, precum și de muzicieni și de publicul de peste hotare. Îi place să fie prezentat simplu, după nume, și uneori, printre prieteni, ca ,,singurul general de brigadă din rândul soliștilor de muzică populară, și singurul interpret de muzică populară din rândul generalilor”. Printre cele treisprezece cele mai mari premii și distincții care recompensează contribuția maestrului Gheorghe Turda la promovarea folclorului românesc prin creație și aport interpretativ, se numără: marele premiu al festivalului internațional de la Zagreb, Iugoslavia, unde au participat concurenți din peste 25 de țări, marile premii la festivalurile de la Izmir, Turcia, Havana, Cuba, Drummondeville, Canada, medalia de aur și diploma de excelență la Berlin, medalia și locul I pe națiuni la Festivalul Smithsonian, cu prijejul bicentenarului Statelor Unite ale Americii, Colierul de argint la Festivalul de folclor de la Dijon, Franța, Virtutea militară în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari, conferită de președinția României în anul 2002. A primit titlul de cetățean de onoare al municipiilor Cluj Napoca și București, precum și al satului natal, Săpânța. -Cei 60 de ani în slujba muzicii românești și a publicului îi conferă greutatea valorică de necontestat.[3] În acest interviu îi va enumera pe câțiva dintre profesorii care i-au întărit aripile gândului, ale sufletului și ale talentului său incontestabil, și pe câțiva dintre marii artiști și oameni de cultură contemporani.

-Maestre Gheorghe Turda, povestiți-ne despre arta spectacolului în cadrul Ansamblului Artistic ,,Rapsodia Română”, unde ați fost solist mulți ani.

– Am participat la toate formele de organizare, repetiții cu ansamblul, pregătiri de spectacole în premieră, turnee în țară și străinătate cu valorificarea patrimoniului viu, prin reprezentații susținute de către soliști de primă mărime, vocali și instrumentali, orchestră, dirijori, directori de scenă, regizori, scenografi, corpul de balet, ca și a tezaurului etnografic și folcloric (repertorial) al Ansamblului ,,Rapsodia Română”. Acolo s-au montat spectacole cu temă, dar nu aveau nici o relevanță politică,[4] evidențiau tradiții și datini de la sat sau de la oraș, ca și valențele lor artistice. Aveau un scenariu și eram obligați să păstrăm tot ce e autentic, muzica populară, folclorul ca de la mama lui. Acolo am lansat cele mai frumoase doine din Maramureș, doinele cu noduri. Horea miresii acolo am lansat-o sub bagheta marilor dirijori Ionel Budișteanu, Paraschiv Oprea și a altora. Spectacolele cu temă nu erau cu o temă patriotică din aceasta, să lăudăm conducătorii. Erau, de pildă, spectacole de tipul celui intitulat ,,Pe acest pământ”, unde erau cele mai frumoase tablouri de scenă: haiducii de la Olt, Pintea Viteazul, unde l-am evocat pe marele haiduc, tablouri generice ilustrând câte o regiune sau o zonă folclorică, iar eu eram rapsodul care făceam legăturile dintre toate tablourile. L-am jucat pe Pintea, cântând Horea lui Pintea, și am cântat și în alte tablouri. Era un tablou din Ardeal, cu muzica din Țara Maramureșului, inclusiv din Oaș, alt tablou din Moldova. Toți artiștii eram solicitați  la maximum din punct de vedere și fizic și artistic să ne exprimăm într-o ținută demnă și în costume populare pe scena Ansamblului artistic ,,Rapsodia Română”, cu sediul în centrul Bucureștiului, strada Lipscani.

-Vă rog să enumerați dintre colegii de scenă, pe câțiva soliști cu rolurile lor, care v-au fost parteneri de spectacole ani în șir.

-Colegi de marcă din punct de vedere uman și artistic, Ștefania Raraeș, regretata Maria Apostol, Maria Cornescu, ea a venit cu fostul soț, Nelu Bălășoiu, Aneta Stan, Elena Merișoreanu, Dumitru Constantin din Banat, Dumnezeu să-l ierte, mare doinitor, Ion Dolănescu, cu toată trupa lui de frați. La un moment dat am fost douăzeci și doi de soliști.

