Azi am vrut să bat pe cineva și n-am avut pe cine (nu știu cât m-ar costa să se lase cineva bătut de bunăvoie, o ciucă a bătăilor, care-va-s-zică)…! Aveam nevoie de o fotografie mai acătării pentru un text de publicat la ziar și mi-am pierdut bună parte din orele dimineții căutând prin aglomerația pestriță a Internetului. Trebuia să-mi stric ziua de la prima oră, era musai…! Să crăp de nervi, nu alta: Internetul e un carusel de bazaconii…!

Legat de ceea ce căutam, că-mi trebuia, numai pălinca mă mai moaie să nu dau cu monitorul de pământ. Unele cutre din regnul PR, fotografi, scriitori, editori, redactori de presă, impresari și așa mai departe, sluțesc fotografiile ca și cum pentru asta și există ei în viața aceasta. De ce o fac? Pentru ca nu cumva și pentru nimic în lume să nu mai fie de folos altcuiva decât tiriplicilor ce-și spun sursă, proprietate, aparținător…, sub fotografie ori dezarmant de caraghios în măzgălituri de pe chiar suprafața fotografiilor umplută cu tot felul de logo-uri, blurată, înțepenită pe veci ca să n-o tâlhărească vreo careva, ferească Dumnezeu…!

Se vede aici egoismul dus până dincolo de limita condiției de muritor a noastre. Da ce dacă folosesc și eu o fotografie a cuiva și altcineva folosește și el o fotografie de la mine? Ce are?! Piere lumea dacă circulă fotografiile acestea liber, întocmai întru scopul pentru care și sunt făcute? Da chiar: pentru cine și de ce-au fost ele efectuate? Dacă eu mi-am făcut treaba cu ele și dacă am respect și drag, să spunem, pentru persoana pe care o reprezintă, de ce să nu las să o vadă și altcineva, de ce să nu dau libertate de promovare a imaginii, așa cum aș elibera niște păsări să zboare, de ce le încui cu umbrele lor pe pereții temniței egoismului desăvârșit, prostiei, lăcomiei…?

Ce dacă, de exemplu, scriu eu despre o personalitate, un om cumsecade, un artist, sportiv, persoană publică după cum sunt ele specificate în nomenclatura de generic…? De ce-și arogă unii dreptul unic, tabu de proprietate inalienabilă asupra protagonistului scrisului meu? De ce mor unii de necaz dacă mai scrie cineva la fel, în același orizont tematic, de ce se fac luntre și punte ca să împiedice ca un câine în spume pe cine mai scrie ce scriu ei? Ca și cum au fost învestiți de Dumnezeu să aibă exclusivitatea absolută, ca un paznic de deportați asupra a tot ce aparține de protagoniștii cărților, ziarelor, colecțiilor diverse vizuale sau auditive în care îi repartizează ei ca stăpâni autocrați și pentru totdeauna al celor la care mă refer mai sus?

Câte miliarde de oameni numără populația lumii? Câteva…, nu-mi bat acum capul să mă documentez ca să nu dau o cifră exactă – de fapt nici nu aș putea, pentru că pesemne tot timpul, chiar și în clipa asta, la cât e lumea de mare, undeva, cineva zămislește un copil, în altă parte, altcineva, la fel, în altă parte mai mult ca sigur, tot la fel…, privit din univers cred că pământul pare o fabrică de copii în plin și permanent proces activ, în timp ce alte duhuri se scad din efectivul de ființe însuflețite, de parcă în același timp pământul este și o moară de reciclare permanentă și echilibrată…! Ei, din așa puhoi de omenire, n-are cine să citească ce a scris, n-are cine să privească ce a fotografiat, n-are cine să audă ce au spus mai mulți anume despre cineva sau ceva la fel?

Eu scriu preponderent despre artiști, dar mai scriu și alții. Deși o fac într-un mod original, se și vede aceasta și o și spun cei ce citesc, se mai găsește câte cineva să mă simtă ca pe un junghi în coaste și să uneltească pentru a mă elimina. Nu înțeleg de ce…! Cum am spus, lumea este mare și sunt destui care să citească pe fiecare dintre noi. Eu nu mănânc pâinea altuia (acaparată), eu nu dorm în patul altuia (definitiv), eu trăiesc din viața mea (câtă este), eu mor cu moartea mea de gât (n-o să-i fie bine atunci), eu scriu cărțile mele, bun sau rău cum este felul scrisului meu…! Și totuși, am gărzi ce mă somează și totuși am vorbe ce mă acresc la suflet și totuși unii nu-și văd de treaba lor, pentru că Dumnezeu nu mă ascultă să le dea griji ca să aibă ocupații personale. Până într-o zi…!

