DE SFÂNTA ZI A LIMBII ROMÂNE

 

Binecuvântată și slăvită să fie limba română împreună cu strămoșii care au născut-o și cu părinții care au vorbit-o îmbătându-se de dulceața și de esența ei, căci în adâncul limbii române este duhul neamului nostru milenar. În limba română ne-am născut, în limba română am crescut, în limba română trăim și în limba română vom pleca. Ai, Doamne, milă și iubire de neamul nostru și de limba noastră comoară și câmpie și mare și munte ! Îndură-Te, Doamne, de noi și ne salvează din vâltoarea în care ne-au înecat Dușmanii și în care de bună voie ne adâncim și noi ! Trimite-ne Minți mari, Conductori înțelepți și patrioți să ne salveze, căci dacă nu are Conducători mari acest popor e o turmă  inconștientă care se autodistruge. Și ajut-ne pe noi, umilii scriitori, să mai adăugăm frumuseți și idei noi la minunata creația a Ta care este  Măria Sa, Limba română !

 

Astfel mă adaug și eu cu umilință cu modestele mele poeme  la corul celor care slăvesc în zilele acestea adânca, duioasa și măreața Limbă română. Mulțumim, Doamne !  Al dumneavoastră  cu  respect Ștefan Dumitrescu

 

STĂ PATRIA

 

Stă  patria ca pâine în câmpie

Deasupra  ei se-nalță bolta albastră

Și veșnicia este veșnicie

Și țara noastră este tot a noastră

 

Stă Patria ca stâlpul pe un deal

Vieții  eterne susținându-i rostu

Că încă mai avem un ideal

Și neamul nostru este tot al nostru

 

Stă patria ca vulturul pe munte

Ochiu-i străluce-n lume ca un soare

Mai suntem iată dacă tot mai suntem

Dacă iubirea aceea ne mai doare !

 

Anii 1970

 

    POETUL

 

 

Eram poet si plângeam

Mergeam pe străzi frumos luminate

Se mira lumea şi se-ntreba

Cine e domnul cu marea în spate !

 

 

 

 

CU DEZNĂDEJDE TE IUBESC, POPORUL MEU !

 

 

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu !

Sălbatic, dureros, nebun, sfâşietor

Mi-e dor de tine, neamul meu, cumplit  mi-e dor,

Te-aş lua în braţe ca pe Dumnezeu !

 

Ce se întâmplă neamul meu cu noi ?

De am ajuns ruşinea astei lumi ?

Să fim noi blestemaţi, proscrişi, nebuni ?

Să ne târâm ca viermii prin noroi !

 

Poporul meu, durerea mea adâncă !

Revoltă-te, ridică-te de la pământ,

Zdrobeşte-ţi trădătorii, blestemând,

Viermii demult adânc în noi mănâncă !

 

Sălbatic, dureros, scrâşnind, sfâşietor,

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu,

Nu ţi-e ruşine oare, nu ţi-e greu ?

Să-şi bată joc de tine toţi cum vor ?

 

CĂCI CE EŞTI DUMNEATA,

BIETULE  NEAM ROMÂNESC  ?

 

 

Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc

Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu

Care se plânge pe sine din veşnicie

Lumea născându-se astfel mereu

 

 

 

ŢARÃ MICÃ ŞI SINUCIGAŞÃ

 

 

Ţară mică şi sinucigaşă!

Vai de capul tău, sărmană ţară,

Toţi te jefuiră şi scuipară,

Iar la urmă o făcuşi şi tu!

 

O istorie întreagă căutară,

Să te ardă şi să te sfâşie,

Nici ţărâna să nu-ţi mai rămâie,

Numai amintirea-ţi de ocară!

 

Şi ce n-au putut să-ţi facă-n veac,

Liftele păgâne şi străine

O făcuşi tu, ţara mea, mai bine,

Cu o sete fără de egal!

 

Vai de capul tău, nenorocito!

Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,

Nici măcar o mână de ţărână,

Care să spună că am fost aici!

 

DOAMNE , CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI ? !

 

Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi ?

Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata ?

Istoria a devenit demult o hazna,

Ne târâm gemând până la gât în noroi !

 

Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,

M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,

Politicienii te cred un  popor tâmpit,

Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn !

 

Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu ?

Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine ?

Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,

Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu ?

 

Neamul meu asasinat, ce ne facem acum ?

Îţi pleacă oamenii din ţară ca şobolanii,

Îşi freacă mâinile de bucurie duşmanii,

Doamne, ce frig e în istorie, ce urât! Şi ce fum !

 

IMN

 

Îmi voi aduce aminte şi voi iubi

gerul această lumină care se arată

era o mireasmă albastră

eu însumi mă găseam pe un ţărm

 

vai şi cântecul din văile

acelea triste din care înfloreau păsări

a trecut peste mâinile mele alb

ca o mireasmă a iubirii

 

corăbiile din zare au cântat

nimeni n-a sosit la marginea mării

numai visul meu a înflorit pe

gura aplecată peste apus

 

 

 

MIHAI VITEAZUL

 

 

Atâtea steaguri pe coline

În vântul lumii bubuind

Pe culmea dealului cum vine

Domnul Mihai cel fără Chip

 

Iată-l cum intră-n bătălie

Asemeni unei togi pe-o poartă

Lumea miroase a veşnicie

Parc-ar începe înc-odată

 

Când ceţurile se lumină

Şi-n vecii lumii am învins

El o apucă trist pe dealuri

Împovărat şi parcă nins !

 

 

O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMÃ !

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă !

 

O, ţara mea, jelanie adâncă !

Mai strălucind o clipă în neant

Răsună vast tărâmul celălalt,

Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă !

 

Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă

E-o tragedie să te naşti valoare

Totul în tine, ţara mea, mă doare,

Mai bine-aş fi trăit în altă eră !

 

Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!

Ferice fie hoţii astei naţii,

Se-ntreacă în urale şi ovaţii,

Poet nefericit, popor nătâng !

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un  ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă !

 

 

INTELECTUALITATEA ROMÂNEASCĂ

 

 

Intelectualitate de lichele, de criminali,

De parveniţi, de curve morale,

E-n ţara aceasta atâta jale,

Că-ţi vine să urli o mie de ani !

 

Clasă nenorocită tu i-ai dat

Pe aceşti politicieni blestemaţi,

Se cutremură de silă munţii Carpaţi

Ţara aceasta a devenit un iad blestemat !

 

Cum ai putut să dai asemenea orori,

Asemenea scârbe, jigodii, hoţi şi borfaşi,

Popor  inconştient, sinucigaş şi laşi,

Să nu urli de durere, neamul meu, să nu mori ?

 

Ce Ţară e aceea ce-şi bate joc de ea,

De oamenii ei cinstiţi şi de valori ?

Care-şi pupă în fund jigodiile de mii de ori,

Intelectualitate asasină, scursori de mucava !

 

 

 

GOLUL MI-E TATĂ, TOTUL MI-E MUMĂ

 

 

Din ce adâncuri mă m-am ivit

Curgere-adâncă mereu postumă

Tată mi-e muntele şi marea mumă,

Apus pe lume şi răsărit.

 

Din ce înalturi am fost căzut

Izvor e marea ce se adună,

Tatăl mi-e neamul şi ţara mumă,

Cerului tată eu îi sunt fruct.

 

Cosmos în sine tot mai căzând

Din vastitatea ce se însumă,

Golul mi-a tatăl, totul mi-a mumă,

Din vecii-vecilor şi rând pe rând.

 

 

 

TOŢI  ŞI-AU BĂTUT JOC DE TINE, ŢARA MEA!