-La partea de balet, știu că existau numere care erau special concepute artistic, încadrate scenografic.

-Montările pe partea coregrafică le-a adus în scenă marele coregraf Petru Bodeuț[5]. După aceea au venit alții, Teodor Vasilescu[6], mare coregraf, și Ștefan Popescu. Din păcate toți s-or dus la ceruri.

-Ce frecvență aveau spectacolele pe săptămână?

-Atunci programul încadrat stagiunii începea lunea, aveam mai multe spectacole, până duminica inclusiv. Uneori dădeam și spectacole matinale. Duminica aveam un spectacol la prânz. Ce era de bază se desfășura seară de seară în sala de pe strada Lipscani, la sediul Ansamblului. Și erau spectatori pentru că veneau prin întreprinderi, de la Uzina 23 August, de pildă, alteori veneam noi pe scena cluburilor lor de cultură.

-Referiți-vă acum la horile / doinele tradiționale din repertoriul dumneavoastră.

– Noi aveam marea responsabilitate ca să treacă rampa când cântam câte o doină. Era obligatoriu ca să avem o doină în repertoriul nostru. Așa cereau comisiile de la Radiodifuziunea Română care veneau, ne vizionau și mai ales ne solicitau să venim cu cele mai reprezentative piese muzicale din zona respectivă. Pentru mine, piese din Maramureș, pentru Maria Apostol, din Oltenia, din Gorjul ei natal, Aneta Stan, din Dobrogea, Elena Merișoreanu, din Ardeal. Nu era o cenzură, ci o îndrumare. Erau mai exigenți, dar trebuiau bine pregătite la clasă[7] de maestrul Ionel Budișteanu. Veneam cu cântece noi o dată la două săptămâni sau la o lună ca să ne împrospătăm repertoriul, să nu cântăm aceleași piese spectacol după spectacol. Aveau logică foarte sănătoasă.[8]

-Aspecte de organizare artistică pentru a avea un public interesat mereu de spectacole.

-Oamenii nu veneau forțați de la întreprinderi. Veneau cu mare plăcere pentru că noi ne afirmasem deja ca vedete ale spectacolelor de la Ansamblul artistic ,,Rapsodia Română”. Veneau ca să ne urmărească, să afle noutăți și să ne aprecieze.

-Maestre Gheorghe Turda, să vorbim de câțiva prieteni de la ,,Rapsodia Română” și de la ,,Ciocârlia”, două ansambluri prestigioase în care ați activat. Amintiri plăcute de la premiere sau din turneele în țară sau peste hotare.

– Cunosc un dicton. Prietenii ți-i cunoști în două ipostaze: la drum lung și la bani. Asta a fost zicala tatălui meu, Dumnezeu să-l ierte! El mi-a spus: ,,Măi tată, când vei merge în lume, să fii atent cu cine te împrietenești, că la drum lung și la bani îți vei recunoaște prietenii”. Dintre cei care mi-au devenit prieteni buni în afară de scenă și de ansamblu, a fost cel cu care am stat în cameră când mergeam în turnee în țară, a fost Nelu Bălășoiu. Deși el fuma, ne-am împăcat foarte bine. Eu nu fumam. Și i-am spus: ,,măi, să nu fumezi dimineața când ne trezim, pentru că eu inhalez fumul  tău de țigară direct în plămâni.” M-a înțeles și nu a fumat în cameră. Pentru că dimineața când se trezea, punea mâna pe noptieră în stânga sau în dreapta să caute pachetul de țigări. Mă rog, fiecare cu obiceiul lui.

-Să revenim la cântecele pe care le-ați promovat.