N-o să le meargă la infinit nici măcar să-și facă iluzii că pot să-mi dea în cap, celor ce-o fac pe cocoșul, berbecul, păunul cu mine, zidind hotar ca și cum și-ar apăra de un tâlhar imaginar proprietatea unui subiect de carte ori ziar, invocând drepturi totale, multiple și definitive asupra a tot din lumea artelor spectacolului, până chiar și asupra unei afurisite de fotografii, de exemplu…!

A boalei treabă…! Când fenomenalul fotbalist Florian Dumitrache a cerut voie să se transfere în fotbalul internațional, cică Ceaușescu i-ar fi spus: „Ești un bun național și bunul național nu se vinde…!”. Dacă nu ați știut care-i culmea prostiei, asta-i, să știți…! Dar, voia să plece din lume, marele fotbalist român, pleca în neant, îl înghițea pământul?! Păi cum, ce e rău ca „bunul național” să se deplaseze în altă țară și să fie înlocuit cu alt „bun național” al altei țări într-un interschimb în funcției de interesele și organizarea corespunzătoare a uneia și celeilalte echipe, precum și a jucătorului, firește? Ce facem, rupem lumea în bucăți, închidem și cerul și apele și aerul în zone și ridicăm ziduri din fundul pământului până în eternitate și infinit, ca să nu treacă nici păsările cerului dintr-un loc în altul?

În rea lume am apucat eu să ajung a mă chinui să trăiesc…! Mi-am făcut numai dușmani scriind despre personalități – artiști cel mai frecvent – pentru că există, când te aștepți și din partea cui nu te aștepți, atitudini prin care se asumă până și persoana personalităților, valoarea lor, exclusivitatea, ca și cum ele nu-și mai aparțin lor, iar ca persoane publice devin intangibile fără aportul de cenzură din partea unora ce se cred stăpâni, proprietari, tutori… Și ca și cum ar fi un capăt de țară dacă scriu și eu despre ce și despre cine mai scrie și altcineva… Nu mai spun cât de silnic și dezolant este și ceea ce ar putea și ar trebui să fie cel mai simplu: procurarea de fotografii ce sunt totuși mai multe ca frunza și iarba și e de unde lua fiecare, nu-i nicio nenorocire dacă este vorba chiar de una și aceeași fotografie…, ce dacă, de vreme ce protagonistul căruia-i promovezi imaginea este unul și același?! Ba chiar și unii protagoniști sunt tare scrupuloși, tare codiți, tare greoi…, tare, tare…!

Nu mai spun că sunt oameni simpli, pe care nu-i cunosc bine nici vecinii de pe scară, cu astfel de ifose. Atât de mult preț mai pun unii Ei pe lucruri atât de mărunte: vai, să nu postezi fotografia cu mine…, vai să nu spui una și cealaltă…, vai, eu nu vreau asta…, vai, eu nu vreau cealaltă…! Da, mă lăsați… Măi oameni buni, viața e cum e clipa, nu cum e veșnicia! Clipa nici nu ai timp să o numeri, să-i spui numele clipă, că e alta…! Ce atâta sclifoseală, nu vi se pare că sunteți inuman de simandicoși, că vă țineți înșivă captivi în prostia propriei scrupulozități exagerate?!

Ia uitați-vă la mine: eu râd de voi cu gura până la urechi, nu-mi pasă de nimic, n-aveți decât să spuneți despre mine orice vă trece prin cap, n-aveți decât să mă numiți bețivul internațional iremediabil, căpitan de interpol bahic, n-aveți decât să mă căinați c-am ieșit când zorile se lasă de la Ana, n-aveți decât să mă huliți că sunt partener de raliu al coanei Mița biciclista, n-aveți decât să puneți fotografii cu mine în cele mai obscure locuri în care vă satisface să le puneți dacă nu aveți altă treabă de făcut…, spuneți voi verzi și uscate, nu-mi pasă, eu râd și nu mă opresc să râd de voi, însumi zicând despre mine ceea ce nici măcar nu e așa, dar tare îmi prinde bine să vă alimentez prostia și răutatea, că de atât sunteți în stare…!

Îmi vâjâie capul. Îmi iau imediat medicament cu mărgele și dau un telefon coanei Mița biciclista…! Doamne, câtă bătaie de cap stârnită de niște afurisite de fotografii…!

(Foto: Un lord la Hanul lui Manuc, București, 26 septembrie 2016)

(Aurel V. Zgheran)

by

Referinţă Bibliografică

Bătaie de cap pentru niște afurisite de fotografii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 august 2024