EUGEN DORCESCU

VOCAȚIA ARTISTICĂ A GRAIULUI BĂNĂȚEAN

Cu puțină vreme în urmă, Doamna Marinela Panțiru mi-a oferit recenta sa apariție editorială, o plachetă de poezie în grai bănățean, intitulată O lumină-n sărbători și publicată, de curând, la prestigioasa editură timișoreană Waldpress.

Nu sunt un vorbitor nativ al acestui minunat grai, dar îl cunosc bine și, mai cu seamă, îl iubesc, de inflexiunile lui și de cei care-l utilizează legându-mă amintiri statornice și dragi.

După absolvirea Filologiei timișorene, în 1966, ilustrul profesor G. Ivănescu a recomandat încadrarea mea în calitate de cercetător la Filiala din Timișoara a Academiei Române, cu misiunea de a lucra, pe teren și în birou, la Noul Atlas Lingvistic Român pe regiuni. Banat. Trei ani am efectuat anchete dialectale ample și amănunțite în 11 localități din Banatul de câmpie. Conversând exclusiv în grai, potrivit unor proceduri foarte stricte. Și încă ceva: Debutul meu scriitoricesc absolut s-a înfăptuit cu o proză poetică, intitulată Márița dân Țărânceáz (1968), în care evocam frumosul chip și frumosul suflet al unei bătrâne din Cerneteaz, în casa căreia am fost găzduit pe durata anchetei dialectale.

***

În acei trei ani, dar și după scurgerea lor, am meditat constant și cu toată seriozitatea și priceperea la statutul artistic al literaturii dialectale, foarte bogată în Banat și ilustrată de numeroase personalități, între care s-a impus categoric poetul Marius Munteanu.

Așadar, convingerea mea este că un text poetic în grai bănățean poate trezi, mai întâi, un foarte justificat interes științific. Fonetica, lexicologia, stilistica (și cea inițiată de Clarles Bally și cea inițiată de Leo Spitzer) au un câmp larg și bogat de cercetare: africatele, siflantele, cu mlădierea și dulceața lor, originalitatea lexicală, accentele, frecvența exclamațiilor etc. etc.

Un al doilea orizont de interes, generat chiar de particularitățile muzicale și semantice ale graiului, vizează spectacolul rostirii, în public, în fața unor ascultători atenți și angajați afectiv, pe fundalul limbii române literare, a unor enunțuri lirico-epice, de obicei amuzante sau duios mnemonice. Avem a face cu un palier estetic, oarecum minor, e drept, dar adânc omenesc, autentic.

Și mai există un al treilea nivel, cel existențial, abisal, izvorât din simțământul răvășitor al absenței. Vorbind în grai, scriind în grai, ființa, chiar dacă nu-l conștientizează, trăiește acest simțământ, iar graiul însuși, actualizându-se, îi adoptă aura și substanța. De aici, zâmbetul amar și gândul dus ale celui ce recită, dar și ale celor ce ascultă. În acest salon literar ad-hoc, conștiințele înțeleg cu desăvârșire că totul este absent: satul de altădată, grădina de altădată, casa, bunicii, părinții, vecinii… Toate își declară prezența absentă în singurătatea și singularitatea graiului. În cele din urmă, graiul însuși, încheindu-și rolul, la sfârșitul spectacolului, își proclamă absența. Menirea sa de căpetenie, cea naturală, firească, anume: instrument de comunicarea în comunitate, s-a diminuat sever, sau chiar a dispărut. I-a rămas putința de a se comunica pe sine și de a evoca o lume ce dispare, treptat și ireversibil, și din spațiu și din timp.

***

Se cuvine subliniat, în siajul precedentelor constatări, îndeajuns de dramatice, că, pretutindeni și oricând, în textele orale sau scrise, domnește o superioară atmosferă de bunăcuviință și civilitate. Nostalgia este reținută, decentă, fără văicăreli și tonuri înalte, umorul rămâne colocvial, bonom și binevoitor, intimitatea locutorului și a colocutorului se protejează reciproc și se respectă. O fericită simbioză între educația socială și noblețea de caracter veghează, cu împăcare și credință, momentele faste sau nefaste ale vieții.

***

[O asemenea experiență, fără greș pozitivă, am avut-o și cu oamenii, în pomeniții trei ani de preumblări. Totuși, pentru ca tabloul să nu pară prea de tot idilic, idealizat și neverosimil, voi mărturisi și o experiență intens negativă, petrecută tot atunci și prilejuită de un oarecare uica Lazăr, îngrijitor și paznic al școlii din Bucovăț, care m-a jignit și m-a umilit cu nemeritată și nejustificată cruzime, în curtea respectivei instituții de învățământ].

***

Observațiile referitoare la acel traseu hermeneutic în trei trepte se verifică pe deplin la lectura și analiza poemelor din volumul O lumină-n sărbători al Doamnei Marinela Panțiru. Spre exemplu, chiar din primul text, Hoarăli ăle potcaşă, poeta stârnește curiozitatea lingvistului cu o mare densitate de elemente (lexic, morfologie, sintaxă), diferite, în bună măsură, de limba literară:

Pîn foştomoaşe dă iarbă

Să gorgoane doauă hoare,

Butuşând cu cicurile

Dup-un călăpăr d-ăl mare.