-Eu am cules horea miresii[9] de la o vecină de-a mea de la Săpânța, Ileana lui Stan. Cu interpretarea horii am luat cele mai frumoase premii naționale și internaționale. Am cucerit premiul întâi la Festivalul Mondial de la Berlin în 1973, când am absolvit facultatea de la Cluj, Conservatorul ,,Gheorghe Dima”, și am cântat cu orchestra Uniunii Tineretului Comunist din vremea aceea, cu maestrul Constantin Arvinte la conducerea orchestrei. După care în 1978, tot marele premiu la Festivalul Mondial al Tineretului de la Havana, Cuba. Sunt amintiri care nu se pot uita. Atunci concuram cu un solist vocal din Mongolia, care prin modul lui de cântare reușea să emită câte două sunete deodată. Nu știu ce fel de corzi vocale avea mongolul pentru că semăna cântarea lui cu sunetele unui cimpoi, un sunet de bază, un ison, și mai avea niste bravuri vocale. Se spunea că el va primi marele premiu. L-am luat eu, l-am depășit la numărul minutelor de aplauze și la interpretarea vocală. Apropo de ambiție și de respectarea regulilor, îmi amintesc, copil fiind, nu că părinții erau foarte autoritari, dar noi așa am fost educați, să respectăm tot ce ne ordonau părinții. Când era vorba de joacă, era joacă. Când era vorba de făcut treabă în curte, să fie curtea curată, mai ales în perioada de Paști, când se făcea curățenia generală primăvara, să avem grijă de animalele din grajd, de păsări, de tot ce era în curtea gospodarului.

-La ce datini de primăvară ați participat? Sâmbra oilor e cea mai cunoscută sărbătoare păstorească din Maramureș.

-Eu am fost primul artist profesionist invitat când s-a organizat la stână această sărbătoare ca un festival păstoresc cu promovare națională la începutul sezonului de vară. Ciobanii își adună oile într-un obicei foarte frumos, la sâmbra oilor. Am fost invitat după 1990 când a venit prințesa Lia cu soțul ei. La acest festival renumit a venit și fratele meu care lucra la Satu Mare, la frontieră, a venit la acest festival renumit ca să petreacă. Toți bărbații erau acolo. Când mi-a venit și mie rândul să mulg o oaie, cum era obiceiul, (aici chiar e haios), mi-au băgat în strungă un berbec! ,,Pe ăsta-l mulgi tu!”. M-au și filmat cei de la ProTV.

-Cum era Crăciunul în familia Turda?

-Fantastic de frumos! În primul rând era perioada de pregătire a Crăciunului. Ne adunam o gașcă de copii, cam de vreo 7-8-10  ani, până la vârste mai mari de școlari, care ne pregăteam să fim colindători. Eram foarte cuminți. Toate îndemnurile pe care ni le dădeau tata sau mama, le ascultam, nu cumva tocmai atunci să ne pedepsească. La colindat, doar colinde interpretam, nu cântece. Ne organizam în așa fel pentru că noi, copiii, ne orientam și spre casele gospodarilor unde se dădeau bani, nu numai nuci și mere. Bineînțeles, ne îndreptam prima dată către casa preotului satului sau către a celor mai înstăriți din sat, șeful de post, directorul școlii și la alte gazde mari. Când eram student, am devenit conducător de ceată. Am colindat 47 de case în care ne așteptau să ne primească fetele din sat cu părinții lor. Oricât am fi colindat, dimineața ne strângeam să împărțim ce adunasem în traistă, iar la ora 8, eu trebuia să fiu lângă diacon, la biserică, să cânt. Altfel tata se putea supăra pe mine.

– Maestre Gheorghe Turda, câteva amintiri despre nunta maramureșeană și de la nunțile unde ați cântat.

– Eu am prins nunțile așa cum se făceau din vechime, la evenimentele neamului meu. De pildă, nunta fratelui lui tata, uncheșul Dumitru, cum îi spunem noi, a început sâmbăta dimineața, iar miercuri nuntașii încă mai petreceau. Nunta se desfășura acasă, nu era ca acum, la cămin (căminul cultural) pentru că nu erau condiții atunci. Acum se fac nunțile la saloane.