 

 

Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!

Parcă-ai fi fost o cârpă nu o stea,

Nu e vecin să nu fi rupt din tine

Câte-o îmbucătură, când i-a fost lui mai bine,

N-a fost anotimp să nu te trăsnească

Trădarea şi iubirea de iască

Nici n-apucaseşi bine să te fi născut

Şi-i erai Europei scut,

Iar ea, drept răsplată şi mulţumire,

Te-a înjunghiat pe la spate, să-ţi vii în fire,

Şi când îţi era lumea mai dragă, şi mai bine,

Te-a vândut ca o curvă, fără ruşine!

Vai de capul tău a fost din început,

Mai bine nu te-ai fi născut!

Asia şi-a trimis scursorile sale

Să se odihnească în tine, ca-ntr-o vale

Pe de o parte te lăudau toţi,

Pe de alta, te jefuiau, ca nişte hoţi,

Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească,

Pe limba ta, a românească,

Şi când le-o fi lumea mai dragă

Să le dea otravă şi podagră!

Şi ca şi cum nu ţi-ar fi fost de-ajuns,

Te-ai răstignit tu singură, Iisus!

De fiecare dată când îţi dă Dumnezeu câte-o

               minte bună,

Ai pizmuit-o, şi-ai  înjunghiat-o pe lună,

Nici un neam nu şi-a asasinat geniile sale,

Cum ai făcut-o, neamul meu, Dumitale!

Poate şi de aceea Domnul te-a blestemat,

Să mergi ca racul, prin timp, împiedicat!

Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!

Parcă-ai fi fost o cârpă, nu o stea,

Ci măcar acum, în ceasul din urmă,

Să nu rămâi de turmă,

Să te pierzi, să dispari din Istorie, fără rost,

Ca şi cum n-ai fi fost!

Fă-ţi din trudă şi din geniu, căpătâi,

Să ajungi naţia Dintâi!

Doamne, Tată Ceresc, Bunule Dumnezeu,

Ai, Doamne, milă, de neamul meu!

 

 

 

CE ŢARĂ,  DOAMNE ,  ŞI  CE  NEAM  TRIST !

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist !

Răstignit pe munţii Carpaţi ca  un Christ,

Vieţuind pe pământ în zadar !

 

Două mii de ani de umilinţă adâncă.

Degeaba. Degeaba atâtea războaie,

S-ajungem un popor de buboaie,

Pline de ură ca o speluncă !

 

Degeaba  Eminescu. Degeaba  Ştefan.

Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,

Săraci că n-avem pe fund nici izmene.

Două mii de ani de istorie-n van !

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.

Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.

Vieţuind pe pământ în zadar !

 

 

 

ŢARA SE DUCE, ŢARA SE SCUFUNDĂ

 

 

Ţara se duce, Ţara se scufundă,

S-a descompus ca un hoit şi miroase,

I-au intrat viermii în ficaţi şi în oase,

Istoria este o cloacă imundă !

 

Plâng strămoşii noştri zguduitor în morminte,

Le e ruşine de urmaşii lor, hoţi şi laşi,

Dumnezeu s-a prăbuşit în hohote peste oraş,

Timpul nu mai vrea să curgă-nainte !

 

Ce ne facem, Doamne, acum ?

Suntem ai nimănui, ultimii cerşetori pe pământ,

Se răsucesc Ştefan şi Mihai în mormânt,

Sfinţii orbecăiesc cu lumânări în mâini pe drum !

 

 

MIORIŢA

 

Nici întuneric nici lumină pură

Mireasmă mai degrabă şi cântare

Te-aş lua în braţe însă îmi eşti zare

În tine căile mi se pierdură

 

Parc-ai fi cosmos şi parc-aş fi înger

Cum văd deodată până-n început

Un ţipăt sunt deşi atât de mut

Prin tine-n universul mare sânger

 

Şi cad prin mine ca un meteor

Şi tot de tine dau ca de lumină

Să fug aş vrea dar totu-mi ţi se-nchină

Şi eu fiind de tine îmi e dor.

 

 

EU VIN SFÂNT

 

 

Eu vin sfânt într-un nor de lumină

dintr-o ţară antică de dincolo de Olt

şi strigând din istorie ca dintr-un pustiu

revolt lumea şi nu mă revolt

 

şi cânt alb de pace şi de iubire

urcat pe un arbore munte de miere

cu mâna întinsă peste popoare

şi peste moarte şi peste-nviere

 

iată pe ocean un crin înflorit

noi cădem veşnic prin univers

şi ne ucidem şi suntem mândri

de marele nostru destin invers

 

şi strig prin văzduh ca printr-o portavoce

să ne iubim ca unul a toate existând

mai este-o clipă numai să mai avem răbdare

şi vom fi zeii noştri în veci şi în curând

 

ca dintr-o carieră ca dintr-un fund de mare

meteoritul care pierind devine rază

străluminând oceane el naşte altă lume

ce nu ne mai slăveşte şi nu ne mai veghează

 

un paravan pe care rulează-un film eu sunt

între materie şi-ntre a fi

lumina trecând prin rănile mele

astfel e noapte şi astfel e zi

 

eu vin sfânt într-un nor de lumină !

 

 

 

DOBROGEA

 

Doctorului Ioan Frunteş

 

 

Şi după ce lumina s-a depus

mai tremura uşor ca o piftie

colinele miros a veşnicie

de-atâta depărtare şi apus

 

 

pe-aceste plaiuri ca o masă-naltă

e-atâta suflet blând rarefiat

tindă a ţării stâlp nemăsurat

de care patria e ancorată

 

în toate părţile e-aici în sus

şi-un crin zăreşti crescând în fund de lume

pământ mai blând decât o rugăciune

pe care rană a lumii ai fost pus !

 

 

 

POLITICIENILOR !

 

 

Sunteţi cel mai mare pericol pentru neam,

Huidume blestemate, buboaie otrăvite,

O mie de ani să vă răsuciţi în morminte,

Popor nefericit, mai bine nu mai eram !

 

Mai bine nu ne-am fi născut în istorie,

Am spurcat pământul acesta mii de ani,

Umiliţi, batjocoriţi, scuipaţi de toţi şi sărmani,

Şi-am fi pierit de la-nceput în glorie !

 

Cum am putut să dăm aceste excremente odioase ?

Oamenii politici, aceşti călăi blestemaţi ?

Mai bine, bestii nenorocite,  nu mai eraţi !

Creaturi criminale, abjecte, hidoase  ?

 

 

 

          O, ACEL VERS ÎL CAUT EU DIN VECI

 

 

Ci acel vers îl caut eu din veci

Ce-ar putea lumea asta s-o prefacă

S-o facă luminoasă din opacă,

Să-i fie calzi pereţii ei cei reci

 

Versul acela ce, rostit încet,

Să se ia lumea după el ca-n vis

Durerea să se schimbe-n paradis

După-un adânc al lumilor secret

 

O, acel vers îl caut eu din veci

Peste pământ  ca cerul aplecat

Adâncul trist redevenit înalt

Pe când tu viaţă-aşa senină treci !

 

 

 

IMNUL  TINERILOR CARE S-AU JERFIT  PENTRU  ŢARĂ  !

 

 

La baza veacului acesta,

Asemeni unui  Dom urcând,

Nu vedeţi oasele acelor tineri,

Ca nişte furci pe dealul ţării sfânt !

 

Şi cum se duc asemeni unor coruri,

Printr-o ninsoare mare aiurând,

Şi cum lumină ei ninsoarea aceea,

Ca o amiază a lumii mai curând !