Îl dripesc până-l dăjghină

Şî p-un crâmpot să sfăgesc,

Îl astrucă, bleocind,

Ş-apoi iar să-nşiocălesc.

Le azvârl o țâră mandră,

Nu cum-goge, d-a sucala,

‘Neş-că nu le-am dat nimica,

Mă-mburic şi țîp: Pră giala!…

Trebuie spus că autoarea a adăugat la Cuprins un Glosar, cu necesare deslușiri pentru neinițiați.

Iată, acum, o rostire-spectacol, extinsă, luminoasă, purtând, totuși, discret, cu sine, sugestia lacrimilor:

Smicură pă la fireastă

Dîn cârșeagu’ șeriului…

Ploaia, ca o șnăidăriță,

Coasă țol pământului.

În șetârnă – pîntru marve –

Num-o țâr-o… șiușiulit,

Da’ pră holge șî grăgini

Mintunaș le-o împistrit!

S-o dus vorba… Curcubău’

Baș dîn șeri s-o scoborît

Ca să vadă. Dă mânie,

La obraj s-o vânățît…

Vege aoru’ dîn conși,

Dîn spășel șî dîn cătrînță

Ș-auge cum cântă grâu’:

„Ploaie, sfântă măistorițã, …”.

S-o făcut galbăn la față–

Jeaba-i cu lila feșcit!

Șî, d-a holgelor mândreață,

S-o dus ș-un șeas n-o vinit!

(Ploaie, sfântă mãistoriță…)

Trecerea, mai degrabă lunecarea de la articularea senină a zicerii, de la puritatea reliefurilor sonore, la ravagiile (fie ele și stăpânite, controlate) ale dorului, trecerea de la artă la existență, de la ins social la ființă, de la cronotopul vizibil la abis lăuntric, de la prezență la absență, acest salt ontologic și, deopotrivă, axiologic se realizează elegant și continuu, el fiind, în fond, magma semantică ce susține întregul edificiu discursiv:

Aninată într-un prun,

Coasa, d-o lună ugită,

Îi acu a nimărui

Șî otava-i năcosîtă.

Pîn buiedz, cucea bătrână

Visadză la vremi trecuce

Când stăpânu’ fără ea

Coasa n-o pucea ascuce.

Erau ca trii fraț odată

Coasa, cucea șî cu moșu’;

Câtă trudă șî sudoare

Baș dă când cânta cucoșu’!

Moșu-o șciut să bată coasa,–

Cucea i-o țînut socoată –,

Iară iarba, ca-ntr-o horă,

Să lăsa ușor purtată.

………………………………….

Unu’, mai șelău dîn fire,

Vinge casa șî pământu’!

După toace câce-or fost,

Adz să cântă numa vântu’…

(Coasa, cucea șî cu moșu’ )

Graiul asigură astfel o dulce-dureroasă resurecție fantasmatică a marilor absențe: bunica, bunicul, mentorul în ale poeziei:

Buna Sida, bunu Vică

Nu măi au grăgină mică,

Adz, ei au pământu’ tot,

Că dîn inimă nu-i scot…

(Buna Sida, bunu Vică...)

Și (cu o elocventă intertextualitate):

I-or bătut ortaşi la uşă,

CEAICA le-o răspuns… în lece:

„Nu-s acasă! Numa umbra

Mi-i-ngropată în părece”.*

________________

* Citat din poezia „Numa umbra” – Marius Munteanu

(Doina-dor, dîn fluieraş)

Am spus și am scris adesea că, în opinia mea, trei forțe generează și guvernează poezia: două omenești (talent, meșteșug), una supraumană (har). Cele dintâi, fie separate, fie împreună, sunt relativ frecvente, aparțin contingenței. A treia se întâlnește rar, e transcendentă, vine numai unde și numai când decide buna socotință a voii Sale.

La volumul acum în discuție, lucrarea talentului și lucrarea măiestriei sunt indiscutabile. În plus, configurarea celui de-al treilea mesaj, cel mai adânc și cel mai impresionant, cel ce confruntă absența și misterul, se cutremură, măcar pe alocuri, de fulgurațiile harului. O șansă enormă, în perspectiva viitoarelor creații.

Zic, deci: O lumină-n sărbători – O carte de ținut minte! Ea înalță și fixează în efigie funcția cvasi-exclusiv artistică a graiului bănățean, pe două esențiale registre: declamația spectacol (cu teme optimiste ori indiferente) și elegia thanatică (tematică gravă, interiorizată). Sunt, poate, primii pași, cei juvenili, cei încă temători, către – cine știe? – Opus magnum.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, VOCAȚIA ARTISTICĂ A GRAIULUI BĂNĂȚEAN/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 mai 2026