-La Școala populară de Artă din Sighetul Marmației ați studiat canto și un instrument muzical. Ce amintiri aveți din acea perioadă?

– Am studiat vioara și pianul, acesta mai puțin. M-am axat pe studiul bel-cantoului clasic. La liceul Dragoș Vodă din Sighetul Marmației, dirijoare de cor era doamna profesoară Stuparu. Era exigentă, având o educație austriacă. Eram cu vocea în transformare și la cor m-au repartizat la partida de tenor, deși eu sunt bas-bariton. Cu timpul vocea s-a așezat. La Școala populară de Artă am avut o profesoară extraordinar de prietenoasă, de mămoasă, ca să spun așa, doamna Alexandrina Năstase. Mă iubea ca pe copilul ei. Doamna Stuparu și doamna Năstase mi-au rămas în amintire ca ființe luminoase. În paralel cu noi, cei de la canto, am urmat studiul viorii. Aveam un profesor, Zoltan Muscă, era ardelean din zona Alba, Deva. A venit în Maramureș. Ce-i plăcea foarte mult de la mine, gestul de a-i duce câte o pălincă, la sfârșit de an. După ce am absolvit liceul și am reușit la bacalaureat, m-am înscris la Conservatorul ,,Gheorghe Dima” din Cluj. N-am intrat din prima încercare la canto clasic, pentru că vocea nu se maturizase îndeajuns, nu se așezase încă. Am dat examen la facultatea de pedagogie, am urmat acolo trei ani, am terminat pedagogia și după aceea, prin transfer, am trecut la canto clasic pe locul rămas liber prin plecarea sopranei Mariana Nicolescu, în Italia, cu bursă. Am urmat deci cinci ani și pedagogie și canto clasic, două specializări.

-Instruirea muzicală v-a asigurat succes. Cum v-ați întregit repertoriul de muzică populară?

– Cunoșteam deja hori din satul meu. Fiind la pedagogie și cântând și cu vioara, mi-am pus pe portativul cu note muzicale toate cântecele mele și am completat un caiet de două sute de file. La un examen pe care l-am dat acolo, la Conservator, nu le-am arătat ca să impresionez sau ca să influențez, dar în final am mers cu caietul și zic: ,,Onorată comisie, eu n-am stat degeaba în vacanța asta, uitați cu ce m-am ocupat eu, două sute de cântece puse pe portative muzicale, de la A la Z, pe note.” Mi se dăduse nota 8 la solfegiu și am zis: ,,Eu vreau 10, pentru că nu sunt de 8 la solfegiu”. Și comisia mi-a acordat 10 în unanimitate. Domnul Gusti, un moroșan de-al meu, primul a zis ,,Nota zece!”

-Alți profesori cu care ați păstrat legătura peste timp, nu doar în perioada studiilor?

-În primul rând trebuie să-i aduc o mare mulțumire celui care m-a instruit în bel-canto, cel mai bun profesor al meu, ținea foarte mult la mine, mă iubea ca un tată, e Alexandru Fărcaș, o mare voce, bas-bariton, a fost directorul Operei din Cluj și rectorul Academiei de muzică ,,Gheorghe Dima”. Sub egida și îndrumările lui, de altfel, eu am absolvit bel-canto.

-A fost o perioadă frumoasă. Cred că v-ați întâlnit peste ani și cu foști absolvenți de la Academia de muzică.

-Și acum mă mai întâlnesc. Am un coleg de Conservator, profesor de vioară în Elveția, la Sion. Când vine în țară, în concediu, preferă Băile Techirghiol și întotdeauna mă caută să mergem împreună. Eu îl duc cu mașina.

-O poveste a unui cântec despre care considerați că aveți un sentiment deosebit, în afară de horea miresii și cântecul mamei.