 

Şi cum cântarea lor cuprinde lumea,

Şi munţii ei înalţi ca un veşmânt,

Şi nu mai ştim de nu-i o nebunie,

Ori sărbătoarea lumii pe pământ !

 

Şi patriile cum se-nseninează,

De acele oase galbene pe rând,

Ale părinţilor care se duc spre moarte,

Într-o cântare veşnic delirând !

 

 

 

NU ŢI-E RUŞINE, POPORUL MEU !

 

 

 

Nu ţi-e ruşine, poporul meu, nu-ţi e ruşine ?

Am ajuns ultimul popor de pe pământ,

Se uită Dumnezeu la noi plângând,

Te târăşti pe pământ ca un câine !

 

Ce e poporul meu cu dumitale ?

Să fii cel mai tembel popor, cel mai nerod ?

I-auzi viermii în temelia ta cum rod,

Şi cum toată Ţara e un munte de jale !

 

Ce se întâmplă neamul meu cu noi ?

Hohotesc părinţii noştri în lumea ailaltă,

Decebal se mai sinucide încă o dată,

Dealurile şi munţii sunt numai puroi !

 

Nu ţi-e ruşine, poporul meu, nu ţi-e ruşine ?

Am ajuns o adunătură de hoţi,

Nesimţiţi şi laşi suntem cu toţi,

Treziţi-vă dracului, o dată, mai bine !

 

 

 

VINO  BASARABIE  ACASÃ !

 

 

Vino Basarabie acasă

Stau Munţii Carpaţi în rugăciune

Cu plămânii arşi de-atâta dor

Murmurându-te-nlăuntrul lor pe Tine

 

Vino Basarabie acasă

N-auzi codrii cum adânc vuiesc

Tot chemându-Te pe Tine jalnic

Înspre înlăuntrul românesc

 

Vino Basarabie acasă

Nu mai pot colinele de aşteptare

Stând de mii de ani ca nişte berze

Cu privirea aţintită-n zare

 

Vino Basarabie acasă

Tot pământul românesc Te cheamă

Toate pietrele din vaduri hohotesc

Basarabie, spunându-ţi mamă !

 

 

 

ŞI NE IA PREABUNULE  LA SÂN !

 

 

Doamne, care ne-ai făcut pe lume, Doamne

Ştim că suntem neamul păcătos

Tu ridică-ne în palma Ta, Iubite,

Ca pe fiul Tău cel sfânt, Hristos

 

Şi-n oceanul lacrimilor noastre

Adunate de la început

Tu ne spală Doamne plin de grijă

Ca pe pruncul Tău acum născut

 

Şi ne fă Preabunule curaţi

Cum este paharul pe colină

Parc-ar fi un munte de cristal

Numai încântare şi lumină

 

Şi ne ia Preabunule la sân

Cum ai lua un pui de ciocârlie

Şi ne fă din Neamul Tău Pierdut

Neamul Tău Ales pentru vecie !

 

 

ROMÂNIE, ŢARÃ SCHILODITÃ !

 

 

 

Când ţi-au luat Basarabia şi Bucovina, ţara mea

Ţi s-au tăiat mâinile-amândouă întinse către soare

Şi de atunci tu ai fost o ţară Ciungă, ţara mea,

O Rană despicată în două

Una din Răni plecată în deportare !

 

Când românii din Basarabia şi Bucovina

Erau duşi în inima Siberiei

Bucăţi din inima Ta, Românie,

Îngheţau în pustietatea nesfârşită a Siberiei

Privind cu ochii holbaţi Carul Mare pe cer

Gândindu-se îngroziţi la vremea când va coborî

Să-i ia şi să-i ducă acasă !

 

Când românii din Basarabia şi Bucovina

Ajungeau în inima Siberiei

Dinţii le clănţăneau în gură atât de tare

Că în Cancelariile  lumii Şefii de State

Îşi puneau vată în urechi.

In timpul acesta în ţară activiştii de partid

Strigau : Trăiască Marea Uniune Sovietică

şi poporul sovietic eliberator !

 

Ajunşi în Siberia, Românii

Îşi făceau bordeie din lacrimi

Acoperindu-le cu sentimentele lor de milă

                 sfâşietoare

Apoi îi scoteau din inimă unde îi ţinuseră înveliţi

Pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Viteazul

Îşi făceau rugăciunea şi se închinau

Se aşezau cu toţii la masă

Bătrâni şi copii

Domnul să ne binecuvânteze spunea cel mai bătrân

                   Dintre   ei

Doamne ajută, spunea şi Mihai Viteazul

                  închinându-se

Cu lacrimile scurgându-i-se-n barbă

Vai de capul neamului ista

Ofta întunecat Ştefan cel Mare!

 

Şi pe când fraţii noştri mureau în troienele Siberiei

Noi în ţară făceam colectivizarea

Ii băgam în puşcării pe intelectuali

Şi pe gospodarii satelor

Şi-n timp ce clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea

Ii mulţumea poporului frate sovietic

Morţii  neamului nostru

Se întorceau în mormânt cu faţa în jos de ruşine !

 

Basarabie, Basarabie!

Cât tu eşti ruptă din trupul străvechi al Daciei Mume

Nimic nu este de capul neamului ăsta în istorie

Mai ticălos şi mai nenorocit

Este de o mie de ori

Decât Călăii care şi-au bătut joc de El, Basarabie,

Căci atunci când fraţii noştri erau deportaţi în

Îndepărtata   Siberie

Noi singuri ne deportam pe drumul invers

Al nesfârşitei şi ticăloasei Siberii din noi.

 

Basarabie, Basarabie, Basarabie!

Vai de capul nostru

Basarabie,

O Ţară Mutilată, asta suntem,

Fără Provinciile rupte din trupul Mamei Dacii,

Basarabie!

 

 

 

ISTORIA NOASTRĂ

 

 

Ţară frumoasă, fără asemănare,

Pe cât de naltă-ţi este strălucirea,

Pe-atât de urgisită ţi-a fost soarta,

Cum steaua strălucind cheamă orbirea !

 

Potop după potop izbiră-n tine,

Că trebuia în scrum să te prefaci,

Albite-n soare dealurile să lucească,

De oasele ţăranilor săraci !

 

Şi-n loc nenorocirile să te doboare,

Tu te hrăneşti cu ele, senină şi-mpăcată,

Unii se aşteaptă să dispari din lume,

Insă tu creşti adâncă şi înaltă !

 

Ţară frumoasă, fără asemănare,

Pe cât de-naltă-ţi este strălucirea,

Pe atât de urgisită-ţi este soarta,

Cum steaua strălucind cheamă orbirea !

 

 

TOŢI  TE  CREZURĂ, NEAMUL  MEU, NEROD !

 

 

Ai obosit, neamul meu peste măsură,

Prin istoria asta, numai sânge şi glod,

Toţi te crezură, neamul meu, nerod,

Şi te călcară-n picioare cu ură !

 

Şi ca să nu te mai schingiuie, liftele străine,

Să nu te mai calce ei în picioare,

De teamă să nu te  omoare,

Începuşi chiar tu să dai în tine !

 

Să-i îmbunezi, să le faci lor plăcere,

Le-ai luat şi ura, şi te-ai urât !

Cu-o sete fără margini. Într-atât

Că ai ajuns un munte de fiere !

 

Popor sinucigaş şi mutilat,

Tu eşti mai crud cu tine ca duşmanii,

Trec veacurile lungi, şi trec şi anii,

Tu te măcelăreşti adânc, constant !

