Preambul: Zilele trecute o dragă artistă îmi spunea că nu are explicații pentru un fenomen pe care îl simte din toată ființa sa: timpul contemporan a luat o incredibilă viteză înainte, devenind alarmant de insuficient pentru planurile unei zile – dăm propriul exemplu prin faptul că ne-am bătut capul de curând să găsim timp pentru o întâlnire de o clipă într-o zi de douăzeci și patru de ore (bine măcar că nu se găsește de cumpărat că aș fi dat pe el banii de pâine; ceilalți bani erau deja dați)! Aveam și eu aceeași remarcă pe care o făcea artista, iar dacă nu am avut timp să ne întâlnim ca să vorbim despre timp, trebuie măcar să lăsăm timpul să vorbească despre noi – despre mine va veni cu o noutate pentru artistă, ea știind la ce alunecări de teren îmi e expus permanent capul, dar neștiind în ce incendii îmi sfârâie inima – ca să nu mă piardă Dumnezeu după ce a uitat fierul de călcat în priza din inima mea, a lăsat robinetul deschis în capul meu…!
Insistent paradox: cu toate că fugim de moarte, însăși ardoarea și vehemența întărite în fiecare zi cu forțe noi pentru apărarea vieții nu se identifică decât într-o accelerată apropiere de momentul terminus. Ne îngrozește moartea, dar cu toate acestea ne este mai bine când timpul trece atât de iute încât e imposibil să intrăm în cadența lui și nu-i stoarcem cu simțirea noastră secundă cu secundă, toată fericirea fiecăruia dintre noi adunată într-o viață întreagă părându-ni-se la recapitulare o clipă. Și ne este mai rău când ni se pare că timpul stă în loc, ne uscăm de plictiseală și neliniște, neputincioși a-i da un avans, ne aduce la disperare încetinita în perceperea noastră scurgere a unor clipe anoste ce ni se par veacuri.
Dacă ne este frică de moarte, cum se explică faptul că uneori ne dorim să curgă părți din viața noastră cât ai clipi, ba chiar să sărim peste ele, de s-ar putea, scurtându-ne voluntar viața? O viață oricât de amară, e viață și e mai bună decât nimic, căci nimicul nu e dulce, nimicul e nimic…!
Dezvoltând prea mult explicarea unei idei, am slăbit argumentul. De aceea, să extragem esențialul. Binele lunecă mai ușor prin timp și-l percepem ca durată ireal de scurt. Iar răul parcă se agață de ființă, parcă are mandibulă de căpușă și se încleștează de carnea ei, parcă se târâie ca pe zidurile pușcăriilor umbrele condamnaților încovoiați de propriile osânde, cu lanțuri la picioare și cravașa gardianului în coaste. Îl percepem incomparabil de îndelungat ca durată.
Deci, dacă împărțim viața între coordonatele binelui și răului, e mai lungă durata răului decât a binelui și nu este rațional să ne retezăm singuri drumul vieții noastre trecătoare alergând în viteză fantastică numai după fericire…, numai chinul, munca, răbdarea fac din clipe veacuri, extazul, palpitațiile senzațiilor extreme, plăcerile, succesul fac din veacuri clipe, uneori…! Cine stabilește cuantumul vieții doar în funcție de datele de pe certificatul de naștere și actul de deces, marchează un gramaj de cantitate nu o transcendență de valoare…!
Caratele vieții noastre nu sunt, în niciun caz, grevate doar de întinderea calendarului, de profilul și numărul de fericiri sau chinuri în act ori de erodarea emoției declanșată odată cu intrarea în procesul de detensionare. Valoarea și durata vieții sunt gradate în primul rând de proporția percepției conștiente, de intensitatea emoției, nu de hazard, improvizație, aleatoriu, ca și cum ți-ar apărea periodic în cale o ispită ce-ți întinde buze de orhidee carnivoră, îți consumă voluptatea condiționată de limita sărutului, iar tu rămâi cu mândria fericirii de palmares…! Aceasta nu înseamnă viață lungă, înseamnă bucăți de vieți scurte, înnodate. Dar să aștepți zile și ani și zeci de ani și-o viață de om focul unei iubiri, aceasta-i mai mult decât o înnăditură de idile, flirturi, aceasta-i substanța consistentă a iubirii, după care se descifrează confluența statorniciei cu înveșnicirea.
Toți îndrăgostiții cred că istoria iubirii începe cu ei – excentricii cred că se și termină cu ei…! Numai martirii iubirii cred cu o evlavie necoruptă în idealul lor și atât…! Ei duc devotamentul și sinceritatea până la naivitatea de a nu vedea că iluzia își are și ea ambasadori la umbra oricărei baricade.
Nu pot să spun că descopăr eu acum arta, kitsch-ul, știința, eroarea, omisiunea, vitalitatea și anamneza iubirii, adevărul și irealul, istoria și mitul ei. Am făcut la rându-mi prospecțiuni subsolice în acest univers spiritual, am descoperit și exploatat masivi de steril, am zărit și făcut proiecte cu filoane de zăcământ, am abandonat, am menținut în curs de așteptare până azi, dar acumulările sufletești de pe urma lor mi-au prelungit traseul timpului până la deja două vieți trăite – nicio clipă n-a trecut pe lângă mine ca pe lângă un dușman, ci prin mine ca printr-o gazdă.
Sunt sigur că despre cine poate fi vorba printre rândurile acestea e imposibil de aflat dacă s-au rupt viaductele fragile ale unor alergătoare de vitează prin sentimente și zadarnic au mai rămas doar pistele mele de cursă lungă…! Poate că sunt acum foarte aproape de cineva, poate sunt foarte departe de altcineva, poate acum, când eu sunt aici, la porțile asfințitului, cineva e la fereastra cerului…!
Dar, chiar de-am să par nevoiașul propriei inteligențe eu mă autoplagiez cu propria-mi zicere repetată ori de câte ori am avut ocazia: Iubirea transformă clipa în perlă. E o chintesență a toată această planare de catifea a melancoliilor de până aici. Iar ca o lampă aprinsă lângă o rază de soare, îmi îngădui să reiau câteva rânduri adresate cândva cuiva anume și înțelegând mai bine și mai frumos fizica Universului de la Eminescu: Lumina stelelor nu este când este, e când nu e… Așa-i clipa, n-ai timp nici să îi strigi numele, că se și duce, e mai scurtă trecerea ei prin viața ta decât rapiditatea de a o trăi în act…! Dar dacă e frumoasă o trăiești când nu e; așa-i aceea în care te-am cunoscut, a dispărut fără să fi avut măcar timp să te privesc în ochi, a durat preț de o mirare și dusă a fost…! Însă ea există mereu de atunci, iar fiecare clipă a acestui azi e o duminică a sufletului meu!
Eu, neașteptând să o facă alții, îmi dau multă dreptate pentru meditația de mai sus. Am o convingere mai mult din această perspectivă, cu fiecare răsărit de soare pe care îmi e dat să îl întâmpin până îmi va sosi vremea, nici eu, nici el convertiți la vreun alt crez decât acelea dintotdeauna…!
(Aurel V. Zgheran)
(Foto: Pinterest)