-Am un cântec: Am avut și eu un dor. E în Fonoteca Societății Române de Radiodifuziune. Când a fost difuzat la radio, m-a sunat tatăl meu din Săpânța și-mi zice: ,,Măi, dragul tatii, tu ești acum la radio. Mi-ai cântat un cântec. Tu ai și-un băiat?” În cântec e vorba de tatăl care-și dorește un băiat:  ,,Am avut și eu un dor / Să am pe lume fecior. / Doru mi-s-o-ndeplinit / Un pruncuț am dobândit”. ,,Tată, dacă aveam băiat, te chemam la botez”. Mai târziu, încoace , s-a nimerit, că am trei nepoți.

-Felicitări! Despre repertoriul de canto, în afară de rolul lui Figaro, din opera Nunta lui Figaro, cu muzica de Wolfgang Amadeus Mozart, care au fost cântecele pregătite în timpul Conservatorului și pe care le-ați valorificat în spectacole?

– Ce am învățat în Conservator am valorificat la Festivalul Mondial de la Drummmondville,[10] în Canada, regiunea Centre du Québec, la est de Montreal. Acolo am fost cu un ansamblul din România, Junii Sibiului. Regula festivalului era ca cine știe să cânte și altceva decât muzică populară, să cânte de exemplu muzică clasică. Bineînțeles că eu cântam ce cunoșteam. Un lied de George Enescu pe versuri de Clément Marot și o arie de Derville (?). Eu am contribuit foarte mult la premiul pe care noi, românii, l-am obținut în Canada.

-Despre Felician Fărcașiu și Ion Cristoreanu știu dintr-un interviu pe care mi l-ați acordat la radio, că aveți o amintire referitoare la interpretarea doinelor și cântecelor de strat folcloric tradițional, dialectal.

-I-am avut ca mentori pe Felician Fărcașiu, Emil Gavriș și Ion Cristoreanu. Îmi amintesc că eram student la Cluj când Felician Fărcașiu a cântat zece doine[11], cu bis la doine, iar Ion Cristoreanu, la fel, a avut mare succes, la doinele și cântecele interpretate și s-au felicitat reciproc. A ieșit Felician Fărcașiu din scenă, pe urmă a intrat Ion Cristoreanu, tot așa, și el cu bisuri la doine, la cererea publicului, iar la un moment dat fair play-ul lui Felician Fărcașiu către Ion Cristoreanu: ,,Măi babule, măi, io, dar și tu!”. Asta a fost tot.

-Admirație, simplitate, firesc în exprimare, concizie.

-De atunci au rămas vorbele acestea între marii artiști, ,,io, dar și tu!”. Un gest frumos!

-Maestre, la fel de frumos este motto-ul maramureșean ,,Am fo’ si om si!” ,,Am fost și-om fi!”.

-Noi suntem mândri de originea noastră și-mi amintesc că pe valea Izei, nu știu dacă mai trăiește, moșu de la Bogdan Vodă, cel care a ridicat statuia voievodului în comuna aceea, era un mare înțelept. Cei din Maramureș l-au adus pe moșu Deac ca să vorbească în plen la Sala Palatului. Cred că era Congresul al XIII-lea sau al XIV-lea. I-au dat voie să vorbească trei minute. Și moșu a vorbit cinsprezece minute, deci un sfert de oră, primind aplauze la fiecare idée exprimată. A fost 16 ani primarul comunei Bogdan Vodă, apoi o perioadă, după 1989, viceprimar, Vasile Deac. Foarte harnic și înțelept.[12]

-Maestre Gheorghe Turda, când vorbesc cu dumneavoastră sau când mă gândesc la realizările dumneavoastră, am în imagine urieșii care au trăit pe pământul acesta.

-Eu am scris o anumită istorie a rubobanilor. Rubobanii sunt uriașii de altădată, de-ai dacilor liberi, poate de-ai lui Pintea Viteazul. Tot ce am scris despre rubobani a intrat într-o carte maramureșeană. Lucrez la o carte despre cimitirul vesel din Săpânța, despre originea noastră, a maramureșenilor. Cartea va fi și baza unui scenariu despre românii din Maramureș, despre tradițiile legate de trecerea ,,din lumea cu dor și milă în cea fără dor și milă”, care se va intitula ,,În cimitir la Săpânța / Moartea și-o pierdut sămânța!”. Citat de Gheorghe Turda (adaugă interlocutorul meu) pe care l-am înscris la O.S.I.M.[13]

-Care e stadiul lucrului la cartea autobiografică?