 

Ai obosit, neamul meu, peste măsură,

Prin istoria asta, numai sânge şi glod,

Toţi te crezură, neamul meu, nerod,

Şi te călcară-n picioare cu ură !

 

 

 

POLITICIENILOR BLESEMAŢI

 

Ce politicieni jegoşi, ce scârbe odioase,

Ce-a avut poporul acesta în el mai ticălos,

Mai urât, mai criminal, mai scârbos,

I-a vomitat în sus, pe gâtlej, ca pe oase !

 

Cum ai putut poporul meu să dai asemenea hoţi ?

Asemenea bestii, asemenea jigodii scârboase ?

Îţi urlă suferinţa ca un câine a morţiu prin oase,

Vai de noi, neamul meu,  inconştienţi şi netoţi !

 

Blestemaţi să fiţi, politicieni, odioşi,

Pe ce puneţi mâna se transformă-n otravă,

Cum n-avuserăţi voi milă de-o ţară întreagă,

Urlând de durere să mergeţi pe lume cu ochii scoşi !

 

Să se aleagă praful de voi, vipere scârboase !

Jefuirăţi poporul acesta ca nişte tâlhari

Să vi se pună ţestele-n pari,

Şi să vă sufle jalnic crivăţul prin oase !

 

 

 

ŢARA  ROMÂNEASCÃ

 

 

 

Parcă ar fi un trup în temelie

Pe piept ţinând Moldova şi Ardealul

Stejar fiind pe culme le e dealul

Ce le susţine-n cer ca pe-o făclie

 

Şi trupul ce se pune scut în faţă

Purtând pe cap cununa unor munţi

Talpa crăpată adânc a celor mulţi

Mergând pe mări în timp ce lumea-ngheaţă

 

Matcă-a Ardealului şi a Moldovei

Unindu-le sub boltă într-un Tot

De-atâta univers eu nu mai pot

Cât eu fii-voi, veşnic Tu cânta-vei !

 

 

 

NU  MAI  SUNT  FIINŢĂ !

 

 

 

 

E o lumină aici pe munte,

Curge ca fluviile anume,

Nu mai sunt fiinţă, sunt un fel,

De a fi patrie în lume !

 

De-a fi lumină într-un veac,

Asemeni erei pe pământ,

Materie ce clipoceşte,

Suflet în vânturi fluturând !

 

Un fel de vis, de imn ţipând,

De muzică sfâşietoare,

Aer şi cosmos înflorind,

În nebunia de-a fi  floare !

 

E o lumină aici pe munte,

Curge ca fluviile anume,

Nu mai sunt fiinţă sunt un fel,

De a fi patrie în  lume !

 

 

 

RUŞINE, POPORUL MEU, RUŞINE !

 

 

 

Poporul meu mi-e o milă adâncă de tine,

De durere îmi vine să urlu, să hohotesc, să plâng,

Popor inconştient, sinucigaş şi nătâng !

Nici milă n-ai de tine ! Nici ruşine !

 

În loc să te revolţi, să-i scuipi în faţă,

Pe cei ce te călcară în picioare,

Să-i strângi de gât ziua-n amiaza mare !

Ţie nu-ţi pasă de nimic ! Mi-e greaţă !

 

Sunt îngrozit, sunt scârbit, sunt revoltat !

Parcă am fi un popor de slugi, de viermi,

O să dispari ca pulberea prin vremi,

Păcat de cât ai suferit, neamul meu, păcat !

 

Păcat de cei care care-au luptat pentru tine,

Care şi-au dat viaţa ca să exişti,

Îi auzim în morminte cum plâng trişti !

Ruşine, poporul meu, ruşine ! Ruşine !

 

 

 

MOLDOVA !

 

 

Mai mult mireasmă şi mai mult cântare

Zăvoaie antice şi răcoroase

Pe lume a Moldovă cum miroase

Rămâi o clipă ca trăsnit pe zare

 

Cum este sufletul adânc în trup

Atâta pace şi atâta milă

Ca barza în apus pe o colină

Parcă din bolta neamului mă rup

 

Plutirii noastre ea îi este mare

Şi stâlp crescând din Ţara Românească

Ea steag în vânturi este să plutească

Ideea bucuriei când te doare !

 

CONDUCÃTORILOR  CARE  ÎŞI  BAT  JOC  DE NEAMUL  LOR !

 

Canalia, canalia şireată !

Să-i plescăie viermii în cap

Să moară de lepră şi hap,

Potaia turbată !

 

Să n-aibă o clipa de tihnă

Plămânii să-i fluture-n vânt

S-ajung-un lepros amărât,

Liftă haină !

 

Să fie spurcat de o ţară !

Dihor împuţit, blestemat

Excrement, mocirlă, scuipat,

Luate-ar dracu de fiară !

 

DE ATÂTA IUBIRE AIUREZ

 

 

De atâta iubire aiurez şi cânt

Un fulger sunt încremenit pe dealuri

Răsare soarele în porţelanuri

În biserici azi noapte s-a sinucis un sfânt

 

M-aud clipocind în univers

Prin biblioteci cresc lalele înalte şi crini

De steaua polară fruntea-ţi anini

Râurile şi fluviile curg melancolic invers

 

Ce se întâmplă, iubito, cu noi ?

Atomii şi celulele în trupurile noastre înfloresc

Pe cer răsare chipul tău îngeresc

Eu mă pierd cântând în gura mare prin amarnice ploi !

 

 

VAI DE TINE, POPORUL MEU !

 

 

Vai de noi şi de noi, Ţara mea,

Toţi şi-au bătut joc de tine, toţi te-au scuipat

Au urinat pe tine ca pe-un rahat,

Nimic n-ai zis ! Dar nici că îţi păsa !

 

Ce-ai avut tu mai scârbos în tine,

I-ai pus în fruntea Ţării, în parlament,

Popor nerod, sinucigaş şi dement,

Cum nu-ţi e frică de Dumnezeu ! Şi nici ruşine !

 

Până când să-ţi baţi joc de tine, să te nenoroceşti ?

Te-ai făcut de râs în lumea întreagă,

Şi ţi se dă se bei numai podagră,

Iar tu cânţi şi te distrezi ! În loc să boceşti !

 

 

 

ARDEALUL

 

 

Cum este temelia la o casă

Cum e substanţa pietrei într-un munte

Cum este osul frunţii pentru frunte

Când jalea şi durerea te apasă

 

Priviţi Ardealul mândru pe coline

O flacără olimpică el pare

Tulpina unui arbore pe zare

El care e sub cer o rădăcină

 

Înfipt adânc în vânturi ca tăria

Într-o istorie ce ne consumă

El e aracul bine-nfipt în humă

Iar Ţara Românească-i este via !

 

ŢARA DACIEI TĂIATĂ ÎN DOUĂ

(ţipăt pentru Basarabia)

 

 

Ţara Daciei tăiată în două

Ştefan cel Mare despicat în două

Inima lui sfâşiată în două

Văzduhul nostru despicat în două

Cerul românesc despicat în două

Neamul daco-românilor sfâşiat în două

Sângele lui despicat în două

Munţii noştri despicaţi în două

Limba română despicată în două

Mihai Eminescu despicat în două

Apele noastre despicate în două

Copiii noştri despicaţi în două

Visul unui neam despicat în două

Plânsul neamului nostru despicat în două

Mamele noastre despicate în două

Zâmbetul nostru despicat în două

Codul nostru genetic despicat în două

Rana care suntem despicată în două

Ţipătul care suntem despicat în două!