-Se lucrează în paralel cu cartea despre care am vorbit.

-Cine lucrează?

-Este sora unui prieten de-al meu care este muzician la K1[14]. Doamna aceasta are o editură și cu ajutorul ei vor apărea cărțile.

-La câte realizări, amintiri, premii și fotografii aveți dumneavoastră ar putea să fie trei volume!

-Dacă nu  mai mult de trei!

-Dacă se poate, vă rog să mă țineți la curent, poate contribui și eu cu un cuvânt la reușita publicării, mai ales pentru anii în care v-am apreciat la superlativ valoarea de solist.

-Veți fi citat acolo și o să aveți un laudatio pentru cartea mea.

-Mi-ar face plăcere să scriu pentru că vă admir de atâta timp, înainte de a deveni realizator de emisiuni la Societatea Română de Radiodifuziune.

-Să vă relatez o întâmplare autentică despre marele nostru dirijor, violonist, compozitor și pedagog George Enescu. O știu de la marele prezentator Mihai Florea, care a fost soțul doamnei Eugenia Florea, cunoscută realizatoare de emisiuni și de spectacole la Societatea Română de Radiodifuziune, unde ați fost colegi. Iată ce s-a întâmplat: maestrul Mihai Florea le știa pe toate, era o enciclopedie vie de evenimente și întâmplări; Enescu concerta în spatele frontului prin Moldova sărăcită de război. La Bacău s-a întâmplat un fenomen ciudat. Atunci era uzanța următoare, ca fiecare prefect de județ să țină un speech în fața spectatorilor care veneau să-i asculte pe artiști, în cazul nostru, pe marele George Enescu. Și așa de mult s-a lungit cu speech-ul, cortina fiind trasă și marele muzician stând după ea, încât lumea din sală dădea semne de plictiseală, de nerăbdare, pentru că venise să-l asculte pe Enescu! Muzicianul a apărut în fața cortinei, lângă prefect, exclamând puține cuvinte: ,,Verba volant / Scripca manent!”[15] . Atunci prefectul s-a oprit din prezentare și lumea l-a aplaudat pe Enescu. S-a deschis cortina și a început concertul.

-George Enescu ne-a vorbit prin muzică, nu doar prin interviurile pe care le-a oferit de-a lungul carierei sale muzicale. Tot așa, dumneavoastră, în rândul marilor soliști, ne-ați vorbit prin muzică, prin cântece și hori, prin fapte artistice răsunătoare, de legendă! Felicitări! Vă mulțumim și vă dorim viață lungă, cu sănătate și noi realizări în domeniul valorificării folclorului românesc! Succes cărților la care lucrați!

– Vă mulțumesc! Vă aștept la lansare!

Interviu realizat de Aurelian Popa-Stavri

[1] Sursa fotografiei: https://www.discogs.com/artist/1260479-Gheorghe-Turda/image/SW1hZ2U6MTU0MDU4NjI=?srsltid=AfmBOopoNhsrMiYuyWztnutUzDvztCMLAfeHkY9XubyCILuvB9GKSJyQ

[2] În podcastul Laivu’ lu’ Enache, solistul George Enache l-a avut invitat pe solistul Gheorghe Turda în 24 decembrie 2024, prezent cu acordeonul fiind marele virtuoz Paul Stîngă. O atmosferă destinsă și prietenească, în care Gheorghe Turda a interpretat cu căldură și precizie ,,De ce beu eu câte-un pic”, o canzonetă și un colind maramureșean, ,,Sculați, sculați, boieri mari, Cristos s-a născut”. Gheorghe Turda a afirmat că pentru un artist autentic de mare notorietate și excelent primit de public, și talentul și munca, învățătura, știința de carte sunt la fel de importante. Mai mult, pentru a te afirma și menține în atenția lumii artistice trebuie ,,să-ți păstrezi numele, echilibrul tău, starea ta de spirit în societate și-ntre colegi, să nu fii răutăcios, să nu fii răzbunător, și să nu fii măreț” (în sensul de trufaș). Gheorghe Turda este însă mândru de numele lui, de tot ceea ce a realizat, și pe bună dreptate.