 

 

RANÃ SUNTEM

 

 

 

Doamne, am strigat şi am urlat

Rană suntem, Doamne, sub Vecie

Până şi lumina care curge

E cuţit ce intră-n carne vie

 

Şi  Ardealul, Doamne, e o Rană

Îmbrăţişat cu Rana despicată-n două

Care e Moldova, ochiul nostru scos

Şi întins ca dar de frică vouă

 

Rană e Valahia cea mută

Marea e o Rană de cristal

Susţinând Ardealul şi Moldova

Sus în vânturi ca un piedestal

 

Nesfârşită Rană ne este trecutul

Viitorul-o câmpie Rană

Rană este Dumnezeul nostru

Care ne e Tată şi ne este Mamă

 

Răni sunt ochii noştri-nscorburaţi

Dunărea şi Oltul duc puroi la vale

Limba şi Cuvântul meu sunt Răni

Povestindu-i Rănii dumitale.

 

Doamne, am strigat şi am urlat

Rană suntem, Doamne, sub Vecie

Până şi Lumina care curge

E cuţit ce intră-n carne vie !

 

 

IMN DE PATRIE

 

 

                     Marianei

 

Ca iarba să crească imnurile mele

Pe câmpiile verzi ale patriei

Soarele să încălzească pământul jilav

Vai, eu de iubirea de patrie voi muri !

 

Aici altarele de lumină înfloresc

Peste grădini buzele noastre

Murmură imnul patriei, vai

Şi corul fecioarelor susţine cerul !

 

Sufletul înflorit prin văzduh

În patria curată coboară

O lumină mare se face în văzduh

Vai, eu de iubirea de patrie voi muri !

 

 

 

PARVENIŢII

 

 

Aţi pus un scaun mai presus de-o ţară,

Priviţi prin scaune ca prin lunete,

Târfe ridicule, mult prea abjecte,

Trădându-vă neamul, a câta oară !

 

Staţi pe un scaun,  parc-aţi sta pe cer,

Vorbiţi scăuneasca limba divină,

Vin oamenii-turme şi vi se-nchină,

În timp ce voi nici n-auziţi ce vă cer !

 

Nişte scaune putrede sunteţi şi voi,

Făcute de un scaun ce-a iubit un alt scaun,

De-aceea popoare la voi triste schiaun,

De pe fundul planetei, în recile ploi !

 

 

 

DE CE-ŢI BAŢI JOC, POPORUL MEU

DE DUMNEATA ?

 

 

Nu vrei şi dumneata, poporul meu, să-ţi fie  bine ?

Tot jefuit să fii, călcat în picioare, scuipat ?

Neam de hoţi, neam de jigodii, neam blestemat,

De n-ai fi existat era mai bine !

 

Unde sunt patrioţii tăi să te salveze ?

Doar hoţi şi imbecili şi ticăloşi ai dat,

Valorile  ţi le-ai asasinat,

Şi Domnului în cer îi vine să turbeze !

 

De ce vrei, neamul meu, să te distrugi ?

Toţi să te scuipe şi să te jefuiască ?

Popor inconştient, cu suflet de iască,

Popor de trădători, de viermi, de slugi !

 

De ce-ţi baţi joc, poporul meu, de dumneata ?

Până când să mai fii călcat în picioare ?

Îmi vine să urlu, Ţara mea, hohotesc, mă doare !

O, neamul meu, cum te mai poţi răbda !

 

 

BASARABIA !

 

 

De la viaţa mea încolo

până unde se formează întregul

se întinde moartea mea

cărămiziu – catifelată.

 

De la hotarul ţării

până unde se închide întregul ei

se întind Basarabia şi Bucovina

şi Cadrilaterul

pământuri plăpânde

mireasmă de azimă şi agrişe

 

De la sufletul meu încolo

până unde se încheie întregul lui

se întinde veşnicia

şi toată suferinţa neamului meu

oh, nesfârşire gingaşă

de negru – vişiniu.

 

Munte pe care

l-am luat în braţe !

 

 

 

             BĂLCESCU

                  (doina)

 

 

 

Nici noi nu suntem de tot

Şi nici Oltul nu e Olt

Şi nici vântul nu e vânt

Nici mormântul de pământ

Nici faţa nu ne e faţă

În astă vale si viaţă

Nici lumina e lumina

Cât sângele lui se varsă

Într-altă mare străină

 

Şi nici setea nu e sete

Nici verdele nu e verde

Şi nimic n-o sa rămână

Nici ţărâna din ţărâna

S-o ţii ca un dor în mână

Pe mormânt să ţi se pună

Şi nici gerul nu e ger

Cât oasele-i înfloresc

Şi se scutură şi pier

Într-altă ţară şi-n alt cer

 

Sa dea Dumnezeu sa dea

Să ne sece Dunărea

Şi Marea Neagra să fie

Un scuipat şi o piftie

Puturoasa si bătrâna

Şi munţii Carpaţi ţărână

De-aruncat în patru vânturi

Nici de pus pe patru scânduri

Nici tu om ca să te bucuri

Nici tu suflet să iubeşti

De-om mai fi aşa haini

Cu cei ce vor fi Bălceşti

În veacurile ce vin !

 

 

DEMAGOGILOR

 

 

Să vi se facă limba mincinoasă

Cum e pustiul Gobi  pârjolit,

Jigodii însetate de minţit,

Servite de un creier de pucioasă !

 

Să ningă peste toţi cu hoituri moi,

Să vi se-agaţe amfore de dinţi,

Să vezi, jigodie, cum e când minţi,

Când promiţi ceruri şi când dai noroi !

 

Şi pentru fiece cuvânt să vi se dea,

Să beţi un fluviu de venin scârbos,

Să vi se pună păcură pe os,

Limba să vi se-atârne de o stea !

 

 

 

O, BASARABIE,  BASARABIE !

 

 

Învăţătorului  minunat, Raiciu

Dragnea

 

 

 

Cum vuiesc pădurile Tale în mine, Basarabie,

cum strălucesc colinele Tale în sufletul meu, Basarabie,

cum cântă privighetorile pe luncile Tale Basarabie,

cum dormitează mândre în inima mea

cum se văd Rănile Tale

pe dealurile din sufletul meu

ca nişte corăbii albe, Basarabie,

şi cum înfloresc mormintele Tale

pe câmpiile dinlăuntrul meu

ca nişte eucalipţi roşii, Basarabie !

 

O, ferice de ţările

cărora li s-au scos ochii din cap

dar ele mai au unde să privească

ferice de popoarele

cărora după ce li s-au tăiat limba

cântă cu plămânii lor

care foşnesc ca nişte fagi mândri

în adierea vânturilor

ferice de popoarele

cărora după ce li s-a tăiat limba

şi le-au

fost scoşi din rădăcină plămânii

ele cântă cu oasele lor

ca nişte orgi solemne prin care trece

măreţ şi albastru

timpul

 

Cum stă sufletul meu

ca o cinteză pe culmile albe ale Basarabiei

cum stă mâna mea

prin pădurile Basarabiei

 

mângâindu-i  fiecare copac

şi fiecare fir de iarbă

cum stă ochiul meu

pe ţărmurile Basarabiei

ca o Cetate

şi gura mea

 

aplecată deasupra inimei ei

ca deasupra altei guri

şi rana care este Fiinţa mea

aplecată peste rana

care este Basarabia

ca un cer deasupra

pământului !

 

 

 

IMN  DE  STRĂMOŞ  !

 

 

Astfel cântam aplecat peste mormântul patriei mele.

Nici o iubire jos în pustiu nu se născuse

Vai, şi o pasăre verticală mă căuta

Pe mine în mormântul patriei mele!

 

Erau oasele preafrumoase  ale unui vis

Ramurile florii aceleia în care tânăr

Cu mâna peste holdele de mirt eu

Vorbeam poporului pierdut în soare !

 

Ce mare iubire lumina pe pământ

Într-un imn aprins se încheiau legile, o

Şi oasele mele risipite pe cer

Când treceau stelele cântau ca lirele !

 

 

I-AUZI, BASARABIE, IUBITO !

 

 

I-auzi, Basarabie, iubito

I-auzi sora mea cu ochi de ceaţă

Cum se surpă temelia Lumii

Şi izvoarele-n Imperiu-ngheaţă

 

I-auzi, Basarabie, iubito

Mama mea cu trupul tot o rană

Cum se-nvârte Burebista-n somn

Şi cum morţii Daciei Te cheamă

 

N-auzi Tu, Iubita mea cea plânsă

Sora mea şi Mama mea de dor

Marginile Lumii cum se surpă

Şi-n Imperiu toţi călăii mor ?

 

I-auzi, Basarabie, iubito

Codrii Tăi şi Munţii de Secară

Cum alunecă-n adâncul lor

Şi  pornesc cu Toate înspre ţară !

 

 

LICHEAUA TOT LICHEA RĂMÂNE !

 

 

Licheaua tot lichea rămâne,

De este iarbă, de e câine,

De este ieri, de este mâine,

Licheaua tot lichea rămâne !

 

Licheaua tot lichea rămâne,

Dacă se duce, dacă vine,

De este om, de este pâine,

Licheaua tot lichea rămâne !

 

Licheaua tot lichea rămâne,

De este totul, de e nime,

De nu se poate şi de ţine,

Licheaua tot lichea rămâne !

 

De e ministru, de e câine,

De este rău, de este bine,

De este nimeni,  de-i oricine,

Licheaua tot lichea rămâne !

 

 

 

IMN DE ISTORIE  !

 

 

Îmi voi aduce aminte şi voi iubi

gerul această lumină care se arată

a fost o patrie în alte timpuri

eu însumi mă găseam pe un ţărm

 

Vai, şi cântecul din văile

acelea triste din care înfloreau păsări

a trecut peste mâinile mele albe

ca o mireasmă a iubirii

 

Corăbiile din zare au cântat

nimeni n-a venit la marginea mării

numai visul meu a înflorit pe

gura aplecată peste apus !

 

 

 

                  CI  RÂDE ŢARA MEA

 

 

Ci râde ţara mea ci râde

Chiar hohoteşte dacǎ poţi

Sǎ se-ntristeze ai tăi hoţi

Pe care masca îi ascunde

 

Ci râde ţara mea ci râde

Chiar hohoteşte-n gura mare

Adânc e ceea ce te doare

Şi nenăscut e al tău gâde

 

Şi râde ţara mea şi râde

Şi pari un crin pe metereze

Duşmanii-n spume să turbeze

Fie ce-o fi să se întâmple !

 

IMN

 

 

Poemele limbii înflorite, turmele senine ale

izvorului

şi cireşul urcând ca un fum din inima

muntelui jos,

satele risipite pe valuri fluturând în visul

luminii

fericite paserile despărţind continentele şi

                 lanurile

de popoare vălurind în câmpiile veşnice

Acolo trupul înţeleptului ca un monument va

străluci

în ninsoarea cuvintelor de iubire

Muntele înflorit va bate clopotele în cer pe ramuri

                paserile

vor cădelniţa în câmpii, izvoarele păscând

ca turmele vor înălţa cântări.

Lumea va curge în veci pe oraşe, steaguri se vor

              aşeza

ca stoluri de păsări.

Iată memoria abia zărindu-se în zare ca o

        ca o pasăre

albă se lasă pe ea în mii de ani

Cum străluceşte în soare acoperişul mării

Astfel mersul prin univers al iubirii descrie

     naşterea materiei.

Şi apele se vor limpezi, pământul se va

lumina pe dinlăuntru

la marginea mării secerătorii se vor aşeza

pentru odihna de aur!

 

 

BASARABIE, BASARABIE, STRIG !

 

 

 

Basarabie, Basarabie, strig!

Şi chem pe lume cu mâinile-ntinse

Se aud căzând păsări însângerate

Pe inimile noastre ca nişte

Adâncuri de oceane roşii şi ninse!

 

Basarabie, Basarabie, Basarabie!

Rană a mea şi-a neamului meu

Bâjbâind şi chemând disperat

Ca un orb printr-o noapte universală

Te voi căuta în istoria lumii mereu!

 

Basarabie, Basarabie, urlu !

Prăbuşească-se cerul şi Munţii Carpaţi

Scufundă-se lumea aceasta

Dacă noi vom mai trăi acum şi în veci

Rupţi în două, gemând despicaţi !

 

 

FII , ŢARA MEA    !

 

 

Fii ţara mea cuminte şi adâncă

Vin epoce ca nişte mari furtuni

Începe din străfunduri să te-aduni

N-auzi tu viermii lumii cum mănâncă !

 

Şi fii în zarea lumii temerară

N-au viitor în timp cei ce sunt  laşi

O, ţara mea, mă rog să nu te laşi

Auzi cum urlă vremile pe-afară !

 

Tu fii  mereu senină şi-mpăcată

Şi treci prin vremi ca plugul prin ocean

Fii mai puternică din an în an

Mai mândră, mai frumoasă, mai bogată !

 

 

 

RÂUL TRAGIC !

 

 

Au început să ni se strice Carpaţii

Clătinându-se gelatinoşi ca o piftie

Oltul se retrage în izvoarele sale

Nemaivoind pe lume nici să fie !

 

Marea Neagră e mâncată de viermi

Malurile Prutului se-mput

Urlă prundul său în toată istoria

Nemaivoind pe lume să fie Prut !

 

Doamne, care-ai făcut pământul trac

Când îl amestecai plângeai de durere

Ce pământ este ăsta, Doamne, cu cât creşte

Cu atât tot mai multă suferinţă cere !

 

 

CE ŢARĂ  MICĂ,  PLINĂ DE URĂ !

 

 

Ce ţară mică, plină de ură,

Strălucind dulce ca un cristal

Cântec de lebădă pe-un piedestal,

Plină de-otravă fiinţa-ţi murmură !

 

Ce ţară mică,  plină de dor,

De balcanisme si de miasme

Otrăvuri clipocind în fantasme,

Călăii prosperă, valorile mor !

 

Ce ţară mică, ce ţară meschină,

Coşmar macabru nespus de dulce

Viaţa îl urcă, moartea-l aduce,

Râsul  l-îngheaţă, plânsul l-animă !

 

Ce ţară mică, ce ţară nebună !

Sulemenită şi amăruie

O existenţă care nici nu e,

Din răsărituri ce stau s-apună !

 

Ce ţară mică, plină de ură !

Strălucind dulce ca un cristal

Cântec de lebădă pe-un piedestal,

Plină de-otravă fiinţa-ţi murmură !

 

 

 

POLITICIENILOR !

 

 

Fir-aţi ale dracului de lepre !

Ce-avuserăţi, mă, cu biata ţară

Crăpa-v-ar capul buba amară,

Pocitanii şi jigodii sterpe !

 

Huideooo ! asasini ordinari !

Pune-v-ar dracu pielea pe vânt

I-auzi copiii ţării cum plâng,

Şi sta-v-ar scheletele-n pari !