[3] Prezentul interviu completează pe cel oferit nouă de Gheorghe Turda pentru emisiunile de la Radio România, unde acolo artistul s-a referit  cronologic, la biografia sa artistică.

[4] Maestrul dorește să accentueze că în prim plan s-au aflat întotdeauna mesajele artistice, folclorice, aspectele etnografice, ideile umaniste, valorile vieții și calitățile oamenilor.

[5] Artist emerit. https://www.bihorjust.ro/bihoreanul-din-auseu-care-a-revolutionat-dansul-popular-indian-ansamblul-folcloric-bihorul-pe-urmele-lui-petre-bodeut/ Pentru Ansamblul artistic ,,Rapsodia Română”, https://sanuuitam.blogspot.com/search?q=Rapsodia+Română, partea întâi și partea a doua.

[6] Artist emerit de faimă internațională. https://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Vasilescu

[7] Termenul de clasă nu este întâmplător menționat de Gheorghe Turda. Ansamblurile de stat, dar nu numai, erau adevărate școli de profesionalizare și perfecționare în domeniul muzicii, dansului popular, al artelor tradiționale, al purtării costumului popular, al înțelegerii resorturilor culturale, istorice, patriotice și economice ale demersului artistic.

[8] Se referă la membrii conducerii artistice și la responsabilitățile pe care și le asumau.

[9] Horea  miresii din Maramureș este o doină propriu-zisă și ca gen și ca stil de cântare, de a horii.

[10][10] ,,«Festival mondiale de folklore de Drummondville», durează zece zile și este consacrat artei tradiționale în toate aspectele:muzică, dans, expoziții”. Fondat În octombrie 1981. https://thecanadianencyclopedia.ca/fr/article/festival-mondial-de-folklore-de-drummondville”

[11] Doine propriu-zise și cântece de stil vechi, dialectal, lente.

[12] A schimbat fața comunei, având inițiative nu doar edlitare ci și culturale, sprijinind perpetuarea tradițiilor folclorice și etnografice. Prin demersurile sale s-a ridicat grupul statuar dedicat voievodului Bogdan Vodă. https://www.directmm.ro/special/vasile-deac-mosu-a-implinit-94-de-ani-este-una-dintre-legendele-vii-ale-maramuresului/ Casa sa, care datează din anul 1780 a donat-o inițial Ministerului Culturii, devenind muzeu, actualmente face parte din patrimoniul județului Maramureș. ,,Reamintim că în 24 octombrie 2019, Vasile Deac Moșu’ a primit din mâna PS Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu vicar, Ordinul «Crucea Justinian Arhiepiscopul». Ordinul i-a fost acordat în semn de înltă apreciare și aleasă prețuire în Anul Omagial al Satului Românesc, în Patriarhia Română, pentru omul care a fost gata să-și dea viața pentru un vis. Iar visul lui înseamnă istorie, neam, amprentă identitară. De asemenea, în 14 moiembrie 2022. PS Părinte Episcop Iustin i-a conferit «Moșului» Vasile Deac cea mai înaltă distincție a Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, și anume «Crucea Voievodală Maramureșeană» pentru laici.”

 

[13] Oficiul de Stat pentruI Invenții și Mărci.

[14] Grup rock, aflat printre primii promotori ai curentului dance în România, cu adaptarea muzicii românești la curentele artistice mondiale. Fondat în 1996, de Radu Fornea, Mircea Presel și Daniel Alexandrescu. https://ro.wikipedia.org/wiki/K1_(formație)

[15] ,,Vorbele zboară, cântul la vioară rămâne”, dicton adaptat de George Enescu după , verba volant, scripta manent”, ,,Vorbele zboară/ trec, scrisul rămâne!”.

by