 

Aleagă-se praful o dată !

De toate javrele acestui neam

Doamnee ! mai bine nu mai eram,

Plâns înfundat, istorie beată !

 

Fir-aţi ale dracului de lepre !

Ce-avuserăţi, mă, cu biata ţară

Crăpa-v-ar capul buba amară

Pocitanii şi jigodii sterpe !

 

 

 

UNDE  TE DUCI,  BASARABIE !

 

 

Unde Te duci, Basarabie

Ţară de dor şi de jale

Turmele Tale în Lumea ailaltă

Alunecă triste la vale

 

Unde Te duci, Basarabie

Pe colinele Lumii de var

Fără Tine istoria noastră

Pământul şi cerul sunt în zadar

 

Unde Te duci, Basarabie

Femeie cuminte şi bună

Arde pământul pe margini

Văzduhul miroase a lună

 

Basarabie, Basarabie, Basarabie !

Stâlp de crin răsărind amarnic din hău

N-auzi tu pietrele pe coline

Strigând jalnic numele Tău ?!

 

 

 

BĂLCESCU

 

 

Şi m-am vărsat sălbatic în golul lui imens

Ca într-o vale-naltă ca într-o mănăstire

Şi umblu orb prin lume cântând nebun în ceruri

Şi poate niciodată n-o să-mi mai vin în fire.

 

Şi cântă-nalt pământul de prispe carpatine

Pe care merg în mână cu-n crin ca printr-o mare

În care el e suflet şi este Dumnezeu

Într-o cosmică şi-ntr-o sublimă aiurare

 

El a plecat departe-ntr-o mare bătălie

Din care se va-întoarce peste milenii multe

Şi m-a lăsat pe mine în locul lui icoană

Să-l aibă lumea-nfaţă să nu se înspăimânte.

 

El a plecat pe dealuri într-o tristeţe mută

Învăluit în steaguri şi fără nici un nume

Trupul meu înflorit în câmpia română

E dorul lui de viaţă e dorul lui de lume.

 

Eu răspund pe pământ în numele lui

De munţi de lumină de ape de piatră

Când voi merge în ceruri eu voi fi întrebat

Şi voi răspunde la judecată.

 

Eu m-am vărsat sălbatic în golul lui imens

Ca într-o vale vastă ca într-o mănăstire

Şi umblu orb prin lume cântând nebun în ceruri

Şi poate niciodată n-o să-mi mai vin în fire !

 

 

DOINA

 

 

Sângele si inima

Urletul şi cu jalea

Ploaia şi lapoviţa

Haosul şi cu lumea

Soarele şi cu Luna

Tatăl meu şi mama mea

Prutule, te-aş blestema

De luni până sâmbătă

Iarna şi primăvara

Viaţa mea şi moartea mea

Vremea şi Veşnicia !

 

Secaţi-ar izvoarele

Prundul şi picioarele

Din cenuşă şi ţărână

Să te faci Soare şi Lună

Şi să ne iei blând de mână

Să ne strângi la pieptul tău

Noi să-ţi spunem Dumnezeu

Şi la pieptul tău plângând

Să ne trecem pe pământ !

 

Prutule, sângele nostru

Dumnezeu-ne şi rostu

Cer deasupra şi mormânt

Religie şi cuvânt !

 

 

CINE-ŞI BATE JOC DE  NEAMURI !

 

(Blestem)

 

 

Blestemat să fie, mamă

Cine-şi bate joc de neamuri

Pielea să-i ajungă hamuri

Numele în veci sudalmă !

 

O privată fie-i ţeasta

Celui care-şi bate joc

De patrii fără noroc

Cât va ţine lumea asta !

 

Şi în veci de veci să fie

Blestemaţi aceia care

Ţara-mi calcă în picioare

Ajungă-le neamul piftie !

 

Doamne, urlu, plâng si strig

Fie-ţi milă de popoară

Prea e soarta lor amară,

Şi-n istorie e frig !

 

 

FIE-ŢI MILĂ, DOAMNE !

 

 

Fie-Ţi milă, Doamne, de noi, de români

Suntem ca o vită care se zbate căzută jos

Popor nefericit, şi laş şi ticălos

Mai bine, Doamne, ne-ai fi făcut câini

 

Şi viaţa de câine este mai bună

Decât viaţa românilor jefuiţi şi scuipaţi

Pentru ce suntem, Doamne, blestemaţi ?

Îmi vine să urlă ca un câine la lună

 

Doamne, îndură-Te de noi şi ne iartă

Suntem un popor bolnav şi sărman

Ne e mai rău cu fiecare an

Şi Ţara e pe ducă, e moartă !

 

Fie-Ţi milă, Doamne, de noi, de români

Suntem ca o vită care se zbate căzută jos

Popor nefericit, şi laş şi ticălos

Mai bine, Doamne, ne-ai fi făcut câini !

 

Să dea toţi cu picioarele-n noi

C-aşa merităm şi nu e păcat

Decât să fim un popor jefuit şi scuipat

Care se zbate de l-anceput în noroi !

OAMENII  MARI  AI  ACESTUI  NEAM  TREBUIE  UMILIŢI

 

 

Oamenii mari ai acestui neam trebuie umiliţi

De la începutul lui aşa a fost

Pe pământul acesta atât de durut

Nu poţi să fii fericit decât dacă eşti ticălos, hoţ sau

                          prost

 

E un blestem ca o lege eternă

Îţi vine să urli să hohoteşti un veac

Neam blestemat jefuit toată istoria lui

Neam inconştient sinucigaş şi sărac

 

Vai de capul tău neam nenorocit

Deşi călcat în picioare n-ai învăţat nimic

Ţi-ai ridicat în slăvi călăii şi hoţii

Istoria ta hodorogeşte ca un dric

 

Decât să te naşti geniu în ţara aceasta

Mai bine hoţ la drumul mare şi criminal

Ne vom risipi şi ne vom topi în istorie

Cum se pierde în ceţuri pe mare un val !

 

 

 

SOŢIA  MARTIRULUI  ILIE  ILAŞCU

 

 

Femeie tristă ca o-nmormântare,

În ţara de lacrimi şi de maci,

Se-aude-n univers lugubru cum taci,

Se vede-n lumea-ailaltă cum te doare !

 

Ce ţară, Doamne, ciudată şi-amară,

În care geniile sunt asasinate,

Martirii sunt închişi în cazemate,

Sângele neamului se scurge-afară !

 

Femeie sfântă ca un izvor,

Către sfârşitul lumii cum curgi,

Noian de jelete-nalte şi rugi,

Morţii-n morminte plâng hohotitor !

 

Alergi nebună plângând pe lume,

Ca Ana lui Manole răstignită,

Ce jale-adâncă, Doamne, ce ursită !

Domnul în ce mormânt acum ne pune ?

 

Unde te duci tăcând asurzitor

Bătând la porţi şi pe la Cancelarii !

Imperiile mor roase de carii,

Ţie de soţul tău adânc ţi-e dor !

 

Femeie tristă ca o-nmormântare,

În ţara de lacrimi şi de maci,

Se-aude-n univers lugubru cum taci,

Se vede-n lumea ailaltă cum  te doare !

 

 

DE-ATÂTA NEMERNICIE

 

 

De-atâta

Nemernicie

E lumina

Vişinie

Şi e lumea

O pustie

Doamne

Câtă

Nebunie

Stă

Cerul

Să nu

Mai fie

Muntele

O carne

Vie

Putrezită

Pe câmpie

Omenirea

O piftie

Nu moare

Şi nici

Nu-nvie

Pierdută

În

Veşnicie,

De-atâta

Nemernicie

Câta e

Şi-o să

Mai fie !

 

 

 

ŞI TREBUIAU SĂ MEARGĂ POPOARELE DE MÂINI

 

 

 

Prin atâta lumina oamenii s-au topit

Era-o omenire astăzi sunt numai pietre

Pe coastele antice ale acestei lumi

Ce-n mările acide ea nici nu se mai vede

 

Noi trebuia să mergem de mâna prin tării

Părinţii şi copiii aşa să se fi-ntins

Un gard care împarte nemernica pustie

Să nu fim astăzi Doamne pierduţi în necuprins

 

Şi trebuiau sa meargă popoarele de mâini

Să fi zărit pe dealuri zidul înalt de vină

Cum se duce pe lume dintr-o zare în alta

Şi cum arunca-n laturi nămeţii de lumină

 

Unde mai sunt părinte seninele cetăţi

Să-ne-velim cu ele şi să plecăm prin vremi

Să bubuie lumina izbind afară-n porţi

Şi eu pe fundul lumii o piatra fericită

 

Voi aştepta prin veacuri o data să mă chemi !

 

 

 

            SI DE-O FI SA FIE

 

 

Şi de-o fi

Să fim

In veci

Or sta

Dealurile

Reci

Şi câmpiile

Pierdute

Munte

Singur

Lângă munte

Grăunte

Lângă

Grăunte

Şi izvor

Lângă

Izvor

Gând cu

Gând

Şi dor

Cu dor

Şi pustiu

Lângă

Pustiu

Mort cu

Mort

Şi viu

Cu viu

Şi-or veni

Rându

De-arându

Stihiile

Prăpădindu

Potoape

După

Potoape

Foc şi

Apă

După ape

Şi-or fi

Ca şi cum

N-au fost

Nici unele

Fără rost

Munţii

Cu izvoarele

Stelele cu

Soarele

Câmpia cu

Veşnicia

Marea cu

Nemernicia

Cerul

Singur

Cu tăria

Piscurile cu

Mândria

Şi de-o fi

Să fim

În veci

Toate-or

Sta la

Fel de

Reci,

Infinite

Şi

Întregi !

 

 

 

MORŢII  BASARABIEI  SE-NTORC  ACASÃ !

 

 

E atâta linişte în ţara asta

Că le crapă dinţii Munţilor Carpaţi

Morţii Basarabiei vin pe sub Prut

Palizi şi subţiri şi-ncolonaţi

 

Vin coloanele de morţi albastre

Din Siberiile nesfârşit-înalte

Prutul este Arcul de Triumf

Pe sub care trec îngândurate

 

Doamnee, ce de morţi se scurg încoace !

Către începutul trist de ţară

Se grăbesc în liniştea de gheaţă

Să ajungă acasă şi să moară

 

Parcă-i o ninsoare nesfârşită

Ning Siberiile-n noi cu fraţi

În curând or să ne potopescă

Şi-or s-acopere Munţii Carpaţi

 

I-am vândut şi i-am trimis la moarte

În Siberia întunecoasă

Şi-acum, iată, blânzi şi în tăcere

Ei se-ntorc sfios să moară-acasă

 

E atâta linişte în ţara asta

Că le crapă dinţii Munţilor Carpaţi

Morţii Basarabiei vin pe sub Prut

Palizi şi subţiri şi-ncolonaţi.

 

CE SE ÎNTÂMPLĂ ŢARA MEA CU NOI  ?

 

 

Ce se întâmplă ţara ea cu noi ?

Ce se întâmplă neamul meu cu Tine ?

Ne-am prăbuşit la pământ în noroi,

Agonizăm şi nu ne este bine !

 

Nimic nu merge-n ţara astea tristă,

Pluteşte-asupra noastră un blestem

Lumina însăşi este otrăvită,

Copii-n pântece se zbat şi gem !

 

Ce se întâmplă Ţara mea cu noi ?

Munţii Carpaţi pleznesc adânc şi crapă,

Izvoarele pe gură scot puroi,

Şi ţara toată a devenit o groapă !

 

Doamne, fie-Ţi milă de neamul acesta !

Ticăloşit şi cel mai păcătos,

El neştiind acum îşi duce crucea,

Căci răstignit fii-va ca Christos !

 

Ce se întâmplă Ţara mea cu noi ?

Ce se întâmplă neamul meu cu tine ?

Ne-am prăbuşit la pământ în noroi,

Agonizăm şi nu ne este bine !

 

 

 

MARII BĂRBAŢI AI NEAMULUI

Elogiul 27

 

Nu vedeţi patria-n genunchi pe dealuri

Cum plânge-o vale parcă-ar plânge-un mort

O vale este toată lumea Doamne

O vale neagră-ntinsă peste tot

 

Şi cum răsar din haos peste deal

Marii bărbaţi cântând decapitaţi

Cum se lumină lumea dintr-o dată

Până departe-nvecii depărtaţi.

 

Şi-ncepe-un dor un fel de aiurare

O ceaţă a materiei cântând

Şi capetele se rotesc prin cosmos

Trecând prin faţa patriei pe rând

 

Şi trupurile mari decapitate

Urcând pe bolţi ca nişte astre reci

Cum îşi pun Universul cu mâinile pe umeri

Plecând prin vremuri triste şi întregi.

 

Şi patriile cum se-ncoronează

Cu capetele luminând pe cer

Şi-ncepe-un imn al lumii în neştire

Un fel de ceaţă luminoasă şi de ger.

 

Şi cum apun încolo înspre lume

Întinzând patria până departe

Şi sufletul cum ni se-ntinde straniu

Ca un elastic dincolo de moarte.

 

 

ERAM UN FEL DE AER LÂNGĂ MUNŢII CARPAŢI

 

Lui Nichita Stănescu !

 

Eram un fel de moarte eram un fel de-a fi

eram un fel de aer lângă munţii Carpaţi

un cer pustiu deasupra unor popoare albe

pe-al cărui fund de mare cântând mă aşteptaţi.

 

Şi băteau vânturi sfinte stranii din altă ţară

şi buzele mele prea fluturau în vânt

eu mă uimeam de toate eram un fel de mare

eram un fel de munte eram un fel de sfânt.

 

Şi-o ceaţă şi mai albă urca din faţa mea

ca într-un vis antic nu se mai vedeau munţi

eu te gândeam pe tine un foc aprins pe zări

ca să lumini lumea şi ca să nu mă uiţi.

 

 

ÎNCĂ UN IMN

 

Când vremea-i antică în câmpiile vieţii

imnuire e lumea aceasta întreagă

de pe muntele păcii în patemi ţi-înalţ

încă un imn ţie ţara mea dragă.

 

Încotro patria mea pură se duce

pe-a lumii câmpie pe marea ei albă ?

naşterea mea în poenele-i fie

încă un imn ţie ţara mea dragă.

 

Când vremea cea albă din veci se coboară

Şi steaua cea naltă pe boltă aleargă

Cuvântul meu ultim pe buze-mi va fi

Încă un imn ţie ţara mea dragă.

 

Şi toate vor fi cum fi-va să fie

în ceasul când toate încep să se-aleagă

inima mea în lumină va fi

încă un imn ţie ţara mea dragă.

 

Dar stele pe boltă se-nalţă albind

Luminând lumea şi valea ei largă

Din văile lumii eu îţi înalţ

Încă un imn ţie ţara mea dragă !

 

 

 

ȘTEFAN DUMITRESCU

by